Fac poze cu nori. Le strâng, le postez, le mai răsfoiesc din când în când, iar când un cer neașteptat de frumos îmi iese în cale nu mă pot abține să nu scot telefonul și să-l adaug la colecție. Am o relație specială cu norii, pe care foarte mulți oameni din jur nu o înțeleg.

Ei sunt forma mea de meditație și cea mai bună tactică de relaxare pe care o știu.

Mi s-a întâmplat adesea să mă entuziasmez în fața unui cer superb de vară, cu nuanțe de bleu, roz și bleumarin (da, știu, rozul e de la poluare, dar tot arată superb) și să le împărtășesc celor din jur entuziasmul meu: „Uite, vezi cât de frumos e, și uite cum intră lumina printre nori, acolo. Nu ți se pare că arată ca o punte de navă?”.

Hm, după reacția ta presupun că nu. De cele mai multe ori elanul meu este privit cu dubiu și cu mirare de cei cu care aleg să-l împart, ceea ce mă face de multe ori să mă abțin.

E doar un cer, se află deasupra capului nostru în permanență, ce e atât de special la niște nori prin care trece lumina? Da, e bleu, e un bleu frumos. Da, a plouat și e lumină afară, o lumină mai ciudățică decât de obicei, dar o lumină. So what?

 

Chiar și în avion, unde imaginea norilor și a lumii văzute de sus îți pune un pic în perspectivă locul tău în lume, oamenii se uită ciudat când fac poze. Unii se gândesc probabil că sunt la prima călătorie sau ceva similar, ceea ce mă face să râd, având în vedere că îmi petrec o bună parte a vieții în aer.

Cei mai mulți dintre oamenii cu care zbor sunt blazați de ceea ce se află în jurul lor. „Mda, niște nori… și? Fir-ar să fie, cât mai e până ajungem la destinație?”.

Să privești cerul de la aceeași înălțime cu el nu-i puțin lucru și totuși ne e mai ușor să stăm 30 de minute în meditație și să rostim mantre de mindfulness decât să admirăm trecerea unor nori și să ne bucurăm de frumusețea acelui moment.

 

N-avem răbdare și chef pentru asta, nu e nicio tactică și nicio strategie de coaching care să ne spună să privim norii, așa că preferăm să numărăm de la 10 la 1 respirând în trei feluri diferite decât să facem ceva atât de banal.

Pe mine, vânătoarea de ceruri și de nori mă face să mă simt extraordinar de bine și îmi pasă prea puțin dacă lumea înțelege sau se alătură.

Mi s-a întâmplat chiar să pândesc câte o parcare pe șosea sau un punct de oprire pe autostradă, în drum spre vreo destinație, doar ca să pot face o fotografie unui cer absolut superb care mă urmărea de câțiva kilometri.

Când privesc niște nori frumoși văd în ei forme, personaje, lupte. Uneori îmi vine să râd: dacă ar exista ghicitul în nori cum e cel în zațul de cafea, aș fi expertă.

 

Ceea ce puțini oameni știu despre mine este că am scris cândva și o poveste pentru copii, care are ca protagoniști… norii.

Nu am publicat-o niciodată, nu i-a venit încă rândul, dar începutul ei este într-un vis pe care l-am avut când eram mică, la opt ani. Am visat atunci o poveste, cap-coadă, acțiunea desfășurându-se deasupra noastră, în nori.

A fost un vis atât de „viu” și de frumos încât m-a urmărit multă vreme și cred că acela a fost momentul din care norii au început să-mi „vorbească” prin forme și chipuri.

Când îndrăgești foarte tare ceva, reușești să vezi lucruri care altora le scapă.

Nu pentru că n-ar fi capabili și ei să le vadă, doar că nu au răbdarea și nici stăruința și e perfect în regulă să fie așa. Nici eu nu am răbdare sau elan pentru multe alte lucruri…

Cele mai frumoase „ceruri” le-am văzut în Maldive, unde în fiecare seară era un adevărat spectacol. Cel mai memorabil cer bucureștean s-a „întâmplat” pe terasa unui penthouse bucureștean din zona 1 mai, la un eveniment de lansare. Mi-a tăiat respirația, iar fotografia încă nu reușește să-i facă dreptate.

Iubesc să mă plimb pe străzi după ploaie, să privesc în sus, să mă bucur de moment. Pentru mine, e o meditație mai prețioasă decât să stau cu picioarele sub mine o oră întreagă, respirând și vizualizând scopuri. Îmi golesc mintea de griji și trăiesc în prezent cel mai tare când mă uit în sus, când e senin afară, dar mai ales după ce tocmai am trăit o mare furtună. După ce văzduhul a părut că se rupe în două, liniștea de după mi se pare delicioasă și reconfortantă.

Îmi dă aceeași senzație ca o dimineață de primăvară. Un nou început, un „clean slate”, o lume curățată de praf, spălată de tot ce a fost urât sau, cum spunea Picasso, „un suflet spălat de praful vieții de zi cu zi”. Chiar dacă numai metaforic, mă face să mă simt imbatabilă.

Foto: PostSecret

Toată lumea visează la zile cu soare, în care nu e niciun nor pe cer, dar eu mă simt ușor pierdută atunci. Câteodată, o zi cu nori îți poate pune viața în perspectivă.

Știți acea lumină filtrată de nori care accentuează culorile și face totul să pară mai intens? Când lumina trece prin nori și par tridimensionali? Vezi toate muchiile, toate umbrele și ai senzația că poți întinde mâna să-i atingi, ca și cum nu ar fi decât o vată de zahăr supradimensionată. Aș da trei zile cu soare pentru o zi cu astfel de nori.

Și, poate deloc întâmplător, melodia mea preferată din toate timpurile este „Both Sides Now”, a lui Joni Mitchell.