Despre tot ce-i fin și fain

Ca să fii fericit, trebuie să știi mai întâi să fii singur

By 24 martie, 2016Myself
read time 2 min
 
24 martie, 2016

Ca să fii fericit, trebuie să știi mai întâi să fii singur

Tu știi cine ești într-o cameră goală? Fără soundtrack, fără interlocutori, fără telefon pe care să-l butonezi. Doar tu, într-o conversație spumoasă cu propriile gânduri. În ultima vreme am realizat că singurătatea m-a învățat unele dintre cele mai importante lucruri din viață și că, într-un fel sau altul, îi datorez persoana care sunt astăzi.

by

Citeam zilele acestea un studiu care dovedea că oamenii mai singuratici din fire sunt mai inteligenți decât media. Nu știu cât de valabilă este teoria, chiar dacă toată construcția științifică din spate era foarte interesantă, dar despre singurătate și timp petrecut cu propria persoană știu cu siguranță mai multe decât majoritatea oamenilor. Și, dincolo de orice pretenții legate de IQ, spiritului meu singuratic îi datorez o bună parte din succesul, maturitatea și fericirea mea din prezent.

 

Am fost mereu o fire singuratică și introvertită, acel gen de om care gândește mult și neîncetat și a cărui minte „râșnește” mereu ceva, indiferent dacă e pe un șezlong pe malul mării sau în mijlocul unei ședințe importante. Nu m-aș plictisi niciodată de mine însămi și de dialogurile mele interne, de aceea n-am avut nicio problemă în a călători singură prin toată lumea, a locui singură ani de zile și a-mi gestiona de una singură răsfățurile, ieșirile și distracțiile. Și, cu mâna pe inimă, nu regret nicio secundă anii petrecuți doar eu cu mine. Am fost nespus de fericită și nu i-aș schimba pe nimic.

 

5D3_8370e

 

Zilele trecute, vorbind cu mai multe persoane despre societatea vremurilor noastre, am avut o revelație subită. Foarte puțini oameni știu să fie singuri. Singuri într-o călătorie, singuri într-un moment al vieții, singuri la o piesă de teatru, chiar și singuri la o masă într-o cafenea. Foarte puțini își dau măcar șansa de a se afla vreodată în această postură, încercând să-și ocupe cât mai mult posibil viața cu alte personaje, indiferent de relevanța sau de semnificația lor. Doar ca să nu fie singuri, să nu fie nevoiți să petreacă timp doar ei cu ale lor și să-și țină sieși companie.

 

Pe la 20 de ani, am avut perioade lungi, de luni și ani, în care am fost singură, fără o relație serioasă (sau măcar un flirt). Până la urmă am și scris o carte despre asta, într-atât de mult am aprofundat chestiunea, dar și acum îmi aduc aminte sfaturile binevoitoare ale celor din jur. ,,De ce nu-l accepți pe X, să ai și tu pe cineva cu care să ieși, să nu stai singură?”. ,,Decât să fii singură, mai bine să îl ai pe Y, care să se țină după tine”. ,,De ce ești fraieră și nu vrei să ieși cu Z, care te place, în loc să stai singură?” .

 

Aproape fiecare invitație, sfat sau îndemn care mi se adresa în acea perioadă se termina în aceeași cheie: ,,…decât să fii singură”. Orice ar fi fost mai bine decât asta: o relație nefericită, un simulacru, o prefăcătorie, o înțelegere de conveniență. Orice, absolut orice, numai să scap de năpasta de a fi singură. Doar că, spre mirarea celor care se ofereau să mă fericească cu sfaturile lor, eu am preferat mereu să fiu singură ,,decât să fiu…” nefericită/blazată/mincinoasă/speriată sau orice altceva ar fi însemnat acceptarea unei situații care nu-mi convenea. Netemându-mă să-mi fiu doar eu companie, nu aveam de ce să mă arunc în compromisuri inutile și nefericite. Puteam să aștept, să selectez, să nu acționez din panică, ci din convingere.

 

În acei ani de singurătate am învățat cel mai mult despre mine și despre ceea ce vreau și nu vreau de la viață. M-am analizat, m-am ascultat, m-am certat pe alocuri, am avut greutăți și răscruci importante, iar ceea ce sunt în prezent se datorează în bună parte faptului că am petrecut timp în compania propriei persoane. Fără să exagerez, dacă nu aș fi avut acel timp de observație, analiză și disecare a dorințelor și scopurilor mele reale, nu aș fi știut cine sunt astăzi și aș fi aruncat povara descoperirilor și a explicațiilor în spinarea partenerului meu de viață.

,,Bun, ai venit, acum te rog să-mi arăți cât de frumoasă, grozavă, deșteaptă și devreme-acasă sunt, să-mi ranforsezi toate nesiguranțele de sine pe care le am dar n-o să le recunosc niciodată față de tine, să mă duci la toate piesele, filmele și spectacolele la care nu am mers în toți acești ani fiindcă n-aveam cu cine și, dacă-ți mai rămâne timp, să-mi faci și o serenadă. Sau două”.

5D3_8273e

 

Din cele 40+ țări în care am fost, în vreo 30 am călătorit singură cuc, am locuit singură în 4 locuri din lumea asta mare și, cel mai important, mi-am creat singură o viață frumoasă, chiar dacă era una pentru o singură persoană.

 

Chiar și în anii în care eram singură-cuc, mergeam la teatru, la film și în vacanțe, citeam cărți, vedeam spectacole și aveam momente în care mă simțeam extraordinar de fericită. Eu cu mine. De fapt, dacă mă întrebați pe mine – deși nu sunt vreo expertă, chiar din contră – cred că acesta ar fi marele secret al fericirii: să te căsătorești cu cineva fiindcă așa simți. Nu să te căsătorești fiindcă vrei cu disperare să nu mai fii singur. Ideal aș ar fi, dar viața e departe de a fi ideală.

Dacă ar fi să rezum cele mai importante lecții de viață pe care nu le poți învăța decât din relația directă ,,tu cu tine”, acestea ar fi primele cinci:

Înveți cine ești cu adevărat

Când sunt de una singură, într-o plimbare sau într-un loc frumos, îmi vin în minte o mie de idei și inspirații diferite. Scriu articole în minte, fac conexiuni, îmi aduc aminte de lucruri și le combin instinctiv unele cu altele, fac planuri și rememorez greșeli sau victorii. Nu-mi impun un anumit dialog cu mine însămi, el vine firesc, din ascultarea propriei persoane. Și, de-a lungul vremii, din acest dialog au ieșit marile mele concluzii și revelații despre viață.

 

Când îți dai voie să fii singur cu o carte, singur într-o după-amiază de vară prin București sau singur cu un capuccino în față, îți dai voie să afli ceva nou despre tine. Mintea are darul de a scoate la iveală acel crâmpei de gând sau acea inspirație care se potrivește exact preocupărilor tale din momentul respectiv. De cele mai multe ori, soluțiile problemelor noastre se găsesc tot în noi, dar n-avem răbdare să le lăsăm să iasă la iveală. Nu trebuie să te străduiești, se întâmplă automat, dar n-o să se întâmple dacă ești în permanență implicat în dialoguri, în conversații de conveniență, în grupulețe create doar de dragul de a sta laolaltă sau în interacțiuni reale sau virtuale menite să-ți umple timpul.

 

Când am o problemă, o frământare, un dubiu sau o întrebare despre drumul meu și despre alegerile mele, mă duc în plimbare până acolo unde am treabă. Privesc oamenii, ascult zgomotul orașului, mă uit în jur și merg, merg, merg. Niciodată nu vorbesc la telefon când merg, fiindcă n-aș mai avea cum să-mi ascult răspunsurile și aș pierde oricum tot farmecul momentului. De puține ori s-a întâmplat să nu găsesc o soluție la capătul unei plimbări sau al unei ieșiri ,,eu cu mine” într-o cafenea, la ora prânzului, când în jur e plin de oameni. Dacă știi exact cine ești, ce vrei și ce îți trebuie într-o cameră goală, dar și într-o încăpere plină de oameni străini, cu viețile lor care n-au nicio legătură cu a ta, înseamnă că ești cu adevărat stăpân pe viața ta. Nu control-freak, stăpân. O mare diferență.

Înveți că ești mai puternic decât ai crezut

Am fost mereu adepta dezvoltării personale și, de când mă știu, am încercat instinctiv să lupt cu mine însămi și să mă sculptez pe interior cât pot de mult. Să scot ce e mai bun din mine, pînă ajung la cea mai bună versiune a mea. Am citit zeci de cărți, am fost la conferințe de leadership și am și acum personaje din coaching pe care le admir și le urmăresc pentru că mă inspiră.

 

Totuși, nicio carte motivațională, niciun curs de leadership, nicio ședință de coaching și niciun filmuleț cu Tony Robbins nu-ți vor crește ca prin minune stima de sine și încrederea în propria persoană mai mult decât un principiu banal și bătrânesc: ,,Văzând și făcând”! Când te afli de unul singur în anumite posturi, fie ele personale sau profesionale, și îți dai seama că te poți descurca foarte bine fără sprijinul nimănui din afară, abia atunci înțelegi cu adevărat că resursele interioare îți sunt nelimitate. Și, din acel moment de revelație, poți începe să (te) construiești cu adevărat.

 

Prima mea mini-vacanță de una singură a fost din Leiden (Olanda), unde locuiam pe atunci, până în Belgia, la Bruges, și de acolo în Luxemburg. Aveam 22 de ani și, chiar dacă studiam și locuiam singură într-un oraș străin, nu mai fusesem propriu-zis ,,turistă” prin lume de una singură și, recunosc, în primele 15 minute în tren mi-au trecut prin gând toate lucrurile îngrozitoare și neprevăzute care s-ar putea întâmpla.

 

După care, un declic a înlocuit teama cu ceva absolut minunat: o relaxare profundă și o conexiune incredibilă cu mine însămi. Fără să rostesc măcar mental aceste cuvinte, am făcut o convenție: ,,Deci, Diana, acum ești oficial pe cont propriu. Trebuie să ai grijă de tine, să fii responsabilă, să-ți păzești singură spatele, să te orientezi, să fii atentă, să te descurci și, pe lângă toate astea, să te și bucuri de ceea ce ți se întâmplă. Ai înțeles?”.

 

Zece ani mai târziu, am contabilizat călătorii de una singură din Brazilia și Statele Unite ale Americii până în Finlanda și Georgia, iar escapadele ,,eu cu mine”, fie că sunt în scop profesional sau doar de loisir, sunt printre cele mai plăcute și relaxante moduri de a-mi încărca bateriile. Am învățat un milion de lucruri despre mine, despre cum reacționez în situații-limită, despre ce îmi place și ce nu, despre genul de călător și de om care sunt și, per total, am scos la iveală niște straturi de „mine” pe care nu le-aș fi explorat poate niciodată dacă aș fi călătorit numai însoțită, în compania altcuiva.

 

Fie că e vorba de o călătorie, o plimbare, o ieșire la un restaurant de una singură sau de unul singur, să poți să-ți spui, în gând, ,,Compania mea îmi ajunge și mă face foarte fericit în acest moment” este absolut extraordinar.

Înveți că dragostea nu e un refugiu, ci o destinație

Multe relații eșuează în ziua de azi fiindcă oamenii se avântă în ele din motivele greșite. Nu fiindcă omul din fața lor ar fi cu adevărat ceea ce caută, ci pentru că s-au săturat să fie singuri, pentru că au trecut de o vârstă, fiindcă mama insistă, fiindcă societatea arată cu degetul, fiindcă sunt sătui să stea acasă vara pentru că n-au cu cine pleca în vacanță și fiindcă vor, în sfârșit, să aibă cu cine sărbători Valentine’s Day. Sau, cum mi-a spus cândva un prieten, ,,ca să nu mor singur și trist”. Nu avea să moară nici singur și nici trist, dar niciodată nu a știut să-mi răspundă la întrebarea ,,Ce te-ar face fericit?”. ,,Habar n-am”, venea invariabil răspunsul. ,,O să știu când o să găsesc”.

 

Tactica asta rareori funcționează în viață, din simplul motiv că, așteptându-ne să găsim acel ,,ceva”, ,,the one”, Sfântul Graal al relațiilor, automat investim persoana respectivă cu o răspundere enormă: să fie tot ceea ce ne-am fi putut dori vreodată de la viață. Să ne lămurească exact ce vrem, cine suntem, de ce suntem aici și, fără ca noi să știm ce ne face fericiți, să ne livreze prompt exact tipurile de fericire care ni se potrivesc. Am zis prompt? Voiam să spun ,,instantaneu”. Înainte ca noi să gândim măcar gândul.

Numai printr-o relație sănătoasă cu propria persoană înțelegem cu ce fel de persoană am putea să conviețuim, ce fel de job ni se potrivește și la ce am vrea să privim înapoi când ajungem la bătrânețe. Reality-check: nimeni nu poate lămuri toate astea în locul nostru. Nici mama, nici tata, nici soțul, nici șeful. Nici măcar Dumnezeu, care ne-a dat liberul arbitru cu un scop.

Înveți că poți și trebuie să iei decizii

Cu o lună în urmă, am ieșit cu o prietenă bună într-un local din Brașov care mie îmi place mult și unde meniul conține absolut tot ce vrei, de la paste și salate până la cărnuri, brânzeturi și feluri tradiționale. Prietena mea s-a uitat pe meniu maximum 15 secunde și apoi s-a întors către mine: ,,Comandă-mi tu ceva, te rog”.

 

Eu am o regulă, aplicabilă în special la mâncare: nu recomand, nu comand, nu fac îndemnuri. Am învățat pe propria piele că oamenii sunt atât de diferiți încât nu are niciun sens să te hazardezi să le ghicești gusturile. Doar ei singuri și le cunosc. Sau ar trebui.

 

,,Nu îți comand nimic”, am retezat-o eu. ,,Uita-te în meniu și vezi ce îți place. Au atâtea bunătăți. Ce ți-ar plăcea să mănânci?”. ,,Păi tocmai, că nu știu…”, a oftat ea. Într-un final, și-a comandat cu jumătate de gură ceva ce până la urmă oricum nu i-a plăcut, fiindcă de regulă nu-i place puiul (dar totuși ea singură își comandase pui!) și a plecat îmbufnată. Pe moment nu am înțeles și mi-a stricat un pic dispoziția, după care, la o discuție mai aprofundată, am înțeles, citind printre rânduri. Să iei decizii, chiar și când vine vorba de masa de prânz, e o chestiune de asumare.

 

Ca să stai în fața unui meniu și să alegi ceea ce ți se potrivește trebuie să poți întâi să stai în fața unei oglinzi și să te privești, să stai singură pe un drum, într-o mașină sau într-un tren, să te asculți, să te înțelegi, să experimentezi, s-o dai în bară și s-o iei de la început. Poate o să râdeți, dar nu e mare diferență între a ști ce-ți place dintr-un meniu și a ști ce vrei de la viață. Amândouă încep cu o întrebare pe care fie ți-ai adresat-o vreodată, fie nu: ,,Ce mă face cu adevărat fericit?”.

 

Prea mulți oameni – și îmi vin zeci de exemple doar la o simplă numărătoare imaginară – știu ce îi face fericiți prin ricoșeu. Le place o anumită mâncare fiindcă îi place partenerului lor, frecventează un anumit local fiindcă e cel agreat de gașca lor, se coafează într-un anumit fel fiindcă ,,iubi” le-a spus că le stă cel mai bine așa, ies la aceeași cafenea fiindcă e aproape și s-au obișnuit cu ea, se îmbracă în anumite culori fiindcă au citit undeva că se poartă sau fiindcă cineva le-a făcut la un moment dat un compliment. Într-o cameră goală, singuri cu propria reflexie într-un geam, nu și-ar putea răspunde la întrebarea: ,,De ce?”. De ce roz și nu verde? De ce șnițel și nu steak? De ce acolo și nu dincolo? De ce Praga și nu Grecia? De ce ,,Anatomia lui Grey” și nu ,,Seinfeld”? De ce, de ce, de ce?

Ceea ce numai singurătatea și introspecția pot lămuri sunt ,,De ce”-urile noastre. Când suntem în postura de a decide noi pentru noi înșine, fără posibilitatea unui feedback din exterior, atunci se decantează cel mai bine gusturile, preferințele, micile noastre răsfățuri și obsesii. Atunci iese la suprafață adevărata personalitate, de la culoarea șosetelor și până la friptura gătită medium-rare sau well-done.

Înveți ce înseamnă pentru tine seninătatea

Nu o să fii niciodată cu adevărat liniștit și ,,zen” dacă nu poți să stai singur nicio clipă și dacă absența altor oameni în jurul tău îți provoacă panică. Dacă inspirația și ideile bune vin tot din momentele de singurătate, cele mai relaxante exerciții pentru creier sunt tot cele derulate în compania exclusivă a propriei persoane: ascultând muzică, meditând, rugându-ne, ascultându-ne pur și simplu respirația, scriind câteva cuvinte într-un jurnal sau citind o carte despre ceva care ne preocupă.

 

Chiar și actul citirii unei reviste sau al unui articol online e un act al tău cu tine: alegerea subiectului spune ceva despre ce îți place, ce te preocupă și ce te interesează să afli. Oamenii care spun că nu au răbdare sau nu au timp să citească, să învețe lucruri noi sau să-și scrie scopurile pe hârtie sunt de cele mai multe ori oamenii cei mai deconectați de propriile dorințe. De ce știu asta? Fiindcă a-ți stabili scopuri, a căuta și a te gândi la ce te interesează este un proces reflex, nu o ,,temă” pe ordinea de zi, cel puțin pentru oamenii care se cunosc cât de cât pe sine.

 

Nu există un timp special pentru asta, timpul propice poate fi oricând, de la momentul când bagi rufele în mașina de spălat până la cele 2 minute parcurse între parcare și birou. În relația cu tine însuți nu-i nevoie să-ți dai întâlnire la oră exactă, să-ți aduci flori sau să-ți cânți serenade. Chiar și 2-3 minute pe zi ajung, cu condiția să fie constante, asumate și depline. Contează calitatea lor și sinceritatea, o revelație care se va dovedi valabilă și mai târziu, când intri într-o relație cu altă persoană. Nu contează atât de mult înfloriturile, artificiile și ornamentele, contează fundamentul.

 

Dacă relația cu tine este bună, nu vei ajunge niciodată să reproșezi cuiva că nu ți-a oferit un anumit lucru, că nu ți-a ghicit o dorință sau că nu a ieșit în întâmpinarea visurilor tale neîmplinite, pe care – luat pe nepregătite – nici tu n-ai ști să le enumeri prea clar.

Când știi să fii singur, știi să fii bine cu tine. Iar când ești bine cu tine, persoana care îți este alături nu ar trebui să aibă altă misiune decât să te iubească. Nu să-ți rezolve viața, nu să-ți lipească la loc speranțele, nu să-ți repare greșelile. Ar fi suficient atât: să fie acolo.

Hair: Adonis Enache

Make-up: Sînziana Iaru

Foto: Vali Bărbulescu

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



48 Comments

  • Svetlana spune:

    Cateodata te simti singur chiar si linga o persoana sau mai multe.

  • Oaba spune:

    E mai ușor sa fii singur decât sa construiești relații satisfăcătoare care sa te facă sa te simți implinit

    • Diana Cosmin spune:

      Din contra: mi se pare cel mai usor sa construiesti relatii NEsatisfacatoare, doar ca sa nu fii singur. Pentru cele satisfacatoare trebuie sa ai rabdare si sa nu fugi de tine insuti inspre primul venit.

  • Paraschiva spune:

    Hi Elena!! Paraschiva sunt!! Am rămas singură după 5 ani de relație frumoasă ,dar încă nu stiu daca va mai continua sau nu relatia mea?? El este arestat de 2 luni jumate si nu stiu cum va ieși de acolo?? Nu știu cât ii va da ca pedeapsă??? De 2 luni jumate stau singură intr-o cameră izolată ,am sprijin din partea familiei ,am rămas fără bani ,fără el ,cel pe care îl iubesc ,chiar dacă a gresit si singura alinare, singura liniste am găsit-o în rugăciune!!! Imi cer scuze că am îndrăznit să iti scriu si dacă am deranjat???

  • Elena spune:

    Daomne, cata nevoie aveam de astfel de cuvinte!
    Citind ce-ai scris observ ca se poate, se poate ca o persoana singura sa fie impacata cu ea si situatia in care se afla. Purul adevar este ca eu inca nu am inteles..ma chinui de ani de zile sa-mi inteleg situatia, sa ma impca cu mine…si inca nu am reusit. Mai mult, ma degradez pe zi ce trece…cum sa fac sa-mi „treaca”?

    • Diana Cosmin spune:

      Cred că ține de firea noastră, a fiecăruia. Eu am fost mereu împăcată cu ideea de singurătate, fără a-mi pierde însă speranța. Mereu am sperat la un viitor mai bun, la iubire, la lucruri frumoase. Dar am încercat să trăiesc și prezentul, să nu disper niciodată. E un echilibru greu de găsit, dar cred că e un „inside job”, noi trebuie să găsim rețeta potrivită pentru noi. Dar, orice ar fi, iti spun cu mâna pe inimă: NU DISPERA. Niciodată.

  • Maria spune:

    Cat de fericita sunt ca am gasit pe cineva care emite astfel de reflectii despre singuratate. Esti minunata in gandire, sunt intru totul de acord cu cele scrise si observate de tine in jurul nostru. Eu sunt singura de 59 de ani si merg inainte cu mai mare curaj decat altii, care sunt in doi sau in gasca, cum spui tu.

  • Andreea spune:

    Multumim pt acest articol profund si eliberator!

  • Pop Mihai spune:

    Suntem într-un sistem care îşi pune amprenta asupra noastră de când ne naştem şi până murim. De aceea nu reuşim în viaţă la nivel macro.

    Asta e un semn că trebuie să începem de fiecare dată cu noi înşine,şi să ne realizăm ceea ce avem de realizat PENTRU NOI,nu pentru carieră,pentru meserie,pentru salariu,pentru performanţă,pentru a fi cineva în viaţă.

    Ci PENTRU NOI! Pentru progresul nostru spiritual,real,ascuns şi sigur.

    Că NOI SUNTEM PERSOANA CEA MAI IMPORTANTĂ din Univers!
    De NOI depinde fericirea,satisfacţia şi realizarea noastră în viaţă.

    Câteodată devine necesar să schimbăm strategia,mijloacele şi să ajustăm scopurile pentru ca să ne putem simţi realizaţi în viaţă.

    Nu ne poate nimeni distruge visul dacă noi lucrăm la el în paşi mici,siguri şi continuu,fără a-l dezvălui NIMĂNUI vreodată!

  • florin spune:

    am impresia ca singuratatea este de foarte multe feluri: eu am 40 de ani si am fost singur 99% din acest timp iar uneori era excelent, alteori era dezastruos, atunci cand iubeam: eu nu am deranjat pe nimeni din frica de singuratate, nu am incercat sa am o relatie dintr-un asemenea motiv, ba chiar am respins din adancurile mele o astfel de idee care mi se baga mereu pe gat: am incercat sa am o relatie doar cand simteam din tot sufletul ca imi place o persoana, mai mult decat puteam controla eu: atunci cand puteam sa spun din intreaga mea fiinta „te iubesc” …problema a fost ca nu am reusit sa nasc in acea persoana sentimente nici macar asemanatoare, asa ca singuratatea nu a mai fost dfel cva frumos, in care sa ma pot bucura de lecturi, hobby-uri, mancaruri, calatorii etc. Nimic din toate astea nu m-a mai ajutat, nimic din ce gustam inainte nu mai avea un gust, sau avea unul amar de tot: si mai rau era dupa ce imi erau totusi impartasite sentimentele pana la un punct in care ea pleca pur si simplu, dci nu vorbesc de iubiri platonice sau de situatii in care sentimentele iti sunt respinse din start, dsi si acelea sunt dureroase. Acuma ideea este ca, daca am fi fost creati sa fim singuri, poate ca asa trebuie sa traim dar, tare am senzatia ca, foarte multe chestii de dezvoltare personala sunt un pic cam prea standardizate, cam prea artificiale si se ocupa de managementul neimplinirilor decat de ce sustin ele de fapt. De asta spun, ca si sunguratatile sunt foarte diferite, oamenii sunt la fel, nu cred ca cineva care sufera dupa altcineva este o persoana slaba sau neinstruita sau cu un IQ emotional scazut, sau dependenta sau mai stiu eu cum. Pe mine deceptiile nu m-au afectat in mod egal, asa cum si singuratatea nu a fost traita la fel, ba dimpotriva, au fost ani intregi cand o consideram o binecuvantare. Pot sa spun insa, cu toata certitudinea, ca, pentru mine, cateva minute in bratele persoanei iubite au adus mai multa fericire decat toti cei peste 38 de ani de singuratate la un loc cu toate calatoriile, muzica, sportul, prietenii, studiile, cartile, mancarurile, iesirile, filmele, etc etc. la un loc

    • Emma spune:

      Asa simt si eu!Ma regasesc in partea aceea cand simti din tot sufletul ca iubesti pe cineva si nu din alte motive,pareri si presiuni care le fac unii oamenii.Cand chiar iubesti cu adevarat si ti se raspunde cu aceasi dragoste,bratele persoanei iubite iti aduc fericire.De aceea cred ca nu e bine ca omul sa fie singur !Dar este o partea a vietii in care si timpul acela de singuratate e bun pentru ca te ajuta sa te dezvolti si sa te cunosti pe tine insuti.

    • Anonim spune:

      Interesanta teoria ta ! ??

  • Daniel spune:

    Buna seara. Majoritatea oamenilor își caută jumătatea, iar majoritatea o găsesc, dar totul se termină cu un mare minus. O jumătate, cu o altă jumătate=două jumătăți, și niciodată un întreg. Am învățat să fiu singur pentru a deveni întreg, și culmea, nu mai resimt atât de acut nevoia jumătății.

  • Mikka spune:

    Vorba unei colege,eu si cea mai buna prietena a mea-eu

  • Cristina Buzuriu spune:

    Pentru mine singurătatea este grea si nu ma refer la rude sau prieteni ma refer la relatia de cuplu imi este greu sa trec peste despărțiri daca nu mai am persoana aia nu mai am nimic nu îmi este de ajuns eu cu mine

    • Singuratatea nu e niciodata usoara, dar cand reusesti sa ti-o faci macar un pic prietena, se deschide o lume noua. Stiu ca teoria suna usor, dar sa stii ca functioneaza… doar ca e greu inceputul. Si relatiile de dupa acest prag sunt mereu mai bune.

  • mariana spune:

    Dragilor,am citit comentariile voastre cu interes si as vrea sa va spun ca eu am descoperit placerea de a fi eu cu mine dupa ce m-am chinuit/straduit sa traiesc conform modelelor care ni se tot flutura /impun de majoritatea din jurul nostru.
    Desi am o varsta( as putea fi mama multora dintre voi) nu am reusit sa intalnesc persoane cu care sa comunic cu adevarat sau sa am preocupari/program/pareri convergente.
    Dupa ce m-am saturat sa incerc si sa ma prefac pt. ca asa cer ”modelele” din societatea noastra am divortat (de 2 ori!) ,am renuntat la relatiile care se doreau de prietenie dar ma plictiseau ingrozitor si aveam senzatia permanenta ca imi pierd timpul.
    Acum mi-e foarte bine singura si sunt deschisa dar extrem de selectiva cu oamenii din jurul meu.Sfatul meu este sa nu va speriati daca observati ca va place singuratatea si sa nu pierdeti timp pretios numai pt. a urma niste modele care vi se impun de catreparinti,societate.Draga Diana ma bucur ca te-am descoperit,esti un fel de voce a gandurilor mele!

  • Cristian spune:

    Salut ! Wow, parca as fi citit despre mine ! De mic mi-a placut sa fiu un singuratic , sa fiu liber, sa vad si sa traiesc totul pe pielea mea. Intervin anumite persoane in vietile noastre (fete in cazul meu) dar dupa un timp anume „ceva” te cheama inapoi, la stilul tau de viata, la placerile numai de tine intelese. Mai ales cand vine vorba de liniste, de propriile ganduri si sa fii doar TU !
    Am 43 ani si parintii, bunica si alte rude nu ma inteleg dar asta este viata mea, nu ma voi insura vreodata si multi ma felicita spunandu-mi ca este cea mai proadta afacere ever :)) Trebuie da fi facut ptr acest stil de viata, la fel cum unii simt ca trebuie sa fie familisti.

    Ma simt fericit astfel. Ma simt implinit. Ma simt liber. Ma simt ca ‘celalalt’ cu care port atatea discutii imaginare ma indruma la alegeri bune in viata, ca stiu ce vreau si cam ce nebunii sa mai fac :)))

    Si DA, singuraticii sunt mult mai inteligenti, mai energici, pusi pe glume, un simt al umorului aparte, dau dovada de o spontaneitate cum rar mai intalnesti si pot pleca oriunde isi doresc daca ii apuca pandaliile pe moment.
    Suntem niste nebuni frumosi, liberi si fericiti in felul nostru. Vom ramane astfel pina la finalul vietii, suntem condamnati si ne hranim din acest stil.

    Multumesc mult ptr articol, il voi reciti ori de cate ori imi va fi dor. Mai ales maine dimineata la cafea.

  • Serar spune:

    De ceva timp simt ca nu mai pot construii punti sociale intre mine si diverse persoane, iar acum , m-am mutat singur intr-un apartament, momentan sunt umpic speriat de singuratate, sper sa ma obisnuiesc cat mai repede…

    • adriana spune:

      Bineinteles ca te poti obisnui, dar vrei sa te obisnuiesti sa fii singur, macar pt o vreme?Am aceeasi problema, depind de oamenii care nici nu ma cunosc sau pretind ca au grija de mine, suna ridicol, asa i?

    • In esenta toti suntem singuri pe acest pamant. Convietuim cu noi insine de cand ne nastem si pana murim, indiferent cine altcineva mai intra in ecuatie. Nu putem fi 100% din timp cu altcineva, lipiti de el/ea, dar de propria persoana nu putem fugi. Eu una cred ca ideal e sa ne obisnuim sa fim si doar „noi cu noi” cand e cazul, fie ca e vorba doar de o ora-doua pe zi. Pretuim mult mai mult timpul petrecut cu altii cand suntem noi in regula cu noi si cand ne apreciem propria companie. Dar asta e doar parerea mea. Nu suna ridicol ce spui tu, deloc chiar. Nu exista „retete”, exista viziuni diferite.

  • Ira spune:

    Cineva a distriuit articolul asta astazi, asa am ajuns sa-l citesc. Saptamana viitoare ma mut din tara, las aici parinti, iubit si lucruri dragi. Desi entuziasmata, am o strangere de inima, putina teama si nu stiu cum ma voi descurca cu dorul de ei. A picat la fix articolul tau! Mi-a adus aminte ca-mi place sa fiu singura, ca am nevoie de asta si cred ca va urma o perioada frumoasa, cu ale sale lucruri bune, dar si cateva… provocari!

    • Ma bucur mult ca s-a potrivit. Eu am calatorit si am trait mult singura prin lume si pot sa-ti spun doar atat: bucura-te de aceasta perioada. Va fi foarte frumos si edificator pentru tot ceea ce vei face de acum incolo. O sa te convingi singura 🙂 Iti tin pumnii.

  • Nichifor Ana spune:

    Ma bucur cand cineva ca tine pune punctul pe i ca noi restul sa ne putem citii de fapt vietile de zi cu zi. Sunt separta de sot , si cresc un copil singura si cu probleme de sanatate. Nu e o povară e o binecunvatare.” Sa fi singur e o alegere, e un dar”asa imi spunea o prietenă în momente de cumpănă , singura de ani buni si ea,, cand simțeam ca numai pot , ca trebuia sa predau haturile si celuilalt, dar am depasit momentul. Si desi imi e foarte teama de esecuri, incerc sa lupt. Si lupt si cu mine.E o lupta aprigă , dar sper sa ies învingătoare. Felicitări pentru articol, sincer am lacrimat. Pentru ca soarta pentru unii poate fi cruntă dar poate fi si asta o binecunvatare.

  • Ioama spune:

    Super. Îmi place foarte mult articolul, chiar mă regăsesc în ceea ce ai scris și mă bucur ca mi-ai întărit,cumva, aceasta decizie de a fi singur. Simt că cineva, în sfârșit, mă intelege. Sunt foarte mulți oameni, din jurul meu, care considera singurătatea ca fiind o chestie ciudată și ca sa fii fericit trebuie sa faci orice: sa ieși la o cafea, la o tigare, dar neapărat cu cineva ca sa fie acolo, sa nu fii singur, de parcă le-ar fi frica de ei însuși. Mulțumesc mult pentru ca exiști!

  • Andrei spune:

    Intr-un fel, viata interioara a multora dintre noi este prea bogata spre a fi inteleasa de catre un potential partener. De-aici neintelegerile ce inerent vor urma…

  • zait spune:

    uneori acest gand de a fi singur si ami placea atat de mult ma dus la gandul ca sunt o persona care nu stie sa socializeze si uneori acest gand te duce la altele cum ca ai fi o persona negativa care nu suporta si nu e suportata de alte persone….dar citind acest articol ma calmat enorm si intradevar a vb. cu eul interior ma ajuta intotdeauna la gasirea linistii interioare

  • alida spune:

    Doamne, cat adevar!!!!

  • Madalina spune:

    Am cumparat cartea „Poveştile unei inimi” şi m-am regăsit aproape în fiecare din poveştile expuse. Învăţ, încetul cu încetul să fiu fericită de una singură, după un lung şir de dezamăgiri şi sper ca într-o bună zi să găsesc omul care să fie fericit alături de mine! 🙂 Cartea este un adevărat pansament pentru sufet! Felicitări Diana! Eşti o femeie demnă de respect şi admiraţie!

  • Mihai spune:

    Bun

  • Alexandra spune:

    Pe mine prea multa compane ma oboseste. Dupa doua zile fara un moment de solitudine, caut cu disperare sa ma izolez undeva un pic. Sa ma regasesc si sa imi incarc bateriile. Sa imi pot asculta dialogul interior fara sa fiu distrasa.

  • Gabriel spune:

    – De ce sa te mai apuci sa inveti sa canti la pian la 37 de ani?
    – Pentru ca o parte din mine vrea sa transmita restului ceva si nu stie cum altfel.

  • Larisa spune:

    Hey 🙂 intr-adevar, a lot of people will relate cu ce ai scris aici, multumim pentru ca ai pus gandurile tale negru pe alb. As vrea sa adaug un element – ca si rabdarea e o virtute, si daca nu iti iese din prima ce iti propui, daca nu iti dai seama imediat sau dupa indelungi cautari ce iti doresti si ce te face fericit, that’s ok too. Important e sa nu renunti la discutiile cu tine insu/ati, dar intensitatea cu care cauti poate sa difere – asa cum ai zis si tu, esti propriul stapan, asa ca you can fail si get up again asa cum vrei si crezi tu ca e cel mai bine pentru tine.
    Spun asta pentru ca am intalnit cativa oameni care sunt fie prea duri cu ei insisi, fie ii lasa pe cei care le spun ca trebuie sa aleaga singuri din meniu sa ii raneasca prea usor, sau sa ii complexeze prea usor ca nu au fost in stare sa aleaga ceva dintr-un meniu (continuu cu exemplul tau).

    E important sa ai incredere in tine ca daca nu ai stiut atunci, that’s ok – ai invtat din nou ca puiul chiar nu iti place. Si o sa mai poti invata o data poate la restaurantul ala fain din Cluj, sau din Timisoara – circumstantele vor fi diferite si vei avea ceva de invatat de fiecare data.

  • Diana spune:

    Buna,

    Sper ca articolul va fi citit de cat mai multe persoane care isi vor gasi timp sa mediteze si sa constientizeze cat adevar ai exprimat.

    Sunt deja aproape 4 ani de cand am venit in Bucuresti si am inceput sa fiu pe cont propriu. Imi place sa ies cu prietenii mei, dar daca din diverse motive nu ne sincronizam programele, nu caut disperata pe altcineva cu care sa ies. Am ajuns sa ies singura la o cafea, o plimbare, un concert, o piesa de teatru,, chiar sa plec singura in vacanta si astfel am avut parte de experiente frumoase cu mine insami. E foarte amuzant sa surprind privirea nedumerita a unor persoane care nu inteleg cum pot face asta. Daca la inceput poate stateam 2 secunde pe ganduri intrebandu-ma daca e o problema cu mine, acum le zambesc (ceea ce le surprinde si mai mult) si continui seria de „intalniri” frumoase.

  • Andreea spune:

    La fel si eu 🙂
    Sunt casatorita si am doi copii mici, dar am nevoie de momentele mele solitare, Recent am fost singura in Israel, ies la cafenea sau la restaurant singura, la teatru, am fost la un concert singura odata ….Mi-e bine cu mine, nu ma plictisesc niciodata. Nu stiu cum as putea 🙂

  • cristina spune:

    Foarte frumoas articolul ! Ai mare dreptate si mi-am explicat multe , in primul rand trebuie să fii impacat cu tine insuti . De aceea nu m-am plictisit niciodată doar eu cu mine cred, gaseam mereu ceva de facut, gandit. Super!

  • JR spune:

    Super. Felicitări.E adevărat

    • Constantin spune:

      La 45 ani de singuratate , va zic tuturor! Nu va mai inselati cu ideea ca singuratatea e buna, e f. rea, sperati in continuare la o fericire in 2 , altfel suntem niste umbre. Luptati pana la capat sa gasiti persoana potrivita!