Actuala ediție ,,Dilema Veche” – superb intitulată ,,Cinema acolo sus mă iubește” – mi-a atins o coardă sensibilă. Filmele și cărțile mi-au fost cea dintâi școală a vieții și răspunsul providențial la toate dilemele existențiale pe care nu știam să le enunț cu voce tare, dar care existau în sufletul meu. Mereu am regăsit câte o bucată din mine într-o scenă de film, într-o replică, într-o privire a unui actor. Și ceva dinăuntrul meu a zâmbit în semn de recunoaștere.

Sunt acel gen de om care îți citează fără efort din cărți și din filme, nu fiindcă ar da bine sau ar părea erudit, ci pentru că pur și simplu cuvintele tind să i se lipească de inimă și acolo să rămână pentru totdeauna.

Lars von Trier este recunoscut pentru peliculele ciudate, subversive aproape, care te urmăresc multă vreme după ce le-ai văzut, dar dacă ar fi să recomand una singură, aceea ar fi ,,Dogville”, cu Nicole Kidman în rolul principal. E cel mai straniu film pe care l-am văzut vreodată, începând cu modul în care este turnat: nu există decoruri propriu-zise, totul e o convenție între spectator, actori și regizor. Actorii se prefac că deschid și închid uși, clădirile sunt simbolizate cu inscripții în cretă, totul este o improvizație care te ține cu sufletul la gură.

Filmul poate fi decodificat în diferite moduri. E o metaforă pentru lumea în care trăim, iar anumiți critici l-au considerat chiar o analogie pentru modul în care sunt tratați și exploatați imigranții în America. Pentru mine, au fost trei ore (da, atât are filmul, fix trei ore) de filmare minuțioasă a modului în care societatea, mediul, poate să înrăiască și să pervertească sufletul unui om, în chip subtil, lent și ireversibil. E ca o călătorie pe care o faci alături de personajul lui Nicole Kidman, Grace, iar la final vei avea surpriza să te simți și tu un pic altfel. Ca și cum ai înțeles ceva despre tine și ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

,,Splendoare în iarbă”, cu Warren Beatty și Natalie Wood, este primul film care m-a făcut să plâng, când eram adolescentă. L-am văzut la Cinematecă și, chiar dacă îmi dau seama acum că era mult prea nuanțat pentru puterea mea de înțelegere de la 13-14 ani, am reușit să-l simt până la inimă. A fost și primul film care mi-a lăsat în urmă un văl dens de tristețe, pe care nu-l puteam explica.

Privind înapoi, cred că tristețea pe care mi-a lăsat-o venea dintr-o bănuială. Intuiam că viața reală, în care abia mă pregăteam să mă avânt, are enorm de multe în comun cu istoria tristă a lui Bud și Deanie. Că mersul vieții e mai mult ca povestea lor neîmplinită decât ca happy-end-urile din desenele lui Disney. Și, pe măsură ce viața și-a făcut loc, mi-am dat dreptate.

Am mai văzut filmul de câteva ori de atunci și între timp s-au adăugat straturi peste straturi de înțelesuri. Acum, la 32 de ani, îl înțeleg pe deplin și mi se pare unul dintre cele mai frumoase, sensibile și răvășitoare filme despre… viață exact cum e ea. Despre libertatea de a fi cine ești, despre prejudecăți, despre oamenii din jur care-ți vor binele dar nu te înțeleg, despre intențiile bune care distrug vieți, despre aparențe și despre teama care îngroapă suflete. Chiar dacă e un film din anii ’60, este la fel de actual ca orice blockbuster de la multiplex, pentru că oamenii – indiferent de epocă – nu învață niciodată din greșelile lor.

 

,,A fost odată un oraș în care locuitorii se împărțeau în prinți și cerșetori. Între aceste două lumi nu existau decât câini vagabonzi. Ei formau clasa de mijloc”. Așa începe ceea ce eu consider a fi cel mai bun film românesc din ,,noul val”, pe care l-aș putea revedea de zeci de ori și de fiecare dată cred că aș mai găsi o nuanță, un amănunt, un subînțeles dulce-amărui. ,,Filantropica” lui Caranfil e o imagine fidelă a societății românești (deși are deja 14 ani, e la fel de actual), ca și cum ai face o radiografie panoramică unui organ bolnav și apoi ai privi radiografia în lumină orbitoare, ca să nu ratezi niciun detaliu.

Asta face Caranfil, ne arată – într-o cheie amuzantă, de râs într-un hohot de plâns – tot ce e mai urât, trist, incomod la lumea în care trăim, inclusiv mecanismele perverse prin care suntem condiționați de societate să facem lucruri, să ne pervertim sufletele, să ne schimbăm viețile sau să ne resemnăm. ,,Vă e milă? V-am luat banii!”.

Citatele mele preferate din ,,Filantropica”: