Comentarii la: Ajutorul dat cu forța e abuz, nu binefacere

De: Diana-Florina Cosmin

Diana-Florina Cosmin — Mon, 23 Oct 2017 13:06:23 +0000

Si eu multumesc! 🙂

De: Diana-Florina Cosmin

Diana-Florina Cosmin — Mon, 23 Oct 2017 13:06:13 +0000

Multumesc si eu pentru mesajul frumos. Partea cu Mama Ranitilor are si o latura buna, luminoasă, de obicei oamenii care sunt asa au empatie si vor sa-i ajute pe altii. Asta e un lucru frumos, cu conditia sa nu dam in extreme si sa nu exageram in elanul nostru. Si, apropo de „propria boala de indurat”, mi-a placut o metafora data candva intr-o carte: in viata e ca in avion, atunci cand ti se face briefing-ul de siguranta si iti spune stewardesa ca – in caz de urgenta – intai sa-ti pui propria masca de oxigen si abia apoi sa-i ajuti pe cei din jur. Daca tu nu ai grija de tine, cum sa fii de folos altora?

De: Alexa

Alexa — Sun, 22 Oct 2017 07:23:53 +0000

Multumesc din suflet pentru acest articol scris atat de deschis si asumat!
Ma lupt de ceva timp cu aceasta componenta a personalitatii mele fiind o ,,mama a ranitiilor” de cand ma stiu.
Cel mai greu mi se pare sa constientizez ca nu sunt un om rau daca nu ajut pe cineva care nu imi solicita ajutorul.
O parobola care mi-a schimbat perspectiva a fost cea a omului aflat pe patul de spital, grav bolnav. In salon, un alt om bolnav cu care leaga o prietenie. Cum sa il ajuti? Ii dai o cana cu apa, ai propria boala de indurat.
Cred ca lectiile de viata le primim doar atunci cand suntem pregatiti sa le acceptam si sa constientizam cum am ajuns in acel moment.
Multumesc ca imparti cu noi o parte din viata ta!

De: Anca P.

Anca P. — Sat, 21 Oct 2017 20:28:04 +0000

Wow! O viziune foarte interesantă! Mulțumesc!

De: Diana-Florina Cosmin

Diana-Florina Cosmin — Sat, 21 Oct 2017 10:43:18 +0000

Foarte adevarat partea cu „mama rea”. Multe din lucrurile pe care le facem au si acest resort al vinovatiei. Ne consideram oameni rai daca nu intervenim in anumite situatii, desi uneori chiar nu e treaba noastra sa intervenim, fiindca mai mult rau facem. Nu sunt mama, dar intuitiv mi se pare de departe cea mai grea misiune si nu e de judecat. Imi dau seama cat de greu e sa NU intervii atunci cand ii doresti tot binele din lume copilului. Am vazut insa in jurul meu multi adulti cu interiorul facut praf de parinti super-bine-intentionati, de asta am simtit nevoia sa pomenesc si asta. Am vazut parinti care si-au dorit o viata minunata pentru copil, iar pentru asta l-au fortat sa faca tot ce ar fi insemnat IN VIZIUNEA LOR acea viata minunata. Sa dea la o anumita facultate, sa faca anumite alegeri… cele pe care parintele le considera bune. Iar omul respectiv a ajuns un adult neimplinit si frustrat, care duce viata ideala… a parintilor. Normal ca nimeni nu-ti vrea binele cum il vor parintii, dar asta nu inseamna ca ei stiu care e binele TAU.

De: Ionela

Ionela — Fri, 20 Oct 2017 22:15:16 +0000

Eu cred ca toti o facem. Mare lucru ca o constientizam, ca o discutam si asa ne vindecam.
Sa aratam cu degetul e cel mai usor. Eu arat fix catre biata mama. Are si logica de ce catre ea cel mai aprig. Sunt mai multe motive, dar mai ales Stiu de vorba aia „nu poate nu copil sa greseasca, cat poate parintele lui ierta”.
Dar oare eu de cate ori nu mi-am imbracat fortat copilul? Sau oare de cate ori nu am presat-o cu somnul? Tot despre asta eate vorba.
Si Diana, nu cred ca facem asta ca sa traim vietile altora. O facem pt ca nu puten cu noi si asa ne simtim buni. Eu am realizat ca o presez pe copila mea cu diverse, atunci cand in capul meu inteevine imaginea de „mama rea”. O mama rea isi lasa copilul obosit si neadornit, o mama rea isi lasa copilul dezbracat…