Cuvintele de mai sus, citite într-un comentariu lăsat de Luiza, mama băiețelului, pe Facebook, mi-au atins inima atât de tare încât ceea ce urmează a curs pur și simplu din sufletul meu, ca un râu care vine peste tine și te ia cu el la vale, fără să te poți împotrivi. Mi-a răscolit atâtea straturi, atâtea convingeri, atâtea amintiri îngropate adânc, dar nu îndeajuns de adânc. Toți suntem programați de societate să credem că suntem greșiți fiindcă nu încăpem într-un șablon. Mărime unică. Nu încapi în ea, ghinion, ești pe-afară. Un cerc într-o lume de dreptunghiuri.

Când eram mică, mă simțeam și eu straniu că port ochelari. Nu eram foarte bună la sport, fiindcă îmi alunecau ochelarii de pe nas. Iarna mi se abureau când intram într-o încăpere. Eram foarte bună la alte lucruri, la scris, la istorie, la teatru, dar aș minți să spun că n-am crescut cu senzația vagă că în mine e ceva greșit, ca un mecanism care nu merge tocmai bine. Niște rotițe blocate, defecte, pe undeva. Multe rotițe defecte.

Toate lucrurile la care eram bună și care-mi ieșeau fără efort mi se păreau – atât mie cât și adulților din jurul meu – ceva absolut firesc, așa că nu le chestionam niciodată. Normal că ești bun la matematică, la română, la cutare și cutare lucru, doar copilul trebuie să fie deștept, silitor, perfect. Așa suntem învățați. Când venea vorba de lucrurile la care nu mă pricepeam defel însă, acolo am învățat de timpuriu să-mi sancționez singură fiecare lipsă. ,,Nu sunt bună la sport, fiindcă port ochelari și nu pot să alerg atât de repede. Sigur e de la una dintre rotițele alea blocate. E o defecțiune a mea”. Și hop, încă o liniuță.

Pe măsură ce creștem, defectele se nuanțează. Suntem defecți dacă nu facem cum vor mama, tata, bunica sau doamna dirigintă. Când auzi ,,Ești un copil rău, ai văzut Ionel ce cuminte e?”, brusc ești defect. Ai defectul de a nu fi ca Ionel. E unul dintre primele momente în care ne întâlnim cu conceptul de defecțiune, iar pe măsură ce trăim ni se adaugă zilnic altele și altele.

,,Vrei să fie totul numai cum vrei tu”. Defect. În mintea noastră traducerea se face instantaneu: deci e rău să vreau să-mi îndeplinesc visurile. S-a notat, n-o să se mai întâmple. „Niciodată nu faci/nu dregi/nu spui…” Defect. Deci ,,trebuie să ignor ceea ce-mi doresc de fapt și să fac ce-și dorește lumea, chiar dacă nu simt să fac asta, fiindcă altfel mă vor considera nepotrivit”. ,,Mereu faci cutare și cutare lucru”. Defect. A se citi: ,,Chiar dacă acel lucru mă face fericit, oamenii din jur sunt supărați pe mine, deci sunt defect, nu e bine ceea ce simt”.

Toți suntem defecți într-un fel sau altul, da, și o știm fiindcă ni s-a tot repetat în felurite moduri, în toată viața noastră. De la profesoara care ne-a dat cu rigla peste degete fiindcă scriam cu stânga în loc de dreapta până la colegii care ne strigau aragaz cu patru ochi și apoi la băiatul sau fata de care ne-am îndrăgostit și care nu ne-a iubit fiindcă nu eram suficient de frumoși, de fermecători sau aveam ochii prea albaștri ori căprui.

Mulți ani am spus că sunt prea ,,defectă” ca să mai găsesc dragostea. N-am fost niciodată printre premianți la olimpiadele iubirii, nu prea mi-au ieșit pasiențele, m-am descurcat mereu mai bine în lumea cărților și a scrisului decât în cea a flirturilor și a jocului de-a ,,uite iubirea, nu e iubirea”. Prin urmare, la un moment dat am tras linie și mi-am zis că am prea multe suferințe sufletești la activ ca să mai pot avea inima funcțională pentru cineva. ,,Sunt prea defectă”, i-am spus cândva prietenei mele. Și am și gândit-o, recunosc.

În ,,Strălucirea eternă a minții neprihănite” (un film senzațional, pe care – dacă nu l-ați văzut – vi-l recomand cu căldură), personajul Clementine, interpretat de Kate Winslet, spune ceva foarte frumos și răvășitor de sincer, care m-a urmărit mulți ani.

Când am început să am unele probleme de sănătate, acum un an-doi, iar medicii continuau să-mi adauge pe listă diverse chestiuni în neregulă – nu grave, Slavă Domnului, dar multe și mărunte – îmi făcusem o expresie pe care o tot foloseam. Îmi dau seama acum că era un mijloc de apărare. ,,Se pare că am cam multe defecte de fabricație”, râdeam eu. O spuneam ca haz de necaz, în ideea că e mai bine s-o zic eu decât s-o rostească alții. Să scăpăm din prima de ,,elefantul din cameră”.

Am gândit-o și pe asta, recunosc. Dar am gândit-o pentru că ideea de defect îmi era deja nespus de familiară din restul de 32 de ani de viață. De la prima pereche de ochelari până la chestiunile de nuanță: ,,Sunt nepotrivită”. ,,Sunt insuficient de…” sau sunt ,,Mult prea…”. Numai că niciodată nu m-am gândit cu adevărat care ar fi acel ,,suficient”. Care ar fi ,,destulul”. Cine e potrivit? Cine e ,,perfect”, ca opus al lui ,,defect”? E vreunul dintre noi așa? Pun pariu că acel Ionel cu care ne compara mama în copilărie era la rândul lui comparat cu alții, care erau comparați cu alții și tot așa.

Melodia mea preferată de la Leonard Cohen – ,,Anthem” – are un refren care se termină așa:

Toți avem crăpături, urme de trecere a anilor, a oamenilor, a lucrurilor prin viața noastră. Toți avem zgârieturi lăsate de cuvintele care ne-au vâjâit pe la urechi asemeni gloanțelor și bătături pe suflet de la atâta privit în urmă spre ce n-am reușit să facem bine. Toți suntem ca niște farfurii ciobite, cu smalțul sărit, cu marginile tocite. Și poate taman pe acolo, vorba lui Cohen, ne intră lumina în suflet. Altfel am fi atât de perfecți încât nu ne-ar putea atinge nimic. Nici răul, dar nici binele.

Singurul lucru pe care îmi doresc să-l învețe copiii de azi mai bine decât am făcut-o noi e să fie mai buni cu ei înșiși. Să înțeleagă că, atât timp cât nu fac rău nimănui, singura lor misiune pe lumea asta e să fie fericiți. Și nu vor fi niciodată fericiți dacă nu vor învăța de mici blândețea de a-ți fi prieten și de a nu folosi niciodată termenul ,,defect” în raport cu o altă ființă umană.