Despre tot ce-i fin și fain

Când ne scriem biografiile pe Facebook, cine suntem de fapt?

By 8 iulie, 2016Emotions
read time 1 min
 
8 iulie, 2016

Când ne scriem biografiile pe Facebook, cine suntem de fapt?

Fiecare postare pe care o facem astăzi pe bloguri sau rețele sociale este, de fapt, un paragraf în plus din viitoarea noastră autobiografie involuntară. Când toți lăsăm în urmă ,,operele complete” a tot ceea ce am fost, am crezut, am iubit sau am urât… ce vrem de fapt să rămână după noi?

by

Întâlnirea mea cu actorul american Chris Noth pentru un interviu în ediția de vară a revistei „Up by Forbes”, ori mai precis reacțiile din săptămâna de dinainte, m-au pus pe gânduri în legătură cu locul și identitățile pe care ni le forjăm în această lume.

 

Din momentul în care am anunțat pe pagina de Facebook că va urma o întâlnire ,,one on one” cu celebrul actor, comentariile au început să curgă la foc automat. ,,Mr.Big!”, ,,Cât de grozav că vei sta față în față cu Mr.Big!”, ,,Wow, oare cum arată acum Mr.Big?”. Faptul că, la 10 ani după terminarea serialului – și după ce a mai bifat un rol grozav în „The Good Wife” – Noth este încă indestructibil legat de imaginea lui Big din „Sex and the City” spune multe despre modul în care fiecare dintre noi, fără a avea măcar o frântură din celebritatea lui, lasă urme imposibil de șters în percepțiile celor din jur.

 

Instinctiv, oamenii simt nevoia să lase în urmă lucruri și o „moștenire” care să meargă dincolo de lucrurile materiale. Nu toți putem fi ,,Mr.Big”, dar în adâncul sufletului toți ne dorim să fim amintiți cumva și, mai ales, PENTRU ceva.

Nu suntem actori, cântăreți sau vreun alt gen de celebritate, dar în societatea zilelor noastre nu mai suntem nici complet anonimi. Din momentul în care ne-am conectat la rețelele sociale, viețile noastre sunt cartografiate și ilustrate până la cel mai mic detaliu pe care suntem dispuși să-l împărtășim, iar amprenta digitală pe care o lăsăm în urmă nu mai ține nici măcar de prezența noastră pe acest pământ.

Citeam de curând câteva mini-studii foarte interesante despre impactul conturilor de Facebook rămase în amorțire după decesul posesorilor și care, fiind transformate în conturi de „Remembering”, rămân de-a pururi mini-enciclopedii ale vieții respectivului. Ba chiar, într-unul dintre studii, un sociolog explica faptul că ele ar putea deveni moduri interactive pentru generațiile de după de a înțelege mai bine viața unei bunici sau a unei străbunici pe care n-au cunoscut-o niciodată, documentând exact sentimentele, emoțiile și faptele persoanei. O viziune mult mai concretă a întrebării umane firești ,,Ce ar fi făcut oare bunica/mama/mătușa, într-o asemenea situație?”. Chiar dacă ele nu mai sunt, rețelele sociale oferă ,,arhiva” vieților și mai ales a convingerilor și a trăirilor lor.

 

Momentul ,,Mr.Big” mi s-a legat instantaneu în minte de această idee, pentru că de prea puține ori ne oprim să ne gândim ce rămâne în urmă, după noi. Ce ne individualizează și sub ce imagine ne păstrăm, de la un deceniu la altul, în mințile celor care ne cunosc.

 

Firește, scopul vieții este fericirea, trăitul frumos, adunarea câtor mai multe clipe valoroase și autentice pentru noi înșine, nu pentru public. Siajul vieții noastre rămâne însă, fie că vrem sau nu, și analizând mai atent ceea ce postăm, ceea ce fotografiem și ceea ce arătăm lumii despre noi ne putem da seama dacă amprenta noastră digitală este cu adevărat o reflexie a ceea ce suntem sau doar o sumă de impulsuri de moment, plictiseli și revolte.

Poate că e o utopie și că timpul oricum ne șterge definitiv urmele după ce nu mai suntem, însă de multe ori gândul sau proiecția finalului ne face mai clară imaginea prezentului. Când știi că tot ceea ce scrii, postezi, trimiți și fotografiezi azi va deveni cândva autobiografia vieții tale, poate ar fi cazul să te oprești un pic și să-i acorzi mai multă atenție.

 

Să evaluezi valoarea fiecărui lucru pe care-l faci public, în economia zilei sau a existenței tale. Să răspândești mai multă bucurie și mai puțină ranchiună și tristețe. Să faci să fie, în final, o poveste frumoasă, nu un foileton întunecat și haotic despre toți oamenii care îți sunt antipatici, despre toate lucrurile pe care le detești, despre viața nedreaptă și despre cât de insuportabile sunt canicula/înghețul/ploaia/ceața/ziua de luni și tot ceea ce îți mai strică starea de spirit din când în când.

Și mai e un „șpil”, după ce ți-ai stabilit povestea…

 

Când ți-ai făcut reflexul cântăririi mai atente a momentelor zilnice și al trăirii lor mai depline, trebuie să ,,let go” și să nu te mai gândești niciodată la ceea ce se va alege de povestea ta. Gândul la viitor e bun doar dacă te face să trăiești mai intens prezentul.

Nu mă amăgesc cu gândul moștenirilor grandioase, dar știu că mi-ar plăcea să las în urmă niște cărți, multe articole și povești care să mai fie valabile și peste câteva decenii (sau măcar să servească drept testimonial al epocii noastre) iar numele meu să evoce ceva luminos și senin. Atât.

shutterstock_435848512

 

Când mă gândesc la asta, îmi vine în minte un moment reprezentativ din copilărie, din vremea în care mama și mamaie mă purtau în parc într-o rochiță înflorată și pălăriuță cu boruri asortate. La întoarcerea din parc ne opream invariabil la librăria de la colțul străzii, unde eu dădeam iama în cărțile de povești cele mai noi, iar cele două doamne librar mă întâmpinau mereu cu același salut: ,,Ia uite, a venit fetița cu pălăriuță”.

 

Până în zilele noastre librăria – și cele două doamne – se află încă acolo și, chiar dacă nu mai am drum prin zonă decât foarte rar, mi s-a întâmplat să intru și să fiu întâmpinată de un zâmbet. ,,Nu tu ești fetița cu pălăriuță? Mi s-a părut mie că semeni”. Mă văzuseră crescând, de la 5 până pe la vreo 20 de ani și, chiar dacă mă mutasem din zonă și trecuse aproape un deceniu de la ultima mea vizită, imaginea lor despre mine se păstrase. Eram tot ,,fetița cu pălăriuță”, cea care venea mereu după cărți și refuza păpușile și mașinuțele de dragul unei cărți cu basme ale Contesei de Segur. Imaginea mea le trezise zâmbet și duioșie, bănuiesc, de vreme ce a stăruit în memorie atâția ani.

 

Dacă stau să mă gândesc, mi-ar plăcea să las în urmă multe lucruri, multe texte, multe imagini frumoase ale unei vieți fericite. Dar, dacă ar fi să-mi aleg propriul personaj iconic, asemeni lui ,,Mr.Big”, nu mi-ar plăcea să fiu vreo divă sau vreo prințesă prețioasă. Dacă viața asta e despre fericire, lumină și povești frumoase, cred că ,,Fetița cu pălăriuță”, cea îndrăgostită de cărți și de lume, e tot ceea ce-mi pot dori mai mult.

Foto: Shutterstock

One Comment

  • Nica Tortosa spune:

    Hello!

    We are Rawpixel, a new stock photo company, and we came across one of our images in use on your website. ( URL ) We’re really excited to see our work working for you!

    Rawpixel has long been a leading contributor on major stock sites like Shutterstock, but we’ve missed not being able to connect directly with our customers. So we’ve just launched our own site – http://www.rawpixel.com – where we hope to build a relationship with you and redefine stock photography.

    I hope you’ll check out our site and subscribe to start getting a free stock image each day. It’s a little taste of what’s to come once we launch our full site later this year.

    Questions? We’re happy to answer them. Thoughts on how we can work together? Let’s talk!

    Nica
    [email protected]

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.