,,Azi trăiește la Paris, într-o căsuță de prin 1880, albă, înaltă și îngustă ca un furnal, după cum o descrie chiar ea cu umor. Urcă și acum în fiecare zi scările către biroul său, unde citește neobosit, regretând că nu a absolvit colegiul. «Bursa aceea câștigată în 1934 mă așteaptă și acum!». Întrebată dacă vreun rol ar convinge-o să reapară pe marele ecran, Olivia de Havilland răspunde zâmbind: «Sunt mulțumită de rolul pe care mi l-a oferit viața, acela de centenară». Cât privește longevitatea sa, Olivia spune că secretul e un optimism fără margini. Niciodată nu a gândit negativ și orice simptom legat de sănătate, apărut cu înaintarea în vârstă, nu l-a privit ca pe un blestem al îmbătrânirii, ci ca pe un mister ce trebuie rezolvat, cucerit, depășit”.

,,De multe ori, «aici și acum» înseamnă picioare goale, coloană vertebrală încălzită și activă, un sentiment care împinge corpul spre podea și, în același timp, îl trage în sus spre cer și mai înseamnă ochi limpezi și treziți”

,,(…) Am înțeles că, dacă vreau să ajung la nivelul la care visez, trebuie să am și o școală cu reputație bună. Și am început să muncesc ca să strâng bani pentru asta. Școala costa 20.000 de euro. Nu-i aveam. Și nici părinții mei. Am muncit pe un vas de croazieră. Am vândut bijuterii și ceasuri. Am strâns banii în cinci ani și am văzut și lumea. Iar pasul spre Institutul Marangoni din Milano l-am făcut când am constatat, împreună cu soțul meu, că am adunat suficienți bani.

 

Îmi construiesc colecțiile prin povești, în centrul cărora e mereu același personaj, unul pe care mi l-am creat de când eram mică. Eu o îmbrac mereu pe aceeași fată, o siluetă, un caracter, care probabil că are foarte multe în comun cu mine… Și mai e ceva… nu-mi consum timp și energie gândindu-mă cu ce mă îmbrac într-o zi. Mi-am format ca uniformă de lucru combinația practică de jeanși cu cămașă albă. Le trag pe mine și hai, că eu trebuie să mă gândesc la colecțiile mele. Toată energia creativă, sursa, muza, trebuie să lucreze spre ele”.

,,Ce operă de artă ți-a schimbat viața?

 

O expoziție a lui William Eggleston la «The Getty», în Los Angeles, m-a inspirat să pun mâna pe o cameră foto. Am văzut o fotografie a lui Eggleston, înfățișând o pereche de pantofi murdari, sub un pat, iar acea imagine a trezit în mine ceva. M-a făcut să simt. Faptul că un obiect neînsuflețit putea să mă facă să simt ceva atât de puternic prin intermediul unei imagini m-a inspirat să îmi cumpăr un aparat foto și echipament de cameră obscură, în aceeași săptămână. Nu am regretat niciodată”

,,Efectul «reflectorului» spune că oamenii se uită la noi abia 50% față de cât credem noi că se uită la noi. Prima dată când am participat la o piesă de teatru, în liceu, regizorul mi-a spus «Gesturile discrete par rușinate, așa că te fac de rușine. Dacă ai de gând să faci vreun gest, și nu vrei să arăți prostește, fă-l în stil mare. MARE». Acum, grație lui Gilovich, Medvec și Savitsky, știu exact cum să-mi proiectez acțiunile: de două ori mai mari decât am eu impresia că ar trebui să fie.

 

Am experimentat cu acest lucru în mai multe circumstanțe: ridicând două mâini în loc de un singură, pentru a adresa o întrebare unui speaker pe care îl admiram foarte tare. Făcând o pauză dublă ca timp când spuneam o poveste unor prieteni. Mâncând două porții dintr-un desert fabulos la prânzul clubului literar. Rezultatul? Par să fi atras mai multă atenție, dar în locul judecăților dezaprobatoare pe care le așteptam, în prezența mea oamenii chiar par să se simtă mai în siguranță și mai relaxați în pielea lor, și asta datorită elanului meu de a trăi în stil mare în propria-mi piele.

 

Cred că această reacție umană a contribuit și la motivul pentru care o doamnă încântătoare din Hawaii, pe nume Brook Lee, a câștigat cândva Miss Univers. Întrebată ce ar face dacă n-ar trebui să urmeze niciun fel de reguli, ea a răspuns: «Aș mânca tot ce se poate mânca pe lumea asta. De două ori!». Acel «de două ori» a atins o coardă sensibilă în mine, în juriu, în public, plasând-o pe domnișoara Lee în lumina reflectoarelor pe care le visase. De ce să nu o imiți și tu, dublând comportamentele sociale pe care de obicei te străduiești să ți le înfrânezi: energia cu care comunici, intensitatea culorilor pe care le porți, numărul de hohote de râs pe care le emiți, claritatea părerilor cărora le dai glas?

 

Poate ai impresia că asta îți va atrage dezaprobarea celor din jur. De fapt, vei avea norocul de a atrage mai mult decât o singură privire fugară, iar experiența mea proprie, ca să nu mai spun de cea a domnișoarei Lee, indică foarte tare faptul că privirile vor fi mai admirative decât credeai”

,,Pentru femeile din Paris, să rămână cochete și la modă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu era nici pe departe o chestiune frivolă. Era mai curând o chestiune de mândrie personală și națională: să te îmbraci cât de frumos și spectaculos posibil. Pentru multe dintre ele, era cea mai bună răzbunare pe care ar fi putut-o orchestra împotriva ocupației germane. Scriitoarea Colette, care a rămas în oraș în timpul războiului, evoca duios combinațiile ridicole de flori, funde și păsări întoarse cu susul în jos pe care tinerele femei le purtau pe cap, concluzionând că erau mânate de «o teribilă dorință de a trăi»”.

 

La izbucnirea războiului, în 1939, când se credea că nemții vor fi rapid învinși și că Franța va ieși victorioasă, mai multe reviste își îndemnau cititoarele să păstreze ștacheta ridicată, de dragul bărbaților lor. Într-o reclamă de neuitat la ruj roșu, Helena Rubinstein insista că era de datoria tuturor femeilor să comunice persoanelor iubite acel optimism pe care îl obții doar din încrederea în propria persoană. «De dragul tuturor celor care luptă, trebuie să rămâneți exact așa cum și-ar dori ei să vă vadă», titra populara revistă săptămânală Le Jardin des Modes, pe coperta din septembrie 1939. «Bărbații voștri de pe front vor vrea să se gândească la voi exact cum arătați ultima dată când i-ați văzut și când v-ați luat rămas bun: frumoase și cochete».

,,Kate Moss respectă regula de aur pe care a învățat-o de la Depp: «Don’t complain, don’t explain». «Cred că asta face parte din longevitatea ei: este cu adevărat misterioasă. E ceva tainic la ea. Și cred că de-asta așa mulți fotografi, jurnaliști și artiști au fost atrași de ea. Fiindcă mereu a fost dificil să spui exact cum și cine e Kate Moss. E ca un vas în care îți poți turna propriile fantezii», spune Anna Wintour. «A fost într-atât de deșteaptă încât să nu dea mereu explicații plictisitoare despre lucrurile din viața ei extra-job», o completează Christian Louboutin. «Foarte puțini știu să facă asta. Are amprenta unui soi de mister aristocratic pe față. Lucrurile atât de dureroase din viața ei n-au fost niciodată explicate. Este unul dintre cele mai bune exemple despre ce înseamnă cu adevărat libertate»”