Când am anunțat pe Facebook, acum câteva zile, că voi face un interviu cu Chris Noth, interpretul mai multor personaje iconice din seriale TV, inclusiv Mr.Big din „Sex and the City”, internetul meu a luat-o razna.

Peste 500 de like-uri în câteva minute, comentarii pline de entuziasm și, per total, un capital de simpatie față de Noth care m-a surprins chiar și pe mine. Da, ,,Big” a fost un personaj adânc întipărit în mințile femeilor din generația mea, ca și serialul din care a făcut parte. Dar chiar și așa, după atâta timp?

Cum spunea Carrie, ,,I couldn’t help but wonder…”… ce a făcut acest serial mai special decât toate celelalte care au dezbătut vreodată problematica iubirilor, a despărțirilor și a relațiilor în general.

New York-ul?

Poate, dar au mai fost seriale filmate în NY, precum Gossip Girl, care nu ne-au intrat așa tare la inimă.

Personajele?

Poate că da, însă femeile din SATC erau mai degrabă interesante decât frumoase. Aveau șarm, se îmbrăcau extravagant, erau puternice și, mai ales, era ușor să rezonezi cu ele. Nu erau niște păpuși Barbie absolut perfecte la care te uiți și oftezi ,,Awww, dar eu nu voi arăta niciodată așa…”.

Deși m-am dus la interviul cu Chris Noth cu fluturași în stomac – hey, e vorba totuși de un erou al adolescenței mele – trebuie să mărturisesc că, paradoxal, nu mă aflasem niciodată în echipa pro-Big. Când Carrie s-a despărțit de Aidan, o părticică din mine a plâns.

Țin minte că am văzut episodul despărțirii lor într-o noapte, într-un hotel din Praga, unde mă aflam de una singură ca parte a unui city-break. ,,Fraiero, l-ai lăsat pe băiatul bun, care te iubea, pentru unul care nu te-a făcut decât să plângi și să suferi” mi-am spus, în gând.

După ce a apărut filmul și Big a mai lăsat-o pe Carrie și abandonată la altar, m-am revoltat chiar și mai tare.

Ba chiar cred că am și scris un fel de material pe tema asta pe blogul meu de la vremea respectivă. Dacă-mi aduc aminte bine, era ceva de genul ,,10 motive pentru care Carrie n-ar fi trebuit să se împace niciodată cu Big”.

Îmi vine să râd când îmi amintesc, fiindcă acest interviu (pe care îl găsiți AICI) a însemnat cumva închiderea unui cerc. L-am cunoscut pe Big, l-am descusut despre viața și cariera lui și, fără să-mi dau seama, mi-am luat un rămas-bun oficial de la perioada dilemelor și a întrebărilor mele fără răspuns.

Nu-i vorbă, și acum am destule nedumeriri, dar sunt cu totul altele decât la 20 de ani. Iar ,,Big” nu mai e ,,Big”, e personajul articolului meu, într-o revistă al cărei redactor-șef sunt chiar eu.

Nu mai sunt studenta care lăcrima interior, într-un hotel din Praga, la despărțirile din ,,Sex and the City”. Life has moved on.

Când „Sex and the City” era în vogă, eu mă aflam exact la vârsta la care ai nevoie de modele.

Personajul lui Carrie s-a potrivit perfect cu ceea ce îmi doream eu dintotdeauna să fac – să scriu – și mi-a dat curaj că toate mâzgălelile pe care le făceam de-o viață întreagă pe spatele caietelor de matematică și fizică aveau șansa să atingă cândva viețile altora.

Mai târziu, când am avut primele dezamăgiri și tristeți sentimentale, m-am regăsit tot în ea. ,,Lumea e făcută din două tipuri de femei: fetele «simple», cu părul drept, și fetele-Katie, complicate și cu părul creț ” (aluzie la personajul lui Barbra Streisand din filmul ,,The Way We Were), spunea ea într-un episod. 

Cum să nu mă regăsesc, când fusesem mereu fata cu păr creț, minte complicată și cu un mod de a privi viața mult prea profund pentru vârsta mea?

În plus, până să apară serialul în viața mea, nu credeam că o bluză cu Mickey Mouse poate fi combinată cu perle, pene și o haină de blană, iar curajul meu vestimentar era destul de precar.

Mă îmbrăcam cuminte, poate chiar ușor banal, adaptat la mediul înconjurător, nu învățasem încă să mă exprim prin haine și nici nu-mi pusesem problema. Eu mă exprimam prin cuvinte, eseuri, lucruri pe care le scriam pentru toți și pentru nimeni.

Dar poate cele mai importante lecții pe care generația noastră le-a învățat de la Carrie & co. s-au legat de lucruri de viață.

La acea vreme nu aveam atâtea bloguri, site-uri de dezvoltare personală, cărți despre relații, seminarii de coaching sentimental și self-esteem sau ateliere practice despre relația cu propria persoană.

Aveam, în schimb, un miliard de întrebări fără răspuns, despre care eu una scriam într-un jurnal transformat, câțiva ani mai târziu, într-o carte despre single girls, varianta românească și neromanțată.

La momentul respectiv, ,,Sex and the City”, așa hollywoodian cum a fost, a umplut un gol, o nevoie latentă a sufletelor noastre și, nu știu alții cum sunt, dar nu uiți niciodată ceva care ți-a atins sufletul și te-a făcut să exclami de zeci de ori, în fața micului ecran, ,,Oh da, știu și eu cum e!”.

Nu te stresa, ce trebuie să se întâmple se va întâmpla până la urmă…

Carrie și Big rămân împreună după o serie întreagă de evenimente care îi schimbă profund pe amândoi – de la adulter și divorț până la încercarea de a avea o relație de prietenie și la… o bătaie în noroi între Aidan și Big. De multe ori, viața te duce din punctul A în punctul B, dar nu direct, nu atât de lin precum sperai, ci cu ocol prin toate celelalte litere ale alfabetului. Iar faptul că uneori nu ajungi în B, ci în C sau în D, poate însemna cea mai mare binecuvântare. Întotdeauna există cineva care va ști că tu ești „the one”.

O relație de cuplu fericită începe de la relația cu tine însăți

Deloc întâmplător, acestea sunt cuvintele care încheie serialul. În ultimul episod, o vedem pe Carrie plimbându-se pe străzile din New York, cu emblematica ei haină de blană, vorbind la telefon cu Big, care tocmai o anunțase că-și vinde casa din Napa Valley pentru a se muta înapoi în New York alături de ea.

Episodul final al poveștii vine după șase sezoane în care Carrie a avut în mod constant impresia că, într-un fel sau altul, nu e suficient de bună pentru a sta la brațul unui bărbat precum Big. Să nu uităm faimoasa replică: ,,Te rog, spune-mi că eu sunt «the one»”.

Povestea Carrie – Big s-a împlinit abia după o logodnă și alte două relații eșuate, dar după și o rubrică în Vogue și o carte publicată cu succes. La final, Carrie știe mult mai bine cine este și ce vrea de la viață. Cam așa arată happy-end-ul în lumea reală: te regăsești tu pe tine și abia apoi te regăsești tu cu… el. Oricine ar fi el.

Perfecțiunea nu există. Și dacă ar exista, ar fi plictisitoare…

De-a lungul sezoanelor am avut de-a face cu o temă recurentă: competiția permanentă între femeile obișnuite și fotomodelele cu picioare interminabile și siguranță de sine absolută.

De fapt, cred că unul dintre motivele pentru care serialul a avut succesul pe care l-a avut a fost și faptul că aspectul fizic al celor patru nu este în tiparul hollywoodian.

Cum era dacă rolul lui Carrie Bradshaw ar fi fost jucat de Angelina Jolie? Eu una nu știu dacă m-aș mai fi uitat cu atâta pasiune.

E frumoasă, splendidă chiar, dar e mult prea ,,perfectă” pentru a juca un personaj cu trăirile lui Carrie. Sarah Jessica Parker în schimb, deși a fost aleasă cea mai urâtă femeie din lume (un titlu nemeritat într-un clasament absolut grobian, între noi fie vorba) are un șarm și o frumusețe total atipice, ieșite din orice tipar.

Personajul Carrie a prins și ne-a făcut s-o îndrăgim și fiindcă este acel gen de femeie care dă, indirect, speranță tuturor femeilor, deopotrivă frumoase sau mai puțin.

Cumva, dacă ai un stil al tău, un strop de șarm, încredere în tine și un talent la ceva – dar mai ales o curiozitate nestăvilită de a te înțelege pe tine însăți și a înțelege lumea – în cele din urmă vei ajunge acolo unde trebuie.