În dimineața asta, am găsit pe Brightside.me (un site care îmi place la nebunie) o serie de ilustrații despre oamenii miopi, foarte amuzante, arătând viața înainte și după ochelari. Eu fiind o mioapă de cursă lungă, adică încă din copilărie, am zâmbit mai ales la această ilustrație:

 

Vedeți voi, eu port ochelari din clasa a treia. A fost o lungă perioadă de timp în care lumea mea era formată din culori aleatorii, fără contururi, ca niște picturi de Picasso un pic mai definite. Până să se prindă învățătoarea mea că ies din bancă și mă apropii cam des de tablă ca să văd ce scrie, credeam că așa trebuie să fie viața: neclară, cu amănunte pe care trebuie să le bănuiești, să le deduci, nu să-ți vină de-a gata. Completezi detaliile din imaginație, într-un fel ești co-creatorul lor.

E straniu când mă gândesc acum la acea perioadă, dar să fii miop este, într-un fel, din același registru cu a fi daltonist. Te naști așa și nu-ți pui niciodată problema că lucrurile ar putea, în realitate, să arate cu totul altfel decât le vezi tu. Realitatea ta este așa cum este și nici măcar nu ai de unde să știi cum e acel ,,altfel”.

Am început la 8 ani cu primii ochelari, dioptrie ,,-2″: o miopie nici mică, dar nici mare, dar care a evoluat în ritmul ei în următorii 20 și ceva de ani, stabilizându-se în cele din urmă la un ,,-5”. Pare mult, poate, dar pentru mine e acea a doua natură, pe care nu o chestionez, doar o accept. Port lentile de contact din primul an de facultate și-mi aduc aminte și acum sentimentul extraordinar de eliberare pe care l-am simțit dându-mi prima dată jos ochelarii și… văzând lumea clar și fără ramă.

Un oftalmolog mi-a povestit cândva că a avut o pacientă care a ajuns la el la 40 și ceva de ani, cu o miopie severă pe care o dusese toată viața ,,pe picioare” cum s-ar spune, fără să știe măcar că are o problemă. Când și-a pus prima dată la ochi perechea de ochelari cu dioptriile potrivite și a privit pe geam, femeia a început să plângă. Acolo, în biroul doctorului, căruia i s-a pus un nod în gât.

Acel caz l-a marcat atât de tare pe medic încât a continuat să-l povestească la mulți ani după ce se întâmplase, așa ajungând și la mine cu istorisirea. ,,Mi-a spus”, și-a amintit el, ,,că nu știuse niciodată că lumea poate fi atât de frumoasă, că nu văzuse niciodată așa cerul, frunzele copacilor, clădirile pe lângă care trecea, oamenii… Vă dați seama, domnișoară?”.

Am dat din cap. Îmi dădeam seama. Firește, la opt ani am fost mai norocoasă decât doamna care trăise până la 40 fără să știe asta, dar îmi aduc aminte și acum cât de frumoasă mi s-a părut o sculptură din lemn de abanos pe care o aveau ai mei în biblioteca de acasă și pe care nu reușisem niciodată s-o înțeleg. Acum o vedeam clar și eram fascinată. În primele săptămâni cu ochelari a fost ca și cum m-aș fi reîmprietenit cu lumea.

Există un site, Eye-Sim, unde poți vedea viața… văzută prin ochii unui miop. Doar introduci gradul de miopie și îți arată câteva imagini exact așa cum le-ar vedea, fără ochelari, cineva cu acel grad de miopie. În cazul meu, lumea se vede așa:

 

Poate vi se va părea ciudat și un pic tulburător (și la propriu, și la figurat), privind imaginile, dar pentru mine este cât se poate de normal. Firește, cu lentilele de contact văd perfect, citesc inscripții minuscule de la zeci de metri distanță, observ orice detaliu și, vorba tatălui meu, am ,,ochi de vultur”. Seara, însă, când îmi scot lentilele de contact și ochelarii mei sunt la câțiva metri distanță, pe noptieră, exact așa se vede lumea mea. Ca în aceste fotografii.

Pentru mine, așa arată normalitatea. Dacă așa am fost mereu, cum să mă supăr pe ceva ce face parte din mine? Am norocul să trăiesc într-un secol în care există ochelari și există lentile de contact, există instrumente care-mi ,,traduc” lumea în variantă ,,high-definition”, așa că e o problemă cu care nu mă confrunt decât în acele câteva minute înainte să adorm, când scot lentilele de contact, și apoi în alte câteva secunde dimineața, înainte să apuc să mă întind după ochelarii de pe noptieră. Atât. Și sunt recunoscătoare pentru asta.

Nu știu ce mi-a venit să scriu despre asta azi. Ilustrațiile amuzante despre miopi mi-au atins cumva inima, făcându-mă să zâmbesc și să mă întristez un pic în același timp, fiindcă sunt dulci-amare în amuzamentul lor. Când v-ați gândit ultima dată ce mare binecuvântare este să vezi tot ce te înconjoară? Să vezi bine, să vezi clar, să vezi lumea exact așa cum e ea, cu toate culorile, contururile și formele ei. E un mic miracol.

Măcar pentru asta, pentru acest gând, poate ar fi bine să mergem mai des la oftalmolog, să facem pauze de 5-10 minute de calculator, la fiecare oră, să stăm din când în când și să privim în jur, nu doar în ecrane. Să ,,privim cerul”, cum scrie pe multe ziduri ale Capitalei.

Nici măcar nu e vorba de mindfulness, de ,,trăit clipa” sau de filozofii motivaționale, e o chestiune de viață și de auto-conservare. Stăm cu ochii pironiți pe ecrane, uitând ce minune e să te uiți în jur. Să poți să te uiți și să observi. Culori, oameni, forme, stiluri arhitecturale, chiar și frunzele copacilor sau bordurile ciobite. Tot ce poate să cuprindă privirea.

Talleyrand, ministrul de externe al lui Napoleon și unul dintre personajele istorice creditate cu fundamentarea și consacrarea însăși ideii de diplomație (corespondențele sale sunt legendare, adevărate manuale de protocol diplomatic), avea un defect la un picior. Fusese scăpat de doică din brațe când era mic și șchiopăta vizibil. Pe de altă parte, Regina Victoria a Angliei era recunoscută ca fiind drastic mioapă, într-o epocă în care purtarea ochelarilor nu era considerată chiar un semn de noblețe, ba chiar din contră.

La una dintre întâlnirile legendare ale celor doi, ca reprezentanți ai unor națiuni care nu au avut niciodată cele mai senine relații, s-a consumat o scenă consemnată oficial în scrierile istorice, cu titlu anecdotic și în același timp foarte reprezentativ pentru raporturile tensionate dintre Franța și Anglia. Văzându-l pe Talleyrand cum vine, șonticâind, spre ea, Regina Victoria nu s-a putut abține să nu strecoare o răutate „diplomatică”, ambalată într-un joc de cuvinte ironic: