Asta n-ar fi o problemă propriu-zis, dacă filmul nu ar avea niște goluri de logică și, între noi fie vorba, niște controverse deloc ,,corecte-politic”.

 

Spre exemplu, Connie – consiliera președintelui și iubita lui David Levinson – unul dintre cele mai credibile și populare personaje din primul film nu mai apare în al doilea, fără vreo mențiune sau indiciu, în afara faptului că Jeff Goldblum (care îl joacă pe David Levinson) flirtează și se sărută în final cu Charlotte Gainsbourg, unul dintre cele mai fade, antipatice și ușor ilogice personaje din actualul film.

 

Căutând pe Wikipedia, aflu că personajul Constance ,,a murit într-un accident de mașină în 2009”. Dacă nu ești atât de fan sau atât de curios încât să cauți însă, rămâi cu întrebările.

Apoi, fiica președintelui. Adorabila fetiță Mae Whitman a devenit o
domnișoară în toată regula (vezi foto jos), ba chiar o actriță destul de bună, dar spre deosebire de fiul lui Will Smith din primul film, ea nu revine, fiind preferată o variantă mai hollywoodiano-Barbie.

 

De fapt, nici nu a fost luată în considerare pentru rol, considerându-se că nu e destul de frumoasă pentru a juca alături de Liam Hemsworth (care, în afară de zâmbetul cuceritor, nu aduce nimic în acest film).

 

Se întoarce, în schimb, Vivica A. Fox (iubita lui Will Smith din primul film și mama lui Dylan), dar numai pentru câteva secunde și, sincer, fără să văd rostul deznodământului pe care i l-au decis producătorii.

 

Oricum, dacă ai clipit în momentele nepotrivite, ai ratat-o.

 

În plus, dacă în primul film Bill Pullman reușea acel discurs memorabil (vezi mai jos), în actualul film nu există niciun moment care să se ridice măcar la înălțimea acestuia.

 

Personajele, fie ele vechi sau noi, pur și simplu nu au profunzimea necesară pentru a transmite astfel de emoții.

 

Da, știu, primul discurs era profund propagandistic și previzibil, dar v-a rămas în minte, nu-i așa?

 

După actualul film, nu rămâne nicio scenă cu adevărat notabilă și aceasta e poate cea mai mare problemă.

Copiii din primul film – fiica președintelui și fiul personajului interpretat de Will Smith – plus prietenii și colegii lor – Liam Hemsworth și omologul lui ,,tocilaro-neîndemânatic”, plus o chinezoaică – nu sunt doar lipsiți de orice fel de profunzime a rolului, dar se străduiesc atât de tare să fie fermecători și plini de șarm studiat încât până la final devin de-a dreptul antipatici.

 

În afara unui conflict între Liam Hemsworth și înlocuitorul lui Will Smith, care n-are nicio greutate dramatică în economia filmului, nu știm decât că Hemsworth și colegul lui au rămas orfani după primul film, că fata președintelui a renunțat la cariera ei de pilot ca să aibă grijă de tatăl bolnav și că Hiller junior s-a transformat într-un infatuat care trăiește din faima tatălui. Și cam atât. În rest, evident că ei salvează lumea, în ultimul moment. Complet neplauzibil și atât de hollywoodian.

 

De fapt, nu doar tineretul 2016 e antipatic, ci o bună parte din nou-veniții în poveste, mai ales ,,doamna președinte” interpretată de Sela Ward, care moare destul de repede (n-o să vă lipsească prea tare, stați liniștiți), dar nu înainte de a face niște gafe strategice și logice care te fac să te lași mai jos în scaun din cauza penibilului de situație. Am înțeles ideea vizionară și convenabilă a unui președinte femeie (să fie o aluzie la Hillary Clinton?), dar aș fi preferat celălalt clișeu, al președintelui afro-american. Varianta de față nu face niciun serviciu femeilor de pretutindeni. Ba chiar din contră.

Nu e ca și cum primul film a fost vreo capodoperă, dar faptul că ne-a plăcut și a rămas un clasic nu înseamnă că regizorul ne poate insulta inteligența chiar într-un asemenea hal. Personajul simpaticului Judd Hirsch (Julius Levinson) a fost savuros în primul film, dar aici devine jenant de ridicol.

 

Se întrece cu o navă spațială într-o bărcuță, rămâne blocat pe acoperișul Casei Albe, apoi se ia la întrecere cu ,,Regina-Mamă” a extratereștrilor, într-un autobuz galben plin cu copii pe care îi salvase pe drum. Și mai are timp să se certe și cu fiul rătăcitor, David, în timp ce acesta din urmă orchestrează salvarea civilizației umane. Serios?

 

Piesa de rezistență: dictatorul african (chiar așa este numit în film, ,,dictatorul african”), Dikembe Umbutu, care a învățat să dialogheze cu extratereștrii și și-a făcut propria metodă de exterminare a lor, cu macetele pe care le poartă cu el tot timpul la cingătoare și cu strategia ,,Atacă-i de la spate”.

 

De fapt, unele personaje din film sunt atât de caricaturale și îngroșate încât pe la jumătatea filmului am avut senzația că mă uit la o parodie ,,Independence Day”, nicidecum la o continuare anunțată cu surle și trâmbițe.

Îmi plac filmele SF – altfel n-aș fi rămas atât de nostalgică după primul ,,Independence Day” – și apreciez din plin o bătălie spectaculoasă, care să te lase cu sufletul la gură. În actualul film, însă, nu am putut savura pe deplin scenele de acțiune din două motive. Primul: sunt atât de trase de păr încât nu ai cum să stai în tensiune, ci mai degrabă într-o expectativă de curiozitate de genul ,,Oh nu… doar nu au de gând să…”.

 

Al doilea: filmul este montat atât de haotic încât în cea mai mare parte a timpului nu înțelegi UNDE are loc acțiunea. Personajele sunt când pe stația de pe Lună, când pe pământ, când în burta navei-mamă (de unde evadează la fel de lesne ca doi adolescenți care merg fără bilet în autobuz și se ascund de controlor), când pe Pământ, când în spațiu, toate astea în decursul a trei minute de filmare succesivă.

 

Ba chiar la un moment dat nu ți-e clar nici dacă sunt în aceeași navă sau în CÂTE nave diferite se află mai precis. Și, ca să fie tacâmul complet, în momentele cheie dialogurile dintre personaje sunt atât de studiate și de neverosimile (,,Ți-am zis eu că o să-ți fie dor de mine”, ,,Stai liniștită, iubito, te salvez eu”, ,,Îmi pare rău că aproape te-am omorât” și altele de acest gen), încât tot ce ajungi să-ți dorești este să se termine totul cât mai repede. Indiferent cine câștigă.