Despre tot ce-i fin și fain

Ce m-au învățat cinci ani de sport intensiv despre sufletul meu

By 3 martie, 2016Emotions
read time 1 min
 
3 martie, 2016

Ce m-au învățat cinci ani de sport intensiv despre sufletul meu

Din 2012 încoace, am reușit performanța de a-mi lucra la sală nu doar mușchi pe care nu bănuiam că-i am, ci și straturi ale sufletului pe care nu le explorasem niciodată. Am înțeles că inima se consolează mai ușor cu gantera decât cu batista și că, dincolo de un anumit prag, sunt puține lucruri în viață pe care o oră în sala de sport să nu le poată rezolva.

by

Învățăm de timpuriu că durerea face parte din viață. De-a lungul vremii, îngropăm în noi sentimente și vâslim printre despărțiri dureroase, trădări ale prietenilor și lucruri care ne-au ieșit „aproape” cum ne-am dorit, dar nu cu totul. Dacă tăria interioară s-ar putea măsura după standarde la fel de precise precum sariturile în înălțime, sufletele noastre în vremurile pe care le trăim ar fi meritat de multă vreme un loc pe podium la olimpiadele rezistenței.

 

Și totuși, m-am găsit nevoită să-mi reconsider anduranța fizică și sufletească în urmă cu cinci ani, când mi-am impus, într-un moment de început de an și de început de capitol, să depășesc o frontieră aparent de neatins: sportul. Până atunci, cea mai intensă activitate sportivă pe care o practicasem vreodată se oprea la șah, iar experiențele mele anterioare cu sala eșuaseră lamentabil, în parte și din cauza unor antrenori fără prea mult har, care aveau impresia că modul cel mai bun de a începe de la zero este alergând 15 kilometri pe bandă, la viteză 11.

 

M-am prezentat la sală înarmată cu speranță și i-am pus în vedere noului meu antrenor că sunt dispusă să-mi asum, fără crâcnire, cel mai dur program. ,,Nu am tonus, nici forță, nici mobilitate, dar am disciplină”, l-am anunțat, la prima noastră întâlnire. ,,Când vreau ceva, nu mă las până nu reușesc”. Ceea ce nu era nicidecum vreo promisiune deșănțată.

 

Dacă există o calitate a mea de care să fiu complet sigură în această viață, aceea este tenacitatea. Disciplina îndepărtării obstacolelor, unul câte unul, maturând cioburile lucrurilor care n-au ieșit, bandajând în tăcere răni și orgolii învinse, mereu cu gândul că data viitoare va fi mai bine. Că voi face eu să fie.

 

După primele două luni de sport, dubiile inițiale ale antrenorului meu s-au topit într-o mărturisire dezarmant de sinceră: ,,Știi, îmi plac oamenii care muncesc din greu cu puținul pe care îl au. Așa …ca tine”. ,,Puținul” nefiind nicidecum vreo figură de stil, ci rezumatul unei realități aflate la intersecția dintre conformație, predispoziție genetică și tonus. Chiar dacă fusesem mereu slabă, pentru performanțele musculare pe care unii atleți le ating lejer în trei săptămâni, eu trebuia să lucrez, zilnic, cel puțin trei luni. Mai mult, mai rapid, mai des, mai în forță.

 

În jumătate de an am înțeles însă că, pentru a putea ajunge să alergi zece kilometri, trebuie mai întâi să înveți să respiri adânc, cu tot corpul, că într-un oftat prelung și eliberator. Și mi-am dat seama că, ori de câte ori ceva ce mi se întâmplase în trecut coborâse pe sufletul meu o piatră de moară, ar fi fost suficient să caut aerul suficient de adânc în mine ca să-mi recapăt suflul pentru următorul kilometru. Doar că pe atunci nu știam cum s-o fac.

 

Am învățat că sportul călește psihicul și destupă simțurile: odată trecut pragul de durere și epuizare, descoperi că mai poți alerga încă cinci kilometri, că mai poți face două serii cu ganterele, că mai poți să faci o repriză de abdomene. În dinamica relației cu propriul corp, semnele de slăbiciune ale mușchilor și ale articulațiilor sunt, uneori, semne de creștere.

 

Când simți că te prăbușești și totuși reușești să rămâi în picioare, ai trecut deja de un prag. Când ai ridicat trei serii de greutăți și simți că nu mai poți, ai surpriza ca cea de-a patra să ți se pară un fulg. La fel e și în viață: când simți că durerea devine insuportabilă, trebuie să strângi din dinți și să mai reziști încă puțin. E semn că sufletul se recalibrează pentru un nou prag de tărie sufletească și de acceptare.

 

Sportul m-a învățat că durerea mă încetinește, dar nu mă oprește în loc. Că pot lucra inclusiv când mușchiul pare că ia foc, cu condiția să nu-mi scot din minte ținta pe care mi-am stabilit-o. Am învățat că o viteză de alergare de doar 8 kilometri la oră sau o ganteră de 4 kilograme nu reprezintă un reper de neputință, ci doar semnul că trebuie să mai am răbdare o zi până ajung la 9 kilometri sau la 5 kilograme. Apoi încă o zi și încă una.

 

Multă vreme am evitat sportul, din convingerea că este prea greu sau prea târziu s-o iau de la zero. Sau de la minus. Acum știu că, indiferent de unde pornești, viteza și rezistența ta de mâine vor fi un pic mai bune decât cele de azi. Ceea ce este, din start, o victorie. Așa cum orice eșec din viață nu înseamnă decât că data viitoare te vei descurca mai bine. Că te vei mișca mai firesc și mai senin prin relațiile cu oamenii, că respirația îți va fi mai ușoară și teama de greșeală mai mică.

 

Mi-a rămas mereu în minte traducerea arhaică și ușor greoaie a unui proverb latin învățat în școală: „Picătura de apă nu pătrunde în rocă prin forță, ci mereu…”. Acel „mereu” însemnând că insistă până reușește. Exact ca mine. Acum cinci ani, nu concepeam că aș putea să fiu bună la sport. Eu, care glumeam mereu că mușchiul cel mai bine aspectat al corpului meu este creierul.

 

Între timp, am ajuns la un regim de viață în care un antrenament pe zi este nelipsit, călătoresc peste tot prin lume cu echipamentul sportiv în valiză, am petrecut un an în draconicul program „Limitless” și am susținut cu brio un bootcamp. Am făcut sport în dimineața de Revelion și în prima zi din ianuarie și n-am lipsit de la sală nici măcar în ziua cununiei civile.

 

Chiar dacă sunt un sportiv cu istorie potrivnică, m-am luptat cu „puținul” despre care vorbea primul meu antrenor. Și azi lucrez tot cu ceea ce am, dar mai ales cu tot ceea ce n-am și n-am avut niciodată. Câștigând azi un strop de viteză, mâine de rezistență, poimâine de firesc al mișcării. Poate nu am detenta unui atlet înnăscut, dar sigur am sârguința unui Sisif care nu se teme să sprinteze cu bolovanul până în vârful muntelui și de acolo s-o ia de la capăt. Nicidecum prin forță, nici măcar prin anduranță, dar mereu…

8 Comments

  • Claudia spune:

    Indraznesc sa te intreb cu ce antrenor lucrezi, sau daca ai vreo recomandare 🙂
    Multumesc!

    • Buna, Claudia! In acest moment eu ma antrenez singura, dar am lucrat mult timp (si mai lucrez, din cand in cand) cu Iulian de la Unique Fitness (www.unique-fitness.ro). E un super-antrenor, doar ca eu am acum o perioada in care simt nevoia de un pic de independenta si vreau sa experimentez singura unele lucruri.

  • Gina spune:

    Ma inspiri foarte mult, si invat de la tine foarte multe lucruri …fine ,chiar daca am 48 de ani .:)

  • Elena spune:

    Imi place cum scrii, te admir, ai descris întocmai ceea ce simt și eu pe teren, când reușesc să alerg -acum, la ieșirea din iarnă -vreo 5 ture (de stadion….asta după ce anul trecut ajunsesem la 12 ture…).motiv pentru care mă simt fericită,chiar foarte fericită având în vedere faptul că am 60 de ani.
    Imi place stilul tau, lejeritatea exprimării,disciplina cuvintelor sub „condeiul ” tău,ideile, modul în care te raportezi la realitate ,modul în care ne transmiți că iți place să scrii frumos, că iti face plăcere să ne comunici gândurile tale -și faci acest lucru elegant,elevat,captivant.

  • Anca spune:

    Oarecum, și eu sunt într-un moment similar al vieții mele. Oarecum, doar pentru că am făcut sport, dar cu pauze, cu chiu cu vai, cu sechele medicale. Iar de vreo 4 luni, încerc să iau atitudinea acelei ape:) Mulțumesc pentru reminder!

  • Lavini spune:

    Mi-ai facut ziua frumoasa. Multumesc! <3

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.