Am făcut interviul cu profesorul Ionescu în iarnă, a doua zi după conferința pe care a ținut-o cu sala plină la București, unde a prezentat medicilor români cazuri concrete, inclusiv boli de piele incurabile și alergii multiple inexplicabile tratate cu succes fără cortizon și antihistaminice, la pacienți de care nimeni nu voia să se atingă.

Toate acestea printr-o abordare concretă, dar holistică, a medicinei: mergând spre eradicarea cauzei, nu spre tratarea simptomelor.

În sală s-au aflat nume mari de la noi, precum profesorii Nedelcu sau Mastalier, dar și mulți medici tineri dornici să învețe. Și, pentru că abordarea lui mi se pare la ani-lumină de tot ceea ce am trăit în spitalele românești, am întrebat mai întâi, în ușor dubiu, dacă publicul a fost receptiv. Profesorul Ionescu a zâmbit.

”Da, a fost, și știți de ce? Pentru că aduc dovezile pe care audiența medicală le așteaptă. Negru pe alb (îmi arată un teanc de câteva sute de foi, cu slide-urile din ziua anterioară). Oamenii știu că nu vin să le prezint cai verzi pe pereți, hocus pocus sau reclame pentru produse... Nu, fiecare temă prezentată e documentată prin studii clinice. Așa că e liniște totală în sală”.

Aceasta a fost marea șansă a profesorului Ionescu în fața unui sistem în care el este complet atipic: rezultatele spectaculoase obținute cu boli în fața cărora medicina se dă înapoi și-și declină puterile. Lupus, pszoriasis, sclerodermie, boli cu nume impronunțabil chiar și de către oameni cu pregătire medicală.  Datorită rezultatelor concrete, nimeni n-a putut să-l conteste. Să-l antipatizeze sau să-l dușmănească, da. Dar nu să-l combată.

Prof. John Ionescu este imunolog, specializat în medicină integrativă, fondator și director științific al Clinicii Speciale Neukirchen din Germania. Are la activ peste 230 de lucrări de cercetare și brevete medicale, este membru al Academiei Europene de Alergologie și Imunologie Clinică, al Societății Germane de Toxicologie și al Academiei Americane de Medicină Anti-Aging.

A fost profesor de biochimie medicală la Capital University din Washington DC, este docent universitar la catedra de medicină nutrițională de la Donau Universität Krems, Austria si profesor asociat la catedra de Dermatologie Oncologicä a UMF Carol Davila din Bucuresti. În Germania are și o linie de produse dermatocosmetice care îi poartă numele “Dr.John Ionescu’s Energy Cosmetic”.

Clinica lui din Germania este recunoscută pentru bolile de mediu, pentru așa-numitele multiple-chemical sensibilities (MCS), adică alergii sistemice grave care dau un întreg spectru de boli, pentru sindromul oboselii cronice (CFS), fibromialgie și sick-building syndrome (SBS). 

Foarte mulți dintre pacienții săi nu doar că sunt considerați cazuri irezolvabile, dar mulți medici i-au etichetat chiar drept bolnavi psihic care simulează simptome. “Tratăm de fapt afecțiunile cronice ale unor oameni care fuseseră considerați bolnavi psihic sau bolnavi închipuiți, doar pentru că niciun medic nu găsea nimic în neregulă cu ei, deși ei sufereau de ani de zile de boli grave, cât se poate de reale”.

Dincolo de faptul că este o somitate pe domeniul său, John Ionescu abordează medicina într-un mod uimitor de uman: cu răbdare și blândețe. Asta simte pacientul, deși dacă stai de vorbă mai mult îți dai seama că e doar rezultatul unui spirit metodic și organizat, de neamț, combinat cu o pasiune extraordinară pentru medicină. Lui John Ionescu nu-i plac problemele nerezolvate: dacă vreuna îi iese în cale, trebuie să afle răspunsul.

Știu asta fiindcă l-am întâlnit mai întâi pur întâmplător, ca pacientă la clinica sa specială din Germania – care chiar așa se numește, Spezialklinik Neukirchen – unde am ajuns cu întrebările mele de-o viață despre propriile alergii și intoleranțe, la care nimeni nu avusese vreodată un răspuns. Cel puțin nu unul diferit de „Așa v-ați născut, așa o să muriți”. La propriu.

Fără să judec, doar constat: în general medicii nu prea au răbdare. De aceea, de-a lungul vremii am ajuns să condensez povestea simptomelor mele într-o versiune cât mai ușor-digerabilă, care să poată fi expusă dintr-o suflare, fără să plictisească sau să agaseze. La fel m-am dus și la prof. Ionescu, turuindu-i în minimum de cuvinte despre toate lucrurile care mă supără și pe care cel puțin 10 medici le împachetaseră, separat, în același verdict: „Nu avem ce să facem, așa sunteți dumneavoastră”.

Și profesorul m-a oprit din discurs, după primele secunde, dar ca să-mi spună s-o iau mai încet. Foarte încet. Mai exact de la copilărie, de la laptele mamei și primul aliment din diversificare, de la copilăria timpurile și pubertate, de la amănunte pe care nici nu le mai știam despre mine, fiindcă nimeni nu mă întrebase vreodată despre ele. La final, după ce și-a notat atent o pagină întreagă, cu stiloul, în scris mărunt, a ridicat ochii din coală și mi-a spus ceva ce nu o să uit niciodată: ”Domnișoară, nu există nimic inexplicabil în medicină și nu există <Așa sunteți dumneavoastră>. Totul are o cauză și o vom găsi”. 

Aceasta este filozofia profesională a profesorului Ionescu: tratăm cauza, nu simptomele. Tratăm pacientul, nu boala sau lista lui de boli. Tratăm cazul particular, nu aplicăm un șablon pe deasupra și apoi dăm tratamentul care s-ar potrivi cel mai bine pe șablon. O experiență care, privită din afară, e o chestiune de rațiune și de bun-simț, dar pe care o regăsim tot mai rar. Și, după discuțiile cu prof.Ionescu, îmi e clar că nu este doar vina medicilor, ci a sistemului în sine. 

„Avantajul Germaniei este că abordarea integrativă a bolii e liberă. Ca medic,nu te obligă nimeni să gândești altfel decât vrei să gândești. În multe alte țări, inclusiv în România, tratamentul se face după niște protocoale și guidelines-uri deja-stabilite. Practic, un medic învață să practice medicina aplicând niște protocoale standard. El este acoperit juridic doar dacă respectă protocolul stas și de aici apare uneori și teama foarte mare de a ieși din el”.

Medicina integrativă este, așa cum îi spune și numele, o abordare care nu doar că iese din „standard”, dar nu are nimic prestabilit sau tipizat. Totul se bazează pe o anamneză aprofundată și pe analize concrete, iar la momentul stabilirii tratamentului medicul are în față toate datele pacientului, pe care le corelează între ele pentru a înțelege cum funcționează organismul în ansamblu. Ce merge bine și unde sunt sincope, ca și cum ar fi un angrenaj mecanic care trebuie înțeles ca un tot unitar: ce se leagă cu ce și ce se influențează reciproc. Analizele sunt doar “alfabetul” acestui angrenaj, pe care trebuie să-l înțelegi ca să poți lucra cu el.

 

Când aplici doar un protocol prestabilit, este ca și cum nu te-ai uita decât la un singur capitol din manual, cel care vorbește despre rotița X. Nu ai cum să înțelegi cauzalitatea unei boli când privești o singură componentă, fără să te intereseze cu adevărat modul în care ea intră în relație cu restul. 

În cazul meu – pe care-l folosesc drept exemplu fiindcă se potrivește perfect cu subiectul – s-a dovedit că toate simptomele mele inexplicabile, din sfere aparent fără nicio legătură una cu alta, proveneau de la o singură componentă majoră,  la care nu ajunsese nimeni niciodată, fiindcă ieșea în relief doar dacă le puneai cap la cap pe toate celelalte. 

Rezolvând defecțiunea, tot restul angrenajului a început să se pună în mișcare. Nu aveam nevoie de 10 tratamente pentru simptomele a 10 boli, ci de unul singur, pentru o singură cauză. Rezolvi cauza, dispar simptomele. Cât de simplu, și totuși de această simplitate ne desparte o prăpastie. Sistemul. Și, partea cea mai tristă a acestui hău este că nu doar adulții născuți în alte epoci au de suferit, ci și copiii.

Ceea ce m-a șocat la prima intrare în Spezialklinik Neukirchen este faptul că holul principal era un fel de parcare pentru cărucioare de copii… Câteva zeci, aliniate unele lângă altele. Ulterior, am și văzut micii pacienți, unii prea mici să stea bine în picioare, dar veniți cu părinții fiindcă au alergii și boli de piele la care toată lumea clatină din cap a neputință.

”Este o explozie de copii bolnavi și nimeni nu vorbește despre asta”, îmi spune prof. Ionescu. ”Doar ieri, plecând de la clinică, am numărat 25 de cărucioare. Acum 20 de ani abia dacă erau două sau trei. În Germania aproape că nu mai vezi o grădiniță cu copii jucându-se liniștiți între ei. Trei sferturi tușesc și se sufocă, au febră inexplicabilă, astm alergic, reacții pe piele, eczeme, infecții recurente si sunt trimiși acasă la două, trei săptămâni pe motiv de boală. Evident, primesc antibiotice, imunsupresoare sau anti-inflamatoare. Și o țin tot așa”.

Cât despre adulți, acolo situația e la fel de gravă. Vorbim de o explozie de cancer. „Statistic, fiecare al doilea cetățean din Germania are sau va dezvolta pe parcursul vieții sale o formă de cancer. Deja nu mai vorbim de supoziții, ci de certitudini: stilul de viață, nutriția, poluarea, toate ne îmbolnăvesc și, din nefericire, acesti factori epigenetici se transmit chiar si de la mamă la făt”.

Cetățean german de origine română, prof.Ionescu a știut din anii ’80, când a terminat facultatea în România, că își dorește un alt tip de medicină. Că vrea tot manualul, toată viziunea asupra corpului uman. O medicină personalizată, care să lucreze cu cauzalități, nu cu scheme standard de tratare a simptomelor.

Deși prof. Ionescu începe să fie mai cunoscut și la noi pentru publicul larg, nimeni nu a scris până acum despre felul în care a pornit povestea unui român ajuns o veritabilă somitate medicală în Germania. Așadar, după ce i-am fost pacientă, am vrut să aflu toată povestea și s-o dau mai departe. 

Și, chiar dacă este mai degrabă o persoană rezervată, în momentul în care a început să vorbească despre clinică și pacienți, prof.Ionescu s-a schimbat la față. La propriu. Dintre toate personajele mele care mi-au vorbit de-a lungul vremii cu pasiune despre ceva, John Ionescu a avut cea mai spectaculoasă transformare. Când am rostit întrebarea ”Și cum ați pornit clinica, povestiți-mi vă rog”, dintr-un om metodic și rezervat a ieșit la iveală un zâmbet larg, emoționat, și o sclipire în ochi, aproape copilărească.

Mi-ar fi plăcut să am o cameră video cu care să filmez momentul. Știam că Spezialklinik  Neukirchen este practic copilul său, dar a povestit totul cu atâta nostalgie, pasiune și umor încât m-a emoționat și pe mine. Mai ales că povestea este realmente este una demnă de un roman.

John Ionescu: Povestea este unică într-un fel și, privind înapoi, cred că e nostimă și tragicomică în același timp (râde). Atunci nu mi se părea așa, firește. Realitatea e următoarea: de 32 de ani avem clinica plină și chiar cu liste de așteptare pentru că toate casele de asigurări din Germania preiau costurile de tratament ale pacienților noștri. 

Pentru boli de piele si boli autoimune, internarea durează 4 săptămâni, pentru boli de mediu 3 săptămâni. La final, pacientul părăsește clinica într-o stare clinică bună: 90% dintre cei cu boli de piele pleacă cu pielea intactă, cei cu boli de mediu regăsesc energia pierdută, dispare oboseala cronică – un lucru care pare minor, dar care e cumplit: să dormi 12 ore pe noapte și să te trezești obosit e îngrozitor. Și tot așa, zi de zi.

Faptul că acești pacienți bolnavi cronic revin într-un lifestyle normal, își reiau activitățile, serviciile, ca oameni sănătoși, toate astea aduc caselor de asigurări niște economii imense. Anual, pentru cei 1.800 de pacienți care vin la noi, casele economisesc între 5 și 6 milioane de euro. Statistic, oficial, fiindcă în Germania totul este transparent in sistemul medical actual.

 

Aceste economii vin din stoparea tratamentelor necesare lună de lună, pe care ei – bolnavi cronici – le-ar fi solicitat în alte cabinete, în farmacii si în diferite alte clinici. Un bolnav cronic tratat clasic e un bolnav pe viață, el nu poate opri niciodată medicația, fiindcă îi revin simptomele. Un bolnav de piele tratat cu cortizon dacă întrerupe cortizonul, în câteva zile revin simptomele.

Deci practic acești oameni erau abonați la cheltuieli lunare pe viață, cheltuieli suportate de casele de asigurări. Dacă în alte țări oamenii se duc la clinici în mod privat, pe banii lor, în Germania nu există acest concept: toată lumea este asigurată, nu există pacient neasigurat, iar tratamentele sunt acoperite complet de casele de asigurări. 

Prin urmare, toate casele de asigurări din Germania sunt interesate să-și scadă costurile, scăpând de clientela permanentă, de bolnavii pe viață. Dacă le aducem și dovezile, ele plătesc bucuroase. Pacientul își rezolvă problema, iar casele își reduc costurile. Toată lumea e mulțumită.

Vă spuneam și despre pacienții considerați simulanți sau bolnavi psihic: prin analizele noastre, care nu sunt ieftine, dar pe care le-am convenit cu casele de asigurări, nu lămurim doar cauzele bolilor cronice, ci identificăm și ceea ce alte analize nu reușesc: cantitățile crescute de substanțe toxice din mediu, organotoxine și metale grele din corpul pacienților.

La metale grele de exemplu, analizele clasice de sânge nu găsesc nimic, de asta oamenilor li se spune că n-au nimic. Dar dacă folosești o substanță chelatoare, ea scoate din țesut acele metale care apar în urină sau scaun, în cantități enorme. Și realizezi că acel om este, de fapt, intoxicat în ultimul hal.

La organotoxine (pe care le asimilăm din pesticide, solvenți, vopsele de lemn, insecticide, detergenți și altele) la fel, avem teste de identificare care nu se fac altundeva. Fie iei o probă din grăsimea abdominală, fie – dacă pacientul nu dorește această microbiopsie – îl trimiți la saună și după două serii de saună îl aștepți cu seringa și iei proba de sânge pe loc. Lipoliza periferică pe care o creează sauna eliberează o cantitate mare de organotoxine din țesutul adipos și așa descoperi valori de 3-4 ori mai mari decât normal, pe care analizele de sânge nu le vor arăta niciodată. 

Când investigăm un pacient încărcat toxic, obținem în acest mod primele dovezi pentru casele de asigurări.

Apoi, a doua dovadă: substanțele toxice sensibilizează sistemul imunitar al pacientului și produc descărcări necontrolate de neurohormoni. Avem teste de sensibilizare a limfocitelor circulate, care arată clar dacă există o sensibilizare la substanțele cu care pacientul a intrat în contact: dacă a lucrat în mediu toxic și nu numai. Testăm categorii întregi de substanțe, din mediul chimic, dentar, pesticide, bifenili policloururați si medicamente. 

Sunt persoane care au sensibilizare la nichel sau crom și se întreabă de ce. Oalele de metal nu prezintă nicio garanție când faci supă de roșii sau cu alte componente organice. Acizii organici scot metalul din aliaj și așa ajungi să mănânci supă cu crom, nichel sau aluminiu. Nimeni nu se gândește la asa ceva..

Foarte frecvente în ultima vreme sunt sensibilizările la titan, un aliaj care e peste tot, de la proteze, implanturi dentare, paste de dinți sau creme de protecție solară până la medicamente, vitamine si suplimente alimentare, unde reprezintă substanță de completare. Din catalogul german de 80.000 de medicamente, peste 50% din capsulele oferite in farmacii au dioxid de titan în compoziție și deja avem cazuri și modele de sensibilizare pentru acest compus.

A treia probă pe care o oferim caselor de asigurări pentru a dovedi indubitabil că avem un pacient cu boală de mediu este faptul că pacienții respectivi NU pot dezintoxica. Știm că în mod normal corpul se detoxifică singur și că există procese clare în acest sens. Ei bine, noi testăm așa-numitele sisteme centrale de dezintoxicare din celulele corpului (de faza 1 și fază 2). La noi se fac 2-3 teste pentru faza a doua de dezintoxicare hepatică, cu substrate biologice de genul glutationului, sulfatului, acidului glucuronic etc. Se testeaza enzimele specifice – Glutation-S-Transferaza, N-Acetil-Transferaza, UDP- glucuronidaza și altele. 

Prin ele dovedim negru pe alb că acest pacient nu poate dezintoxica, corpul lui nu elimină ceea ce ar trebui să elimine. Pentru el, tabelele cu valori normale ale substanțelor toxice nu au nici o valoare, fiindcă el acumulează tot. Corpul lui nu poate neutraliza și nici elimina aceste substanțe toxice din cauza polimorfismelor sale genetice în privința detoxifierii. Testele de screening biochimic pe care le facem sunt atât de clare încât nu mai e nevoie să îl trimitem pe pacient la teste de expresie genetică, care să confirme diagnosticul. 

Recapitulând, sunt trei dovezi: încărcarea cu organotoxine și metale grele, sensibilizarea sistemului imun și nervos și imposibilitatea de a detoxifia. Când ai dovezile clare, negru pe alb, științific, nu mai poți spune că pacientul este un bolnav psihic. Din nefericire majoritatea acestora fuseseră trimiși la psihiatrie, li se spunea că sunt sănătoși dar că nu vor să muncească și de asta caută pretexte. Analizele de rutină erau perfecte, dar era vorba de analizele de bază. La acești pacienți trebuiesc investigate aspectele toxicologice, imunologice, intoleranțele alimentare, microbiomul intestinal, dezechilibrul neurohormonal… deci cu totul alte lucruri.

Casele de asigurări au înțeles acest lucru, acceptă aceste dovezi și plătesc costurile pacienților. Dar până să ajungem aici a fost o poveste din care s-ar putea face un film.

J.I: Am reușit să fug în Canada plecând la un congres. Practic 3 din cei 4 membri ai echipei care a plecat au rămas acolo, s-a întors doar securistul care ne însoțea. După un an de ședere ca Research Fellow la Universitatea McGill din Montreal, am revenit în Europa, în Germania, invitat de una dintre marile firme germane, Hoechst, actualul Novartis. Ascultaseră prelegerile mele, erau interesați de temele abordate, așa că mi-au propus să colaborez cu ei si să fac chiar o lucrare de doctorat.

A fost o idee bună să vin în Germania, fiindcă observasem că în America și Canada e absolut imposibil să deschizi o clinică așa cum îmi doream eu, de medicină integrativă. Acolo nu există nicio portiță de ieșire din rutina farmaceutică, așa stau lucrurile și nu le poți schimba.

Ori eu aveam acest vis, o viziune foarte clară despre cum aș vrea să fac medicină. Am susținut doctoratul in Germania și în acea perioadă mi s-a cristalizat și mai bine ideea că succesul nu poate exista decât într-o medicină personalizată. Nu poți avea succes în dermatologie aplicând o schemă stas. Ai oprit schema, s-a dus efectul, asta dacă se obține vreun efect. 

J.I.: Da, pentru că in majoritatea cazurilor studenții la medicină, oricât de multe informații primesc în facultate, nu sunt antrenați în a gândi, a face corelații pentru a înțelege cauzele profunde ale bolilor. Mai ales în medicina internă, nu te învață nimeni cauzele reale ale bolii, de unde pleacă ele, cum se corelează, deși multe se clarifică in momentul în care începi să aprofundezi. Nu căutăm cauzele, ci tratăm simptomele cu un medicament. Nu se propune nicăieri schimbarea stilului de viață sau al nutriției. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care mi-am dorit un alt fel de medicină. 

Când am terminat doctoratul în Germania, în 1983, mi s-a propus să lucrez în cercetare medicală. Am avut 2-3 oferte de la clinici din zona Frankfurtului și am început la una dintre ele, preluând conducerea programului lor de cercetare. Specializarea mea era în imunologie și biochimie medicală și făcusem doctoratul pe tema lupusului eritematos discoid unde introdusesem o serie de teste noi pentru a documenta efectele negative ale hranei nepotrivite în patologia lupusului. 

Ei bine, eu le arătam colegilor și șefului medical al clinicii că rezultatele obținute la diverși pacienti dovedeau nevoia unei diete personalizate. ”Nu avem bani de așa ceva, avem un buget de X mărci pe zi, cum să facem la fiecare dietă personalizată?” mi se spunea. Mergeam mai departe: „Avem rezultatele cutare la flora intestinală, acest pacient are nevoie de o terapie personalizată pentru refacerea florei si reducerea permeabilității intestinale”. Răspunsul: „Nu avem în protocolul clinicii așa ceva, nu am dat niciodată așa ceva, îi dăm cortizon că așa scrie la carte”.

Ajunsesem într-o stare de conflict permanent cu medicii din clinică și după un an și jumătate am realizat că am două variante: ori renunț să mai fac vreo propunere legată de nevoile reale ale pacientului și accept schemele cu cortizon, antihistaminice, citostatice – ori încerc pe cont propriu, ca să am o șansă de a trata pacientul așa cum îmi doresc eu. Împreună cu alți doi colegi, unul din echipa medicală și unul din partea administrativă, am decis să facem ceva pe cont propriu.

Era totul atât de clar, apăreau intoleranțe alimentare, alergii, dar nimeni nu era interesat să schimbe abordarea standard sau măcar alimentația pacientului. Și astăzi, dacă mergeți la imunologie, reumatologie sau la oncologie, toți pacienții mănâncă la fel, o hrană bazată în general pe carbohidrați simpli: pâine, cartofi, făinoase, fructe dulci, cu efecte stimulante pentru ciupercile intestinale si pentru proliferarea celulelor canceroase.

Așa am început, noi trei, să căutăm clinici care erau pe cale să se închidă sau deja-închise, care își căutau pe cineva să le preia. Am văzut niște locuri minunate, pe malul Rinului sau la Bodensee, în tot felul de locuri superbe, dar sumele pe care le cereau proprietarii erau imense, de neatins pentru noi. Nu aveam nicio șansă să le putem finanța.

La un moment dat, citim în Süddeutsche Zeitung că o clinică din pădurea bavareză caută un investitor, fiindcă se închide de la 31 decembrie. Ne ducem să o vedem. Era în 1985, iar clinica se afla aproape de  granița cu Cehoslovacia, în Neukirchen b. Heiligen Blut, la 15 kilometri de „Cortina de Fier” .  În spatele graniței erau tancurile rusești, în partea vestică turnurile de observare NATO, care ascultau discuțiile din tancurile rusești (râde). Deci era chiar lângă graniță, nu prea circulau mașini prin zonă, era cam pustiu. 

Am ajuns acolo în decembrie și am fost surprinși să vedem că ne aștepta toată floarea cea vestită a Landkreis-ului respectiv. Șeful de land, primarul, toți oficialii. Nu înțelegeam de unde atâta interes pentru vizita noastră, dar aveam să înțelegem mai târziu. Clinica era curată, avea tot inventarul, bucătăria funcțională, nu prea avea laborator dar în rest totul era pregătit, la cheie. Se putea începe activitatea imediat.

Mai mult, politicienii din Landkreis și primarul au fost de acord să ne închirieze clinica, pentru a nu avea costuri mari de la început, oferindu-ne opțiunea de a o cumpăra ulterior. Iar angajații fuseseră anunțați că vine un nou investitor care ar putea să îi preia, deci erau și ei pregătiți, aveam și personalul la dispoziție.

Ei, acesta era de fapt interesul major, după cum ne-am dat seama: acei politicieni, în frunte cu primarul și șeful de land, erau preocupați să nu piardă cele 60 de locuri de muncă, pe care le oferea clinica. Știau că acei oameni ar fi ajuns pe stradă, fiindcă nu existau alte clinici pe o rază de 50 de kilometri. Era o situație critică și ei ar fi făcut orice să salveze acele locuri de muncă. Așa că se străduiau să  găsească soluții.

JI: Într-adevăr, a fost impresionant cum s-au străduit să nu-i lase pe acei oameni în voia sorții. Doar că, pentru a ne convinge, au omis ceva. Ne-au promis că la inaugurarea oficială a noii clinici, ne vor aduce toate casele mari de asigurări, să discute și să semneze cu noi. La acest moment totul arăta ca în poveste. Cum vă spuneam adineauri, fără casele de asigurări nu poți face nimic în Germania, fiindcă așa e sistemul făcut, oamenii nu plătesc din buzunar și ca atare nici noțiunea de șpagă nu este cunoscută.

Am semnat contractul de închiriere, la un preț rezonabil, oamenii s-au ținut de cuvânt, adică au trimis invitații la casele de asigurări, însă au omis să ne spună un element esențial (râde), pe care urma să-l aflăm la deschidere: clinica care se închisese și o preluam noi, fusese o gaură neagră pentru casele de asigurări.

La acea vreme, sistemul era făcut astfel încât casele de asigurări compensau toate costurile clinicilor cu care aveau contract. Și, chiar dacă respectiva clinică nu avea ocupanță, casa de asigurări îi suporta o parte din costurile de personal, întreținere, medicamente. Și erau costuri în gol, fiindcă respectiva clinică nu mai avusese în ultimii ani nici 30% ocupanță. 

Așadar, casele de asigurări făcuseră slavă cerului că se închide clinica și că au închis acel contract care doar le consumase bani. Nici prin gând nu le trecea să redeschidă un contract în același loc în care nu avuseseră aproape deloc pacienți în ultimii ani. Unde mai pui că li se spusese că e o aventură riscantă: o clinică specială care tratează bolile fără cortizon, fără radiații, fără antihistaminice, fără imunosupresoare, deci fără niciunul dintre tratamentele consacrate.

În Germania există conceptul de „Berater”, de sfătuitor al caselor de asigurări, în general aceștia fiind profesori consacrați la universități. Toți Beraterii le spuseseră celor de la casele de asigurări că noi avem un concept foarte riscant, experimental, și fără nicio șansă de reușită. Pe modelul „Dacă nu scrie la carte, nu există”. Și, în consecință, în ziua lansării am avut toată conducerea landului, s-au ținut discursuri, dar de la casele de asigurări nu a venit nimeni, cu exceptia unui singur observator de la o casă privată, fără relevanță. 

Cât despre marea presă germană, a venit doar presa locală: un domn care nu vedea prea bine și altul care era șchiop, mergea în cârje. Sincer vă spun, aș putea să fac un film, numai rememorând aceste scene (râde).

JI: Nu știam nimic. Am ținut conferința, cei doi ziariști locali au scris articole în ziarele locale, într-adevăr totul laudativ, se vorbea despre originalitatea conceptului propus si despre reușitele medicale din Germania. Foarte frumos și corect.  Asta se întâmpla în 13 martie 1986. După apariția articolelor, încep telefoanele de la pacienții din zonă. Oamenii voiau să vină de la 80 de kilometri să se trateze.

Într-o săptămână ne apar 180 de pacienți cu boli de piele si autoimune, toți rezistenți la terapiile anterioare, unii cu boli cronice de peste 20 de ani. Toți erau pacienți care se potriveau perfect cu profilul nostru, îi puteam ajuta, puteau incepe terapia de a doua zi. 

Le-am spus acest lucru și i-am trimis acasă, să întrebe la casele de asigurări cum li se pot prelua costurile. Acolo s-a rupt filmul: oamenii au sunat și tuturor li s-a spus că nu există vreun contract cu această clinică, că nici măcar conceptul nu e în cataloagele lor – iar neamțul are nevoie de ceva tipărit, negru pe alb – așa că ei nu pot susține costurile de tratament și, dacă își doresc neapărat această clinică, pot plăti din propriul buzunar. Ceea ce, cum v-am spus, era de neconceput: în Germania nu există așa ceva, plătești casei de asigurări tocmai ca să te poți trata oriunde. 

Oamenii ne-au sunat înapoi și ne-au explicat refuzurile primite. Ei voiau să se trateze, dar nu aveau cum, casele nu le suportau cheltuielile. În acel moment, deja situația devenea critică: niciun pacient nu intrase efectiv la tratament în clinică, nu aveam nicio relație cu casele de asigurări și, peste toate astea, contractasem un credit bancar pe care deja îl cheltuisem pentru dotarea laboratoarelor, a necesarului de medicamente, suplimente alimentare si a salariilor pentru primele 2 luni.

J.I.: Da, povestea creditului e și ea de roman. Aveam nevoie de capital și ne refuzaseră trei bănci din zonä fiindcă nu credeau în idee și noi nu ofeream garanții pentru capitalul in discuție. În acea perioadă eu am înțeles că în viață există îngeri păzitori, pentru că directorul de bancă din Neukirchen, cu care am discutat aproape trei ore, a fost prima persoană din afara proiectului care a crezut ferm în ceea ce voiam noi să facem. I-am arătat citeva slide-uri de conferință, cu pacienți tratați de mine înainte, care se vindecaseră. Și omul ăsta a crezut.

M-a întrebat și el „Care sunt garanțiile dvs. pentru 250.000 de mărci?”, că atât solicitam, și i-am spus „Uitați, am slide-urile astea!” (râde). Și mai aveam și o mașină second-hand, așa că i-am oferit și cartea mașinii. Casă nu aveam, stăteam în chirie. La aniversarea de 30 de ani a clinicii, omul ăsta a venit și a povestit în fața oamenilor acest episod. (râde). Și-a amintit cum am venit la el cerându-i 250.000 de mărci în schimbul unor slide-uri și a unei mașini second-hand.

Dar chiar și așa, omul a avut curaj și mi-a dat creditul. Sincer, a făcut afacerea vieții lui, fiindcă toate plățile noastre de atunci se fac prin banca lui. Salarii, investiții, cheltuieli, tot. Dar la momentul respectiv el a fost singurul care a crezut, iar cu acei bani noi ne-am cumpărat tot ce aveam nevoie: medicamente, instrumente medicale si de laborator, alimente, etc. Și, detaliu important, nu mai rămăseseră bani decât pentru pentru două luni de salarii.

 

Convinși fiind că vom avea clinica plină din prima zi, nu consideram că avem nevoie de mai multe rezerve de lichidități: știam ce putem face, că putem ajuta oamenii, și eram siguri că va merge bine. Ei bine, banii se terminaseră deja, trecuseră aproape două luni, iar pacienții noștri, deși în număr mare, nu puteau veni să se trateze din cauza caselor de asigurări.

Directorul băncii, cel care ne dăduse creditul, ajunsese într-o stare vecină cu nebunia. Am aflat ulterior că în fiecare dimineață dădea ocolul clinicii, vedea că nu e nicio mașină în parcare, aștepta să se deschidă clinica și intra la 9:30 fix să întrebe dacă avem pacienți. În fiecare zi! Și, de fiecare dată, i se spunea că nu avem pe nimeni. Bietul de el era îngrozit că va fi făcut responsabil pentru un credit dat fără acoperire unui medic din Europa de Est, care îi dăduse drept garanție niște diapozitive și cartea de la o mașină second-hand.

JS: Da, era vai de capul lui, săracul. Dar și noi eram la pământ. Și când vă spun că am ajuns să cred în îngeri păzitori, chiar nu o spun degeaba. Știu foarte bine ce zic. Era deja luna mai 1986, trecuseră aproape două luni de la deschiderea clinicii și într-o dimineață, între somn și trezire, când creierul lucrează pe pilot automat, mi-a venit în minte soluția. Pur și simplu. Cu o precizie milimetrică. M-am îmbrăcat, m-am dus la clinică, am intrat și le-am spus oamenilor care stăteau de două luni fără să facă nimic, că am rezolvat problema.

”Vom avea pacienți?”, m-au întrebat ei. ”Da, vor veni imediat”. ”Cum așa?”, erau ei entuziasmați. Le-am răspuns: „Îi vom trata pe gratis!”. (Râde). Asta era soluția: chemăm presa și tratăm oamenii pe gratis. În fond avem tot ce ne trebuie, am investit în laborator, materiale, medicamente. Luăm cele mai grele 15 cazuri din cei 180 de pacienți care veniseră inițial și facem o înțelegere cu ei: „Până se clarifică discuțiile cu casele de asigurări, noi vă tratăm pe gratis, fiindcă putem să vă rezolvăm problemele de sănătate. La final, dacă sunteți mulțumiți, primiți o facturä  proforma pentru  serviciile prestate și vă duceți cu ea la casa dvs. de asigurări, cerând să vi se plătească. Dacă vi se plătește, bine, dacă nu, nu aveți nicio obligație față de noi”.

Oamenii încântați din cale-afară. Unul îmi spune că, dacă îi fac bine cei doi copii, el rezolvă cu casa de asigurări, are un avocat, nu rămân așa lucrurile. Altul spune că el are o firmă în Regensburg și toți angajații sunt asigurați la o anumită casă. „Dacă mă faceți bine, după atâția ani, conving eu casa de asigurări să plătească, le spun că-mi retrag toți angajații de la ei”. Și tot așa. Oamenii vin, vin și ziariștii, scriu că au început terapiile la Spezialklinik Neukirchen, ca un film. Cinematografic, cum ziceam (râde).

După 25 de zile, toți cei 15 pleacă acasă fără simptome, vindecați. Presa consemnează că pentru prima oară niște oameni bolnavi cronic nu mai au nevoie de antihistaminice, cortizon etc. Peste o săptămână, ne sună că le plătește casa de asigurări tratamentul. Din 15, la 12 se acoperiseră costurile.

Dăm drumul la următorii 30. Tot cu presă, același model. Din 30, la 28 li se plătește. Ei, de aici a fost simplă treaba, fiindcă deja exista un element esențial: precedența. Următorii pacienți au plecat de la noi cu factura proforma, plus o listă a caselor de asigurări care plătiseră deja. Și oamenii se duceau la casa de asigurări și spuneau „Cum adică nu îmi plătești? Mă duc la casa X sau Y, care uite, le-a plătit altora la această clinică!”. Efectul „boule de neige”. În final, li s-a plătit tuturor. Oamenii erau atât de fericiți că sunt sănătoși după ani de zile încât făceau un scandal monstru și nu se lăsau până nu înduplecau asigurătorii.

Și a mers tot așa, pe același model, tot primul an. La finalul anului aveam liste de așteptare până în anul următor. Ce se întâmpla însă la casele de asigurări?

JS: (Râde) Am aflat abia un an mai târziu, când am fost invitați să semnăm cu ei oficial. Atunci ni s-a spus că la ședința anuală a caselor de asigurări din Bavaria, în decembrie 1986, primul punct pe ordinea de zi era „Spezialklinik Neukirchen”. Și toți șefii caselor au luat cuvântul, pe rând, cerând vehement să se pună punct acestei situații, să se închidă robinetul, să se facă într-un fel astfel încât clienții lor să nu le mai poată forța mâna silindu-i să plătească la această clinică necunoscută.

La final, se ridică șeful tuturor caselor de asigurări, care era ministru secretar de stat, un personaj foarte cunoscut, apărea și la televizor foarte des la acea vreme. Și ia și el cuvântul. Le spune: „Da, domnilor, aveți dreptate cu tot ceea ce spuneți, este o situație fără precedent. Dar ceea ce voi nu știți, în schimb noi, la centrala din München știm, este situația acelor pacienți după ieșirea din clinică. Noi am urmărit fișele oamenilor care au fost tratați la această clinică necunoscută. Statistica arată că, doar cu 5 excepții din 800 de pacienți, niciunul nu a mai avut nevoie măcar de o singură terapie suplimentară după ce a fost la această clinică. V-ați gândit câți bani am economisit într-un an, pe medicamente, terapii, tratamente?”.

Liniște în sală (râde). ”Așadar, domnilor, plătiți mai departe și anul viitor, la final, decidem ce facem cu această clinică”. A fost incredibil, oamenii s-au dus acasă, bulversați, dar au plătit în continuare. Noi, la clinică, deja ne simțeam cu adevărat în rai: ne și gândeam, ce țară minunată, nici nu avem contracte cu casele și ni se plătesc cheltuielile, mai bine nu se poate!

După încă un an, primim invitație oficială la o discuție în Munchen, cu șeful caselor de asigurări. „Aici ni se termină Raiul”, ne gândim noi. Știam că avem mulți dușmani în rândul medicilor din zonă, știam ce se vorbește despre noi, ne și gândeam că suntem chemați să ni se spună că gata, s-a închis robinetul, nu se mai plătește nimic.

J.I: Ca să înțelegeți, toți dermatologii din zona noastră, pe 80-100 de kilometri, erau într-o stare de neliniște permanentă. Constataseră că o parte din pacienții lor, care veneau de ani de zile la tratament, dispăruseră de pe firmament. Odată ce veneau la noi, dispăreau de la ei, nu mai aveau nevoie de tratament. Și acești colegi sunau la casele de asigurări și se plângeau că noi „le furăm pacienții”. Da, pacienții erau considerați un fel de bun al lor, o proprietate. 

Practic, bolnavii nu aveau voie să iasă din terapie, trebuiau să rămână pacienți toată viața. Fiindcă la bolnavii cronic așa se și întâmplă în general, la astmatici, la neurodermitici, la cei cu boli sistemice. Odată intrați în tratament, sunt dependenți pentru totdeauna de diferite medicamente și terapii. Ei, și oamenii ăștia dispăreau brusc din sistem, iar colegii noștri aveau grijă să ne pună câte o vorbă bună.

Începuseră să spună caselor de asigurări că la noi în clinică li se pune oamenilor cortizon în mâncare și că din acest motiv au rezultate bune. ”Bine, bine”, întrebau casele. ”Dar după ce pleacă acasă își pun ei singuri cortizon în mâncare? De ce nu mai recidivează simptomele ?”.

Având în vedere acest context, vă dați seama că ne așteptam la ce e mai rău: ne gândeam că ne cheamă ca să ne comunice încetarea plăților. Și ajungem noi la Munchen,  într-o sală imensä cu o masă de 20 de metri lungime (râde), unde într-un capăt stătea ministrul secretar de stat și încă doi sefi de la casele de asigurări. Și încep cu „Vă rugăm să ne scuzați pentru atitudinea greșită de acum un an și jumătate, când ați apelat la noi”.

Apoi ne explică situația pe care acum o știam și noi, faptul că acea clinică de dinainte fusese o gaură neagră și că ei nu își doriseră să redeschidă un contract abia-închis. ”Iar al doilea motiv este că aveți foarte mulți dușmani în casta dvs., care nu se bucură de înnoirile și soluțiile inovative în tratamentul problemelor dermatologice, pentru că își pierd clientela”. Fix așa au început discuția, noi nici nu știam ce să mai spunem.

Ne-au explicat că – statistic, fiindcă nemții nu lucrează decât cu date concrete – rezultatele noastre sunt mult mai bune decât tot ceea ce se obține în clinicile universitare din Bavaria, și ne-au invitat să semnăm contractele cu TOATE casele de asigurări. Am semnat și de atunci, de 30 de ani, casele de sănătate plătesc toate cheltuielile și sunt foarte bucuroase de rezultat.

J.I: Conservatorismul e enorm, iar Bavaria este chiar cel mai conservator dintre toate landurile germane. Dar iată că acest om – și îngerii păzitori de care spuneam – au avut grijă să se întâmple așa. De asta v-am spus că eu am ajuns să cred în îngeri păzitori, altfel nu-mi pot explica felul în care s-au întâmplat lucrurile.

Da, produsele din seria Energy Cosmetic există din 1992 și au fost dezvoltate din rezultatele cercetărilor și terapiilor din clinică. Am cristalizat produse derivate din rezultatele obținute pe pacienții ultrasensibili, cu boli autoimune, sensibili la lumina solară. La lupus eritematos discoid, de exemplu, după cinci minute de expunere la soare fata „explodează”,  iar eritemul respectiv este foarte greu de controlat.. 

Am înțeles în timp că există formule prin care putem controla aceste reacții: intern și prin creme de protecție corespunzătoare. Noi am fost primii care au făcut creme de protecție solară – gama Solaris – care folosesc chelatori de metale. Metalul ionizat și rupt din matrixul proteic prin acțiunea ionizantă a razelor de soare provoacă o cascadă de radicali liberi și nu poți să dai înapoi procesul decât dacă dai un chelator care blochează metalul.

Nu e doar pentru pacienții cu boli autoimune. Cu această cremă inclusiv pacienții din Europa de Nord, norvegienii sau suedezii, care au piele de tip 1, cu producție slabă de melaninä și efect de înroșire la soare, reușesc să se bronzeze pentru prima dată, fără să se ardă. Crema e gândită pentru a realiza trei elemente: blocarea metalelor care produc radicali liberi dupä expunerea la radiatii ultraviolete, administrarea de precursori de melanină și a unei substanțe activ imunologice care ferește persoana de apariția herpesului după expunerea la soare. Trei elemente, plus câțiva antioxidanți care te feresc încă o dată de cascada de radicali liberi.

Avem și un magazin online pentru România – http://www.energy-cosmetic.ro – dar nu l-am promovat deloc, în niciun fel, știu de el doar pacienții noștri din România, care vin la clinică și apoi au nevoie de produse. Mai mult pentru ei l-am făcut, pentru a intra în posesia produselor de care aveau nevoie. Sunt mulți pacienți care vin în Germania, cum ați venit și dumneavoastră, dar în ultimii doi ani mi-a devenit tot mai clar că nu toți pot veni acolo și ne-am gândit la o soluție. 

Am primit foarte multe cereri din partea românilor și primesc în continuare, dar nu toți își permit să vină, iar casele de asigurări din România nu plătesc tratamente făcute în Germania. Nu puteam nici să îi las de izbeliște, dar nici eu nu pot veni prea des, vin în general atunci când țin conferințele pentru medici. Așa că am luat decizia de a instaura un punct de susținere în România, un „hub” de medicină integrativă așa cum o practicăm noi în Germania.

Colaborăm in acest sens cu cu doctorul Ciprian Ene, care conduce Centrul Quantum din Bucuresti, un medic foarte fair, deschis la minte și dornic să învețe lucruri noi. La fel și cu doctorul Horațiu Albu sau cu profesorii Nedelcu si Giurcăneanu de care mă leagă o veche prietenie. Prin urmare, pacienții români care vin în Germania pentru analizele care nu se pot face în România pot continua apoi terapia la Centrul Quantum, cu echipa de medici de acolo.

Vechile prietenii din timpul școlii și a liceului Sfântul Sava din București, dar și pasiunea pentru un sport complex, practicat încă de pe-atunci: yachting-ul de performanță. Toate astea mă fac să revin în țară și în afara seminariilor de la UMF. Sportul cu vele îmi oferă și astăzi satisfacții deosebite.

Experiența de competiție acumulată acum 40 de ani în cadrul Lotului National de Yachting din anii ’70 a rămas ca un virus în genomul propriu și m-a ajutat să câstig în ultimii doi ani pe lângă Cupa României și Black Sea Trophy chiar Campionatul Național la clasa Cruiser, anul trecut. Deci am încă ceva de apărat în acest sezon….