Mă numesc Diana și tot ce mi-am dorit vreodată a fost să am dinți frumoși”. Dacă ar exista un ,,Maniacii de dinți anonimi”, aș fi prima la microfon. Am mai scris de-a lungul timpului despre goana mea după zâmbetul perfect, dar de data asta e vorba despre proces în sine.

Sunt în ultimul stadiu al tratamentului meu ortodontic cu Invisalign, și am tot meditat la viața cu și fără aparat dentar.

În jurul meu văd tot mai des persoane care decid să-și pună aparat la peste 30 sau 40 de ani, iar asta mă bucură.

Mi se pare un semn de normalizare a modului în care ne raportăm la propria persoană. Niciodată nu e prea târziu să remediezi ceva, iar miturile – pe care le-am auzit și eu, de atâtea ori – ,,Dacă treci de adolescență e prea târziu”, ,,Nu se mai îndreaptă dinții după 20 ani”, ,,Tratamentul nu mai e la fel de eficient pe măsură ce înaintezi în vârstă” și altele de același fel – nu sunt decât prostii generalizate, transmise din vorbă-n vorbă.

Vedeți voi, la puține lucruri pe lumea asta mă pricep atât de bine ca la aparate dentare.

Am purtat trei până acum, și nu pentru că aș fi avut probleme chiar atât de mari – de fapt 90% dintre prietenii mei susțin că nu observă diferența, deși mie mi se pare ca de la cer la pământ! – ci pentru că am făcut, de-a lungul drumului, câteva alegeri greșite pe care le-am plătit ulterior în timp, energie și ani.

Prin urmare, iată povestea mea clară, sinceră și neromanțată, cu tot cu semnalele de alarmă și sfaturile pentru cei care cochetează cu ideea unui aparat dentar.

Primul aparat dentar l-am pus în clasa a zecea, la insistențele mele cu cerul și cu pământul și în condițiile în care părinții mei, care mă iubesc și mă văd perfectă, considerau că n-am nicio problemă. Eu consideram că am una – și zdravănă! – încă de pe la 8-9 ani, doar că soarta a făcut să nu-mi iasă în cale cei mai străluciți medici. Nu arăt cu degetul, a trecut multă vreme, dar cred că unele întâlniri în viață sunt o chestiune de șansă: o ai sau n-o ai.

Eu am avut (ne)șansa să dau peste niște dentiști de modă veche, cărora eu, copil fiind, le arătam că dinții mei ies un pic strâmb, iar ei, specialiștii, îmi spuneau că n-am nimic și să stau liniștită. Știam că n-au dreptate, dar eu eram mică, ei erau mari, așa că am tot „stat liniștită”, ajungând să-mi pun aparat mult mai târziu decât ar fi trebuit. Și totul a devenit mai complicat.

Problema mea era clasică: arcade prea mici și dinți prea mari, ceea ce crea o oarecare înghesuială, vizibilă pentru mine. N-am avut mari complexe, dar zâmbetul a fost mereu obsesia numărul unu. De când mă știu, am încercat să-l corectez cum m-am priceput eu mai bine.

Prin urmare, primul meu aparat, la 15 ani, a fost unul mobil, cum poartă copiii (și cum ar fi trebuit să port eu mulți ani mai înainte) – pe care, cu toată sinceritatea, nu l-aș recomanda nici măcar copiilor. E foarte chinuitor și, din câte m-am documentat ulterior (dar aici trebuie confirmat cu un medic, în funcție de gravitatea cazului) nu are o acuratețe prea mare a rezultatelor. Este cel mai ieftin dintre toate, dar cam aici se opresc avantajele.

Practic, aparatul mobil pentru dinții de sus se aplică pe cerul gurii, asemeni unei proteze dentare, ceea ce face vorbitul extrem de dificil și de neplăcut. Cel de jos este o bucată de plastic care ,,îmbracă” dinții ca o rochiță, iar efectul asupra pronunției este la fel de catastrofal. Am ales atunci varianta mobilă fiindcă eram o adolescentă naivă și aveam impresia că o gură plină de metal, ca la aparatul fix, era condamnarea la o viață de singurătate. Nu râdeți, vă rog… Faptul că nu mi-am pus atunci aparat fix este unul dintre puținele regrete ale vieții mele. Aș fi scăpat de toate problemele ulterioare, dar na, a fost și s-a dus…

Așa cum vă imaginați, aparatul mobil a fost un fiasco. Îl purtam noaptea cu religiozitate, dar ziua aproape deloc, rezultatul fiind de ,,Meșter Manole” în sens invers: tot ce reușeam să îndur noaptea se ,,surpa” ziua și tot așa. Într-o zi am renunțat să-l mai port pur și simplu și acolo a murit prima mea tentativă de îndreptare a dinților. Tot atunci am început să citesc masiv despre aparate dentare, ortodonție și tratamente, în căutarea unei alte soluții.

Am fost la medici, mi-am făcut analize și dosare chinuitoare (imaginați-vă o ditamai oglinda pe care o introduceți în gură pentru ca un specialist să poată fotografia prin ea alinierea dinților), dar nu am reușit să ajung la un numitor comun cu niciun medic. Unii erau foarte buni, dar toți voiau să-mi scoată dinți. Doi de sus, doi de jos, plus măselele de minte (pe care oricum voiam să le scot), ceea ce, consideram eu, mi-ar fi modificat radical fizionomia.

Ca idee, există chiar acest filmuleț pe YouTube, cu doi gemeni identici cărora li s-au pus aparate dentare în copilărie, unuia cu extracție de dinți, celuilalt fără, ca parte unui studiu. 20 de ani mai târziu, arată diferit unul de celălalt, fiindcă fizionomia a fost influențată puternic de scoaterea dinților. În perioada în care deliberam dacă să-mi scot dinți sau nu, m-am reîntâlnit întâmplător cu un prieten vechi care, de la ultima noastră întâlnire, cu ani în urmă, își îndreptase dinții cu aparat fix și cu extracții. Privindu-l, am văzut cu ochii mei modificările fizionomiei (nu era nici rău, nici bine, dar părea altă persoană) și m-am convins că nu vreau extracție. Am spus ,,nu” și NU a rămas.

Știam că, fără extracție, e posibil ca succesul să nu fie de 100% ci poate un 95-98% sau chiar mai puțin. Voiam să-mi aduc dinții la o aliniere acceptabilă, dar să continui să fiu… eu. A fost ceva ce mi-am asumat, însă depinde de fiecare. Dacă vă simțiți confortabil cu scoaterea dinților pentru a face mai mult loc pe arcade, go for it, așa este și protocolul clasic. Eu una mi-am scos doar cele 4 măsele de minte.

În acea perioadă, căutând variante de tratament fără extracție, am aflat că există o tehnică numită Invisalign, o serie de gutiere subțiri și invizibile, care se schimbă la 2-4 săptămâni (după caz) și care mută dinții lent și elegant, fără să-ți afecteze vorbitul, viața socială și aspectul fizic. Îmi părea un vis devenit realitate, doar că nu existau la noi, iar în afară erau extrem de scumpe. Iar când spun ,,scumpe”, mă refer la ceva de-a dreptul obscen.

 

Să vă explic. În 2007, când am plecat să studiez în afară, o parte din programul meu de masterat s-a derulat la Geneva, așa că m-am înființat în cabinetul unui medic francez din Versoix și i-am expus problema, întrebând de Invisalign. Costul tratamentului: 50.000 de franci elvețieni. Nu glumesc, n-am pus niciun zero în plus, încă am emailul în Inbox. La acel moment, Invisalign era un concept revoluționar (în prezent prețul e în jur de 5.000 de euro – un zero în minus – și există și alte variante mult mai accesibile), iar Elveția era… Elveția. Am decis, așadar, să aștept să mă întorc acasă și să văd ce fac.

Întoarsă în țară, fix în săptămâna în care m-am angajat la Forbes a debutat a doua etapă a reinventării mele dentare. Așa s-a nimerit.

Venisem chitită pe Invisalign, dar – negăsind un medic din București care să pună așa ceva – m-am reorientat spre o variantă discretă, dar fixă.

Mai exact un aparat lingual, Incognito, invizibil pentru cei din jur, fiind plasat pe interiorul dinților, nu pe exterior.

Aveam 25 de ani, un job în care trebuia să cunosc oameni noi zilnic, să fac interviuri, să particip la evenimente și să socializez, așa că eram cu atât mai conștientă de impactul vizual. Incognito a fost varianta mai chinuitoare, dar și-a făcut treaba.

Practic, plăcuțele de metal se fixează pe spatele dinților, nu pe față, ceea ce poate părea atractiv, fiindcă nu se vede nimic, dar în același timp este mult mai dureros decât un aparat fix clasic.

În prima lună vorbeam ca și cum aș fi devenit brusc rr-ită, peltică și ss-ită în același timp (un coleg glumeț m-a întrebat dacă nu cumva sunt fetița din reclama la Salam Săsesc și am crescut mare), de durere abia puteam să îngurgitez o lingură de supă și îmi începeam interviurile cu ,,Înainte de toate, să știți că nu am un defect de vorbire, port aparat dentar”.

Mi-am scos aparatul Incognito după doi ani, cu o dantură pe care o simt complet nouă, deși dinții sunt aceiași.

Mă simt altfel, se vede altfel și fizionomia s-a schimbat doar cât să fiu eu mulțumită. Există însă și un ,,dar…”.

Pentru că refuzasem extracțiile, înghesuiala de pe arcade era mare și am avut și neșansa multor peripeții cu aparatul (săreau plăcuțele, ieșeau sârmele și alte lucruri care nu țineau nici de mine, nici de medic), aparatul m-a adus la un 80% rezultat.

Rămăseseră mici finețuri, dar la momentul respectiv mi-a fost suficient.

Până când, cum spune o vorbă, mai-binele a început să dușmănească binele.

Am ajuns să-mi amintesc de Invisalign și, într-o discuție cu un medic ortodont, să mă trezesc întrebând dacă nu cumva acel 20% rămas nerezolvat la mine s-ar putea remedia printr-un Invisalign.

Răspunsul a fost pozitiv și așa am ajuns eu pentru a treia oară posesoare de aparat dentar.

Nu mă jenează, nici nu mai simt gutierele, trebuie să fiu un pic atentă cum pronunț unele cuvinte (dar numai când sunt foarte obosită sau dacă am vorbit mult în ziua respectivă) și, un lucru de care fac haz mereu, m-a scăpat de ronțăială.

Dacă la birou îți mai vin gânduri păcătoase cu covrigei sau prăjiturele, când ai gutiere orice gustare punctuală e privită prin prisma ,,costului de oportunitate”: mă duc, scot gutiera, o spăl, mănânc, mă duc și mă spăl pe dinți, spăl iar gutiera, o pun la loc.

Merită oare atâta efort pentru un biscuit? În 99,99% dintre cazuri ajungi la concluzia că nu.

Ultima gutieră din cele 14 o voi purta undeva la începutul lunii martie 2017, chiar în preajma zilei mele de naștere, apoi gata! Aspectul final al dinților o să fie cadoul meu pentru mine. Unul dintre secretele purtării de aparat dentar, de orice tip ar fi el, este că îți vezi dinții cum se îndreaptă, de la săptămână la săptămână, iar asta îți dă elan să treci peste momentele grele care mai pot apărea pe parcurs.

Când le spun oamenilor că port gutiere – puțini observă, dar uneori trebuie să le spun eu pentru a explica de ce nu pot să ,,gust” din lucrurile cu care ei mă îmbie – toți par uimiți că ,,mă chinuiesc” cu așa ceva. Acesta e termenul clasic. ,,Dar n-ai nevoie… de ce să treci prin așa ceva?”. 

Până și mama îmi spune asta cu fiecare ocazie.

Ei bine, pentru mine zâmbetul contează și înclin să cred că, orice ar spune oricine, zâmbetul contează în general.

E primul lucru pe care-l văd oamenii, fiindcă o interacțiune implică aproape întotdeauna un schimb de cuvinte, iar cuvintele dezgolesc dantura, fie ea frumoasă sau mai puțin. Nu există ,,nu se vede”, se vede tot.

Da, poate un aparat e scump (variază de la câteva sute de euro la câteva mii), e dureros, e anevoios, e tot ce vă puteți dori mai puțin, dar dacă atunci când vă priviți în oglindă simțiți că aveți nevoie de el, programați-vă la un medic. Cereți o părere, luați-vă inima-n dinți – ca să folosesc o expresie foarte potrivită aici – și schimbați-vă viața. Pentru că vă schimbă radical percepția despre voi.

Repet, tot ceea ce am scris aici este valabil pentru acei oameni care NU sunt mulțumiți de ceea ce văd în oglindă atunci când zâmbesc.

Pentru oamenii care nu râd în poze și preferă să țină buzele lipite (ca dovadă, am căutat o fotografie cu mine ,,before”, ca să vă arăt, dar n-am găsit niciuna clară în care să zâmbesc larg. Oare de ce?), pentru toți cei care au privit vreodată cu tristețe dantura perfectă a altcuiva.

Dacă ceea ce vedeți în oglindă, oricât ar fi de drept sau strâmb, vi se pare farmecul vostru și nu vă deranjează absolut deloc, e absolut minunat. Serios!

Laetitia Casta, spre exemplu, nu are un zâmbet perfect, dar nu și-a dorit niciodată să-l îndrepte, considerându-l trademark. Dacă vi se aplică și vouă, e perfect, vă veți scuti de multă bătaie de cap.

Dar dacă, la fel ca și mine, ați avut întotdeauna pe suflet o nemulțumire în legătură cu acel zâmbet, ori dacă aveți dureri sau cele două arcade nu calcă bine una pe alta (de multe ori există și serioase motive medicale pentru a pune un aparat), atunci nu lăsați lucrurile așa.

Cu timpul devine tot mai greu, răbdarea e tot mai puțină și regretele mai mari. Unde mai pui că situația se poate agrava: dacă înghesuirea e prea mare iar dinții nu pot fi curățați cum trebuie, pot apărea carii și probleme mult mai grave. Nu e doar estetica în joc.

Cu mâna pe inimă, dacă ar fi să aleg cea mai înțeleaptă decizie luată în viață pentru binele propriu, prima care îmi vine în minte este faptul că am răbdat un aparat dentar Incognito 2 ani. Mi-a schimbat viața.

Știu prin ce-am trecut, știu de ce am trecut și știu că a meritat. În viață totul ține de răspunsul pe care ți-l dai singur la întrebarea: ,,Lucrul ăsta te-ar face fericit sau nu?”.

Uneori fericirea se atinge după o doză – sau câteva doze succesive – de suferință, dar trebuie să-ți pui întotdeauna problema dacă merită. Iar dacă simți că merită cu adevărat și că o vrei din tot sufletul, du-te chiar azi. Ar putea fi prima zi din noua ta viață.