Când vorbesc cu colegii mei americani și ne amintim de studenția noastră, în conversațiile noastre Leiden poartă numele de cod ,,acasă”. ,,We’re going home”, ne scriem unii altora de fiecare dată când, din câte un colț de lume, se întâmplă ca unul dintre noi să ajungă din nou în Leiden.

Când am ajuns ca studenți străini în Olanda, eram un grup de oameni cum nu se poate mai diferiți. Eu eram din România, ei veneau din toate colțurile Americii, mai aveam un coleg mexican, unul canadian și unul iranian și, cu toate astea, pentru fiecare dintre noi Leiden a rămas acasă. Chiar și la aproape 10 ani de când studenția noastră s-a încheiat, rămâne tot acasă.

 

Ca studenți ai unei facultăți americane, am petrecut cu toții o bucată din masteratul nostru în acel ,,târgșor” olandez, unul dintre cele mai vechi orașe universitare din Europa și din lume, ca parte a unui stagiu la instituțiile europene de la Haga.

Deși am mai locuit și studiat, tot ca parte a acelui masterat, și la Londra, la Viena și la Geneva, studenția noastră și mai ales a mea este legată indestructibil de Leiden. Este orașul în care m-am simțit tânără, liberă, fericită și cu o liniște interioară al cărei secret n-am izbutit să-l descifrez niciodată. Știu doar că, de câte ori revin, se reactivează.

 

Se spune că liniștea sufletească trebuie să vină din noi înșine, nu din factori exteriori și așa și este, dar la vremea aceea sunt absolut convinsă că orașul, și nu filozofia mea de viață, era responsabil pentru fericirea desăvârșită cu care mă trezeam dimineața.

Deși aveam 22 de ani și o inimă frântă (ceea ce la vârsta cu pricina este realmente o chestiune de viață și de moarte), nu-mi amintesc să fi fost vreodată tristă în Leiden. Nu-mi amintesc nici să mă fi stresat de ceva, deși acolo am dat unele dintre cele mai dificile examene din viața mea și am făcut unele proiecte academice pentru care am ,,trăit” zile-ntregi în bibliotecă.

 

Cu toate astea, aveam sentimentul că mă aflu într-o oază suspendată mai presus de tristeți, fericiri, lucruri lumești, chestiuni logistice și orice altceva ar putea genera îngrijorare. Tristețea, inimile frânte, gândurile despre viitor și despre tot ceea ce ar trebui sau n-ar trebui să fac cu viața mea… toate astea erau realități care nu se aplicau acolo. Totul era atât de frumos, de liniștit, de senin, încât sufletul, oricât de împovărat, se dădea bătut și se adapta instantaneu la serenitatea locului.

Vechiul centru, cu o arhitectură clasică olandeză, de secol XVII, s-a conservat perfect pe malurile Vechiului Rin. Lăsând deoparte magazinele cochete, unde aceleaşi produse din Amsterdam au preţuri considerabil mai mici, romantismul Leidenului nu-şi trage seva din culori şi tuşe de pensulă, ci din cuvinte.

Demarat în 1992, proiectul cultural „Poeme pe ziduri“ aparţine fundaţiei olandeze Tegen-Beeld, fiind sponsorizat din două părți: de către localnici şi de către diverse corporaţii olandeze. Totul în sprijinul viziunii pe care Ben Walenkamp, unul dintre fondatori, o numeşte, în spirit poetic, „dorinţa de a logodi cuvântul cu imaginea“.

Logodna s-a concretizat în 101 poezii inscripţionate pe zidurile a tot atâtea case, în rusă, turcă, marocană, chineză, japoneză, surinam şi încă alte câteva zeci de limbi. Niciun poem în limba română, cât am locuit acolo am căutat cu atenție.

Propunerile de poeme au fost lăsate la latitudinea locuitorilor orașului, alegerea finală fiind făcută, însă, de către Walenkamp, împreună cu asociatul său, Jan-Willem Bruins. Printre poemele selectate se numără sonete de Shakespeare, „Chanson d’automne“ al lui Paul Verlaine, „A Coat“ a lui William Butler Keats sau „Testamente“ al lui Pablo Neruda.

Primul „poem pe zid“ nu a fost unul în limba olandeză, ci în rusă. Poezia Marinei Tsvetajeva, intitulată profetic „Dedicaţie pentru poemele mele“, a marcat începutul „logodnei“ între cuvânt şi imagine pe care o visau cei doi olandezi de la Tegen-Beeld.
Cât despre ultimul poem pictat, cu numărul 101, acesta este în limba spaniolă (Gabriel Garcia Lorca – De Profundis) şi se întinde pe un perete din apropierea gării centrale.

Însuși renumele universitar internațional al Leidenului este rezultatul unei alegeri făcute de către localnici în secolul XVI, după încheierea războiului de 80 de ani împotriva dominaţiei spaniole.

Pentru că au rezistat cu vitejie asediului spaniol, Wilhelm de Orania le-a oferit un cadou „pe alese“: edificarea unei universităţi sau scutirea de impozit pentru câţiva ani.

Printr-un gest, care ar merita menţionat şi studiat în manualele de politică ale zilelor noastre, localnicii au ales să plătească în continuare taxe şi impozite, dar să ştie că nepoţii şi strănepoţii îşi vor toci coatele pe băncile unei universităţi de renume.

Olandezii își iubesc țara și sunt unii dintre cei mai mândri și patrioți oameni pe care îi cunosc, dar nu doar la modul declarativ. Nu rostesc nicio vorbă de rău despre ea, o laudă cu orice ocazie, dar în același timp fac, ceea ce numește americanul ,,walking the talk”. Tocmai pentru că își iubesc țara, și-o respectă până la ultima suflare, urmându-i regulile și comportându-se ca și cum trăitul în Olanda este un privilegiu care trebuie onorat.

 

Nu vei vedea un olandez aruncând o hârtie pe jos și spunând ,,Eh, nu contează, oricum mai erau două pe lângă coș”. Nu vei vedea un olandez plângându-se că statul îl fură sau că taxele sunt prea mari (deși impozitul este progresiv, iar legile sunt draconice).

Vei auzi, în schimb, din gura oricărui olandez, că ,,Holland is a great country” și cât de norocos este că s-a născut acolo. Și, dacă te uiți în ochii lui când o spune, vei înțelege că nu e doar o vorbă spusă fiindcă ești tu un străin care-l întreabă de țara lui. Nu, olandezii simt asta, până la ultima fibră. Și-au câștigat țara și au fost educați s-o iubească și s-o respecte.

Este o tenacitate și o tărie cu care se nasc, altminteri nu-mi pot explica modul în care au făcut dintr-o țară complet neînzestrată geografic (o bună parte din ea este efectiv smulsă din mare, prin îndiguiri) unul dintre cele mai frumoase, fascinante și productive colțuri de planetă.

Știați că e singurul loc din lume care exportă liliac? Că au cea mai frumoasă grădină din lume, Keukenhof, și că exportă flori în toate colțurile planetei deși laleaua lor națională nici măcar nu e originară din Olanda? Că scot pământ din lacurile de pe lângă Aalsmeer și îl vând celor care locuiesc în zone sub nivelul mării?

Când mă fac mare, vreau să fiu ca Olanda. Nu cred că există poveste mai inspirațională și motivantă decât cea a devenirii acestui popor, care a urcat de sub nivelul mării până la statutul de națiune admirată și puternică.

 

Cum şi gastronomia este o formă de artă, tot în Leiden se află una dintre cele mai vechi „clătitării“ din lume – Oudt Leyden – celebră în întreaga Olandă. Clătitele tradiţionale, cu un diametru aproape cât roata unui Mini Cooper, sunt servite pe farfurii din porţelan de Delft, pictate în faimoasele tonuri de albastru.

Pe blatul de clătită se pregătesc atât deserturi delicioase, cât şi combinaţii originale de brânză olandeză şi specialităţi din carne, pe care le-au încercat, de-a lungul vremii, personalităţi precum Winston Churchill şi Dalai Lama.