M-am dus la ,,Inferno” ca la un divertisment, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Este fix ce poți aștepta de la cel de-al treilea film al seriei lui Dan Brown: distracție, mister, acțiune. Nimic altceva în plus sau în minus. Nu sunt admiratoarea lui Brown, nu i-am citit nicio carte, dar am un mare respect pentru migala cu care își asamblează puzzle-urile și pentru munca documentaristică din spate.

 

Nu mă pronunț în legătură cu cât de citibile sau de valoroase sunt operele lui, dar un lucru e cert: poveștile pe care le creează sunt palpitante, iar ,,Inferno” nu face excepție. În plus, jos pălăria pentru faptul că a adus în muzee sute de mii (ca să nu zic milioane) de oameni care poate altfel nu și-ar fi îndreptat niciodată atenția asupra unor capodopere ale picturii universale.

,,Inferno” e un film straniu, care începe greu, ușor confuz, iar primele scene sunt chiar obositoare. Odată trecut pragul, prinde viteză rapid și devine un fel de ,,Omul care știa prea multe” al lui Hitchcock, dar mai puțin subtil și în varianta cu efecte speciale din belșug. Toată lumea îl urmărește pe Tom Hanks, dar nu știi cum și de ce, nu e clar nicio clipă cine e bun și cine e rău și cine pentru cine lucrează, iar când crezi că ai lămurit chestiunea, se sucește iar. Tocmai asta îl face atât de… distractiv.

Scenele sunt spectaculos filmate în trei orașe de vis: Florența, Veneția și Istanbul, acesta din urmă fiind și epicentrul filmului. Am fost cam în toate sălile și locurile în care se desfășoară acțiunea și a fost palpitant să le revăd într-un alt context, de la Palazzo Vecchio din Florența până la Basilica San Marco din Veneția, dar mai ales la cele unde se petrece partea cea mai antrenantă a acțiunii, în Istanbul, unde am fost chiar în urmă cu două săptămâni.

Unul dintre indicii este descoperit de Hanks în superba Hagia Sophia, care a fost, pe rând, din anul 537 d.Hr până acum, biserică ortodoxă, moschee și muzeu. Este un mix de mozaicuri creștine și însemne musulmane, de icoane și simboluri orientale, ceea ce o face cu atât mai misterioasă.

 

Scena-spectacol din final este filmată în Bazilica-cisternă, poate cel mai straniu și misterios loc din Istanbul. Este vechea sursă de apă a Constantinopolului, construită la 150 de metri în subteran în perioada Împăratului Iustinian. Imensă și monumentală, are o dimensiune comparabilă cu două terenuri de fotbal, cu 336 de coloane de marmură în stil Ionic, Corintic sau Doric, dar și elemente ciudate ale căror semnificații n-au fost complet stabilite nici până în zilele noastre, precum coloanele cu capul personajului mitologic Medusa.

 

În mitologia greacă, Medusa era înfățișată de regulă ca monstru cu aripi și cu părul din șerpi, fiind singurul muritor dintre cei trei monștrii gorgonieni. Perseu a ucis-o tăindu-i capul, despre care se spunea că te poate transforma în piatră numai dacă-l privești. Cele două coloane cu capul Medusei, pe jumătate scufundate în apă în lumina vagă a cisternei, rămân unele dintre cele mai stranii simboluri din lume.