Mărturisesc, mă număr printre acei oameni pe care cartea ,,Mănâncă, roagă-te, iubește!” (transformată, ulterior, și într-un film cu Julia Roberts) i-a lăsat indiferenți. Nu e scrisă prost, nici vorbă de asta, doar că pe lume există două feluri de cărți (lăsându-le deoparte pe cele foarte proaste, pe care nici nu le mai pun la socoteală): cărți bune care îți ating inima și cărți bune… și atât. Așa cum nu oricine rezonează cu articolele mele – și nici nu trebuie – nici eu nu rezonez cu scriitura și poveștile oricui. Unele îmi merg la suflet, altele nu, adeseori mecanismul prin care se întâmplă asta fiind pur aleatoriu.

Am citit cartea lui Elizabeth Gilbert prin 2007, imediat după ce apăruse, am zis ,,Okay” și am trecut mai departe. Atunci când un autor îmi aprinde imaginația și curiozitatea (și voi reveni la această curiozitate un pic mai jos), îi cumpăr toate volumele ulterioare, cum se întâmplă, spre exemplu, cu Andrei Makine, Anna Gavalda, Nicole Krauss și mulți alții. La Gilbert, însă, nu m-au mai tentat cărțile publicate în ultimii ani, precum ,,Committed” (Și am spus da. O poveste de iubire) sau ,,Signature of All Things” (Semnătura tuturor lucrurilor).

 

,,Big Magic” – tradus la noi Lecții de magie: cum să-ți cultivi creativitatea mi-a trecut prin fața ochilor de zeci de ori: în librării, pe internet, chiar și în newsfeed, prin postările unor bloggeri care o citiseră și îi făceau recenzie. Nici măcar n-am avut curiozitatea să citesc despre cum este. Eu așa sunt: dacă simt că o anumită carte nu e pentru mine, nu e pentru mine. Punct.

Am ajuns, în schimb, să o cumpăr acum 2 săptămâni din Brașov, într-o librărie de pe lângă Piața Sfatului, dintr-un impuls pe care nici acum nu mi-l explic. Țin minte că toate cărțile erau înghesuite și aranjate pe edituri – lucru care, sincer, mă enervează nespus într-o librărie, fiindcă oamenii caută autorul sau genul literar, nu editura – și aproape că nu găsisem niciun titlu interesant, când deodată, am zărit un cotor albastru-rozaliu cu Elizabeth Gilbert – Lecții de magie: cum să-ți cultivi creativitatea. Volumul era îndesat deasupra unui teanc de cărți aliniate soldățește, așa că n-a trebuit să scot nimic ca să am acces la el. L-am deschis și primul paragraf pe care mi-au căzut ochii a fost acesta:

Am închis volumul și l-am cumpărat pe loc. Vedeți voi, multe dintre cărțile pe care am ajuns să le iubesc pasional s-au întâmplat în viața mea în contexte și locuri neașteptate. În aeroporturi, în gări, în zile în care am intrat la librărie cu ochii pe ceas, căutând cu totul și cu totul altceva. Și, de cele mai multe ori, totul a pornit de la o frază. De la o primă pagină care mi-a inspirat ceva. De la un curent electric care m-a străbătut când am citit un paragraf. Vedeți, chiar și aici e un fel de magie. Dar voi reveni la asta.

… și mai ales ce NU este. Nu este o carte de ,,Cum să fii creativ în 20 de pași”. Dacă asta căutați, văzând titlul, nu este pentru voi. Este, în schimb, un jurnal sincer și extrem de bine-scris care explică de ce ți se întâmplă anumite lucruri atunci când creezi ceva sau vrei să creezi ceva (orice ar fi, o carte sau o rețetă revoluționară de cheesescake) și, de asemenea, cum ar trebui să gestionezi acest foc care te mistuie, fără să-ți fie teamă și să abandonezi pe parcurs.

Pare didactic, știu, dar toate astea sunt scrise atât de bine și de sincer încât vei citi cartea la fel de plăcut și rapid ca un roman de aventuri.

Gilbert pornește de la o premisă simplă: fiecare dintre noi iubește să facă ceva. Uneori acel ceva devine cariera noastră (situație în care autoarea explică, foarte inteligent și convingător, de ce nu ar trebui să punem atâta presiune pe acel lucru pe care-l iubim și cum ar trebui să ne detașăm puțin de rezultate), iar alteori e vorba doar de un hobby care ne înflăcărează sincer. Indiferent ce ar fi, ne suntem datori să-l explorăm.

,,Aceasta e, cred eu, principala întrebare de care depinde orice viață creativă:«Ai curajul să dai la iveală comorile din tine?» întreabă Elizabeth. ,,Să nu credeți că atunci când vorbesc despre a fi creativ mă refer neapărat la a-ți dedica viața profesională, sau viața ca atare, exclusiv artei. Nu! Când spun «viață creativă», vorbesc de ceva mai general. Mă refer la o viață călăuzită mai degrabă de curiozitate decât de teamă”.

Așa începe totul.

De fapt, mi-a plăcut toată cartea la nebunie. Dacă mi-ați răsfoi exemplarul ați vedea adnotări, sublinieri, semne de exclamare, pagini îndoite, toate fiind expresia mea intimă a unei revelații. Când mă identific atât de tare cu punctul de vedere al cuiva, îmi place să-l revizitez, să-l explorez în mai multe momente și stări de spirit diferite.

Aici, fiind vorba doar de o recenzie sub formă de părere personală, mă voi rezuma la câteva idei, cât să vă inspir să căutați cartea și s-o citiți la rândul vostru. De puține ori am recomandat ceva cu atât de multă pasiune și, recunosc, nu m-aș fi așteptat să fie o carte de Elizabeth Gilbert. Magia lucrează, însă. Veți vedea mai jos.

Iată, deci, doar 5 dintre multele idei notabile care mi-au plăcut în carte:

Citind cartea ei, mi-am regăsit multe dintre propriile trăiri și frământări, pe care le considerasem în multe momente ale vieții strict particularitățile sufletului meu. Credeam că sunt eu complicată, că-mi fac o mie de gânduri și un miliard de griji, că am frici inexplicabile și îngrijorări ciclice fără nicio noimă și, în esență, că am eu un proces creativ dominat de îndoială, dileme și catralioane de întrebări mici și mari. Ei bine nu.

Gilbert are acel dar extraordinar, în această carte, de a-ți răspunde atât la întrebările pe care le ridică personal cât și la cele care nu sălășuiesc decât în mintea ta. După ce tocmai a terminat de argumentat o idee care ți-a întors puțin lumea cu susul în jos (sau măcar la un 90 de grade), simte nevoia să se întoarcă și să-ți spună ceva de genul ,,Da, știu, acum te gândești la cutare și cutare lucru. Și, probabil când faci asta, fricile tale sunt cutare și cutare. Dar…” – și urmează alte argumente la care tot ce poți să faci e să dai din cap a încuviințare și să începi să crezi că magia asta despre care tot vorbește ea chiar există.

,,Câteodată, însă, vine inspirația pură. Uneori, când mă cufund în scris, mă simt deodată ca și cum aș merge pe una dintre benzile acelea rulante din terminalele aeroporturilor mari; mai am încă mult până la poartă și bagajul e tot mai greu, dar sunt dusă încet înainte de o forță exterioară. Ceva mă poartă cu sine – ceva puternic și generos – și, hotărât lucru, acel ceva nu sunt EU.

S-ar putea să știți sentimentul. Apare atunci când faci ceva minunat cu mâinile sau cu mintea, ceva despre care, când te uiți în urmă mai târziu, nu poți spune decât: «Habar n-am cum de-am făcut așa ceva». Nu poți repeta experiența, nu știi cum s-a întâmplat. Dar te-ai simțit călăuzit de o forță superioară.

Nu am decât rareori acest sentiment, însă e cea mai minunată senzație imaginabilă. Nu cred să existe în viață fericire mai desăvârșită decât aceasta, poate doar când te îndrăgostești. În greaca veche, cuvântul care desemnează fericirea supremă este «eudaimonia», care în esență înseamnă «locuit de spiritul cel bun», în sensul că un spirit îndrumător divin îți poartă de grijă cu bunăvoință”

Chiar dacă în câteva pagini Gilbert vorbește despre acele momente extraordinare în care ideile curg precum un râu la vale, în restul de 99% demitizează tot ceea ce am fost învățați să credem despre creativitate. Vreme de mulți ani, autoarea a avut tot felul de slujbe fără nicio legătură cu scrisul, de la barmaniță la bucătar sau chelneriță, iar în fiecare moment liber și cu fiecare bănuț economisit călătorea pentru a cunoaște oameni și a căuta material pentru poveștile ei. Pe care le trimitea la reviste literare și era respinsă de fiecare dată. Dar a continuat.

,,Între douăzeci și treizeci de ani am scris în fiecare zi. O vreme, am avut un iubit care era muzician și exersa zi de zi. El cânta game, eu scriam mici scene de ficțiune. Ideea era aceeași: să te deprinzi cu meșteșugul, să fii mereu aproape de el. În zilele proaste, când nu simțeam niciun dram de inspirație, porneam cronometrul din bucătărie să sune la treizeci de minute și mă sileam să stau acolo să mâzgălesc ceva, orice. Citisem un interviu cu John Updike care spunea că unele dintre cele mai bune romane din toate timpurile au fost scrise în intervale de câte o oră pe zi; îmi inchipuiam pe-atunci că întotdeauna o să-mi pot rupe cel puțin treizeci de minute pe zi ca să mă dedic muncii mele, indiferent ce se-ntâmpla în rest și indiferent cât de prost mi se părea că merge treaba”

Cu câteva luni în urmă, scriam un articol despre creativitate intitulat ,,Toți vrem să fim creativi, dar fără muncă”. Îl găsiți aici. După ce am citit cele scrise de Elizabeth, nu mă mai simt atât de singură în convingerile mele despre creativitate.

Orice carte motivațională din zilele noastre o să-ți spună că, atunci când vrei să faci ceva, trebuie să-ți dai viața peste cap, să renunți la orice făceai până atunci, să te transformi într-o altă persoană și abia atunci Cerurile se vor deschide și vei fi vrednic de ceea ce îți dorești. Nu.

Prin însuși exemplul personal (joburile fără nicio legătură cu scrisul, pe care le-am pomenit mai sus), dar și prin nenumărate alte exemple din carte, Gilbert demontează bucată cu bucată această idee, ca și multe altele. Dacă ceva te face extraordinar de fericit, fă-i loc în viața ta. Nu-ți devaliza viața, n-o întoarce cu susul în jos, pur și simplu dă-ți voie să te bucuri de acel lucru care-ți aduce împlinire, în timp ce te ocupi și de restul existenței tale. Pentru o carte despre magie, volumul de față are, paradoxal, una dintre cele mai realiste, aplicate și argumentate viziuni asupra vieții.

Iar dacă se întâmplă să creezi ceva extraordinar, nu sucomba apoi în fața grijilor că nu vei mai atinge niciodată acel vârf. Harper Lee, spre exemplu, celebra autoare a cărții ,,Să ucizi o pasăre cântătoare” n-a mai scris nimic niciodată, din teama că nimic nu s-ar mai putea ridica la înălțimea capodoperei sale. ,,Odată ce-ai ajuns în vârf, n-o mai poți lua decât în jos”, a spus ea cândva. ,,O astfel de gândire pornește de la premisa că, dacă nu poți câștiga, atunci nu merită să mai joci”, crede Gilbert. ,,Însă cum rămâne cu vocația? Cu dragostea? Cu strania comuniune dintre uman și miraculos? Cu credința? Cu bucuria tăcută de a face pur și simplu niște lucruri și de a le împărtăși apoi cu alții, cu inima deschisă și fără să aștepți nimic?”

La finalul zilei, faci ceea ce faci fiindcă îți place și te face fericit. Mai ales a doua parte. ,,Nu vreau să descifrez necunoscutul”, spune Gilbert. ,,Nu vreau să înțeleg sensul lucrurilor sau să știu unde sunt concepute inițial ideile sau de ce creativitatea se manifestă atât de imprevizibil. Nu vreau să știu de ce uneori conversăm liber cu inspirația, iar alteori trudim din greu în singurătate și nu producem nimic. (…) Tot ce știu este că așa vreau să-mi petrec viața – colaborând cât pot de bine cu inspirația, pe care nu pot nici s-o văd, nici s-o stăpânesc, nici s-o pricep. E o profesie ciudată, ăsta-i adevărul. Însă nu mă pot gândi la un mod mai bun de a-mi duce existența”.

Toată lumea îți va spune ,,Găsește-ți pasiunea!”, dar poate încă nu ai ceva care să-ți aprindă imaginația mai presus de orice. Trăim într-o lume în care poți fi oricine și poți face orice. E greu să te decizi la un singur lucru. Atunci, în loc să te blochezi în ,,Nu știu care e pasiunea mea. E vreo problemă cu mine?”, Gilbert îți sugerează să înlocuiești această dilemă cu o întrebare cu răspuns deschis: ,,Există CEVA care te interesează?”.

Pornește de acolo, de la acea curiozitate de a afla mai mult. Poate vrei să afli mai multe lucruri despre grădinărit, poate vrei să știi cum ar fi să scrii dramaturgie, poate te-ai întrebat toată viața de ce nu te-ai apucat de patinaj artistic. Nu-ți schimba viața de mâine pentru a deveni grădinar, dramaturg sau patinator, dar caută, întreabă, documentează-te. Este cel mai bun furnal de creativitate din câte există.

Nu mai e nimic cu adevărat nou pe lume. Singurul element complet nou în orice ai vrea să faci, să scrii sau să meșterești ești TU. Viziunea TA asupra lucrului pe care vrei să-l faci. Iar acea viziune, acea identitate pe care o imprimi acțiunii tale, ea este cea care face totul să pară nou, original și, mai ales, autentic.

,,Una dintre cele mai bune descrieri ale acestui fenomen – al ideilor care intră și ies din conștiința omului după bunul lor plac – am auzit-o la minunata poetă americană Ruth Stone. Am întâlnit-o pe Stone pe când avea aproape 90 de ani și m-a răsfățat cu povestiri despre extraordinarul ei proces creativ. Mi-a spus cum, copil fiind la țară, în Virginia, lucra ogorul și auzea câteodată câte un poem venind spre ea – îl auzea gonind peste câmp, ca un cal în galop. Ori de câte ori se întâmpla asta, știa exact ce trebuie să facă: «să fugă mâncând pământul» spre casă, încercând să ajungă înaintea poemului, sperând să pună mâna pe o bucată de hârtie și un creion destul de repede ca să-l prindă. În felul acesta, când poemul o ajungea din urmă și o vizita, putea să-l înșface și să-l scrie după dictare, lăsând cuvintele să se reverse pe pagină.

Câteodată se mișca însă prea încet și nu ajungea în timp util la hârtie și la creion. Simțea atunci cum poemul îi năvălea în trup și apoi ieșea. (…) Alteori – și aici intervine nebunia – era cât pe ce să scape poemul, însă nu de tot. Îl înhăța în ultima clipă, m-a lămurit ea, «de coadă». Ca și cum ar fi prins un tigru. Apoi, cu o mână trăgea aproape fizic poemul înapoi, iar cu cealaltă scria după dictare. În asemenea cazuri, poemul apărea pe pagină de la ultimul cuvânt până la primul, de la coadă la cap, dar altminteri intact. Aceasta, dragi prieteni, e o Mare Magie de modă veche, ciudată, ca din poveștile cu vrăjitoare. Eu, însă, cred în ea”.

Vedeți voi, o parte copleșitoare a articolelor pe care le citiți pe acest blog și a tuturor lucrurilor pe care le-am scris în această viață mi-au venit în momente total ne-romantice și complet ne-studiate, de la plimbat pe stradă sau făcut cumpărături la supermarket la spălatul vaselor, aranjatul pantofilor în dressing, întinsul rufelor pe sfoară sau ștersul de praf prin casă. Nu, chiar nu glumesc. Am câte o idee pe care o las la ,,incubator” undeva în background-ul minții, ca o fereastră lăsată activă pe calculator în timp ce lucrezi la cu totul altceva și apoi, când îi vine vremea, mi se dezvăluie. Când vrea ea, nu când vreau eu.

Mie ideile pentru tot ceea ce scriu aici și în revistele la care lucrez îmi vin în bucăți întregi, în paragrafe integrale. Știți cum e să împăturești șosete și deodată să ai o revelație cu titlul, șapoul și fraza de început a unui articol de care nu plănuiai să te apuci decât mâine? Odată am ieșit de la duș, cu spumă pe mine, ca să notez rapid trei paragrafe pe care le aveam clar în minte și îmi era teamă să nu le uit.

Chiar și pentru acest articol, într-o dimineață de sâmbătă în care dereticam prin casă am lăsat două farfurii în chiuvetă, mi-am aruncat mănușile de spălat vase și m-am așezat la laptop, ca să nu pierd ,,firul”. Nu e vorba de geniu sau de vreun miracol (deși a crea ceva e un mic miracol pentru cel căruia i se întâmplă), ci este – așa cum frumos mi-a spus odată Carla Szabo, un designer de bijuterii care-mi place foarte tare – ,,un curent electric care trece prin noi, nu ni se datorează, dar suntem datori să-l exploatăm”. Exact așa.

Cartea lui Gilbert este pentru oricine vrea să creeze ceva în lume, indiferent că e vorba de un nou pod peste Dunăre sau de romanul vieții. Sincer, cred că vor beneficia mai mult de pe urma ei cei care scriu sau care fac meserii un pic mai artistice, dar în esență oricine va închide cartea simțindu-se mai inspirat să se apuce sau să se reapuce de un vis.

Condiția e să aibă mintea deschisă, să fie măcar un pic spiritual și să creadă în magie. Da, serios. Nu magie de genul incantanțiilor stupide, ci de genul micilor coincidențe inexplicabile care ni se întâmplă zilnic, al miracolelor cotidiene pe care nu le observăm fiindcă suntem prea prinși cu alte lucruri. Acea magie care ne înconjoară și suntem prea ocupați s-o observăm.

Eu una cred în magie. Cred în lucrurile care doar așteaptă să le descoperim, care ni se aștern în cale ,,ca din întâmplare”. Chiar cred. Cred că atunci când iubești la nebunie să faci ceva și acel ceva te face fericit, se întâmplă undeva o chimie, se declanșează un mecanism magic al creației.

Când fac recenzia unei cărți, îmi e destul de simplu să aleg 4-5 citate pe care să le dau ca exemplu pentru a trezi pofta cititorilor de a descoperi cartea. În acest caz, mi-a fost aproape imposibil, fiindcă foarte greu aș găsi un citat pe care să NU vreau să-l revăd sau să-l revizitez. Ca să trec în revistă toate ideile care mi-au plăcut, ar trebui să transcriu cartea, paragraf cu paragraf. Am citit ceva scris de o persoană pe care n-am cunoscut-o niciodată, dar care exprimă tot ce am simțit eu vreodată despre creație. Are sens? Citiți cartea și va avea.

Un lucru vă spun sigur: dacă iubiți din tot sufletul ceva, ori sunteți curioși în legătură cu o anumită temă, sau dacă măcar o singură dată v-ați pus întrebări legate de inspirație, creație și mecanismul prin care se nasc ideile noi, această carte va vorbi pe limba voastră. Așa cum mi-a vorbit mie.