Începutul secolului XX. Cernăuți, Bucovina de Nord.

Profira, fiica unei familii de origini poloneze cu rădăcini boierești se îndrăgostește de Toader Luchian, un bărbat cu 14 ani mai mare decât ea.

După ce se căsătoresc, sub cortina a ceea ce ar fi trebuit să fie un ,,și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…”, regiunea trece sub stăpânire sovietică iar cei doi părăsesc Cernăuțiul împreună cu familiile lor, renunțând la toată agoniseala unei vieți.

Cu ajutorul unei călăuze, fug noaptea prin pădure, în picioarele goale pentru a nu face zgomot, și purtând în brațe o singură bocceluță care se pierde și ea până la urmă, agățându-se într-o creangă de copac.

Era doar primul semn că viața lor avea să fie despre pierdut, despre risipit, despre lucruri care se duc și nu se mai întorc niciodată.

Ajunși în România, cei doi se stabilesc în Banat, unde își reclădesc prin muncă și sudoare căminul pe care îl pierduseră.

Din păcate, nici aici nu-și găsește locul acel ,,Și au trăit fericiți…”. Colectivizarea din 1950 îi transformă în ,,dușmani ai poporului” și exponenți ai ,,burgheziei fugite de sub stăpânirea sovietică” din Cernăuți.

Treziți în miez de noapte și urcați în vagoane de animale alături de alte mii de oameni, Profira și Toader, împreună cu cele trei fiice ale lor, cea mai mică în vârstă de câteva luni, își pierd agoniseala de-o viață încă o dată.

Se trezesc în mijlocul Bărăganului, în noua lor ,,casă”: un țăruș înfipt în pământ, cu un nume pe el: ,,Familia Luchian”. 

Dintr-o imaginație diabolică, de care numai mintea umană e în stare, bunicii primesc un alt țăruș, la kilometri distanță, pentru ca familiile deportate să nu aibă nici măcar consolarea de a sta împreună în acel capăt de lume.

Petrec zece ani în inima Bărăganului, într-o casă clădită din greu din chirpici, la lumina lămpilor cu gaz. Profira naște încă patru băieți, care mor la niciun an de viață, în iernile cumplit de reci ale câmpiei Bărăganului.

Comunitatea deportaților, majoritatea intelectuali de seamă ai vremii, își adună forțele și construiește în acel loc uitat de lume o școală, o biserică, o primărie. Ceva care să poată transforma acel pustiu într-un ,,acasă”. 

Tatăl Profirei, fost primar și intelectual studiat la Viena, trăiește până în ultima zi a vieții într-o locuință de chirpici, în praful de-o palmă al Bărăganului.

Până la final continuă să se refugieze cu mintea în lada sa de cărți îmbrăcate în piele de Cordoba, să se îmbrace la costum și să-și lustruiască pantofii cu aceeași disciplină din urmă cu 20 de ani.

Soarta nu poate schimba cu nimic încrederea lui în faptul că omul poate fi distrus de guverne, dictatori și războaie, dar spiritul său nu poate fi cu adevărat îngenuncheat de nimeni.

La ridicarea domiciliului forțat, în 1960, Profira și Toader luptă să-și aducă familia înapoi în sânul lumii, pentru ca fetele lor să poată face școală în adevăratul sens al cuvântului.

Înainte de a-și redobândi proprietatea asupra unei locuințe din Botoșani, cumpărate înainte de naționalizare, Profira și Toader trăiesc timp de șase luni într-o căruță, în curtea casei care le aparținea de drept.

Vreme de jumătate de an, fetele celor doi merg la școală, învață și iau premii, trăind într-o căruță, în timp ce noaptea noii proprietari instalați în casă își asmut câinii asupra micului lor adăpost.

În cele din urmă, când nimeni nu mai credea, casa le este restituită. Proprietarii care își asmuțeau câinii asupra lor le devin, oficial, chiriași, într-o ironică și vremelnică generozitate a destinului.

Fetele pleacă la facultate, devenind inginere și arhitecte, dar nici măcar aici nu venise vremea lui ,,Și au trăit fericiți…”. În povestea lor, destinul stabilise deja că lor le este destinată pierderea, deșertăciunea, zadarul.

Se instaurează regimul politic al lui Ceaușescu și încep demolările în toată țara. Pentru a treia oară într-o viață de om, Profira și Toader rămân fără nimic.

Casa lor muncită cu greu, cu lacrimi și sânge, devine istoria acum-uitată a unui loc pe care se întind blocuri cât vezi cu ochii. Le este dat în chirie un apartament minuscul într-un bloc, pe aceeași stradă pe care fusese cândva casa lor.

Da, istoria este cinică, și asta pentru că cinismul oamenilor care o scriu este nemărginit.

Olga Luchian

După trei case construite și pierdute, cei doi ajung, la bătrânețe, chiriași la statul care îi deportase și care le luase totul. În același timp, fiica lor mijlocie, Olga, moare în mod stupid la doar 25 de ani, o lovitură mai dureroasă decât toate celelalte pierderi și nedreptăți care o precedaseră.

De amărăciunea pierderilor sosite ca un șirag al morții, Toader face un accident vascular cerebral după care nu-și mai revine cu adevărat niciodată.

Singurele momente în care ochii îi sclipesc de bucurie sunt când își amintește de pământul lui, de casa pe care o construise cu atâta drag și de lumina care inunda curtea în după-amiezele de august, când se strângea toată familia la masă.

Și, din când în când, îi sclipesc ochii de bucurie când se joacă cu nepoata lui cea mică, de patru ani, care râde tot timpul, fără să aibă măcar habar de moștenirea de durere a familiei în care s-a născut.

După moartea lui Toader, Profira continuă să-și ajute fetele, să-și crească nepoții și, în ciuda tratamentului cinic pe care viața i l-a administrat fără zgârcenie, să păstreze în suflet suficientă iubire de revărsat asupra lor.

Suficientă răbdare și generozitate ca să mă crească în continuare și pe mine, acea mogâldeață care râdea tot timpul, agățându-se de fusta ei și strigând, cu un zâmbet poznaș, că vrea la ,,Mamaie”. Și mamaie râdea.

Târziu mi-am dat seama câtă suferință și ce hău de durere ascundea, de fapt,  zâmbetul acela blând.

Victoria Luchian, mama mea

Profira și Toader au fost bunicii mei, iar mama mea este una dintre cele trei fete ale lor. Mai precis fata cea mai mică, cea care a ajuns în Bărăgan la câteva luni și nu a văzut, până la zece ani, nimic altceva în afară de pustiul ciulinilor Bărăganului.

Există și o carte celebră, scrisă de Panait Istrati, care se intitulează chiar așa: „Ciulinii Bărăganului”.

Pentru mama însă, ciulinii sunt amintirea jocurilor ei din copilărie. Îi poate descrie fidel, de la praful gros de două degete prin care îi purta vântul până la modul în care ard, deschizându-se cu pocnituri, ca o floare.

Câți oameni pe lumea asta au atâtea amintiri despre ciulini?

Mă gândesc tot mai des la bunicii mei în ultima vreme, poate și fiindcă lumea în care trăim este mai anxioasă, mai rea și mai cinică decât oricând.

Și de aceea îmi vin ei în minte, cu tot cu povestea lor care nu-i despre tristețe și lipsă, ci despre acceptarea destinului, despre puterea de a răspândi lumină chiar și în bezna cea mai mare.

Doar că noi, oamenii din prezent, am cam uitat cum să aprindem lumina înăuntrul nostru și căutăm mereu ceva din afară. Un „ceva” care nu se găsește însă de cumpărat, de închiriat sau de împrumutat.

Am obosit să aud vorbindu-se neîncetat despre crize financiare și predicții sumbre menite să sădească panica, despre recesiuni și „profeți” care visează catastrofe și cataclisme numai bune de prima pagină a tabloidelor, despre frustrări existențiale, despre oameni care își dau foc, se sinucid și își omoară copiii pentru că au credit la bancă, pentru ca șeful îi persecută sau soția le-a fugit în lume cu altul.

M-am saturat sa citesc de ucigași, violatori, deprimați, frustrați, nefericiți. Am obosit.

Nu mai suport acea frază ultra-abuzată de crainicii de știri: „Atenție, urmează imagini care vă pot afecta emoțional”.

Aveți măcar idee ce înseamnă să fii afectat emoțional? Să treci printr-o viață de pierdere, durere și lacrimi?

Nu printr-o zi mai proastă, nu printr-un examen la care ai luat doi, nu prin pierderea unui iubit sau un refuz de promovare din partea șefului.

Nu, nu, printr-o viață în care îți este dat numai să pierzi, fără încetare. Și să poți să trăiești și să mori demn?