Despre tot ce-i fin și fain

Ce s-ar întâmpla dacă am spune mai des „Mulțumesc”?

By 30 ianuarie, 2016Frivolities
read time 1 min
 
30 ianuarie, 2016

Ce s-ar întâmpla dacă am spune mai des „Mulțumesc”?

,,Mersi” are doar două silabe. ,,Du-te-n…” are minimum trei, în funcţie de imaginaţie şi năduf, dar pare să fie mult mai lesne de pronunțat. De ce politețea ne crispează, iar grosolănia ne liniștește?

by

Supermarket. Ora de vârf. O coadă interminabilă.

 

În spatele meu, o mamă cu un băiețel de vreo opt ani așteaptă la rând. Prind, fără să vreau, frânturi de conversație: mama se chinuiește să-i explice copilului că nu are bani să-i cumpere astăzi ghiozdanul albastru cu Pokemon. Băiețelul insistă. Mama face promisiunea că i-l va lua săptămâna viitoare. Copilul se potolește. Ambii tac.

 

Ajung eu la rând. Mama pare obosită, cară o sacoșă mare, plus coșul de cumpărături, plus rucsacul băiețelului (care e mov și fără Pokemon), iar copilul nu mai are răbdare. Mă gândesc, în sinea mea, ,,Am așteptat atât… ce mai contează?”. Îi spun ,,Treceți dvs. în fața mea, eu nu mă grăbesc”. Femeia ia copilul și trece în față. Niciun ,,Mulțumesc”, niciun ,,Mersi”, niciun gest discret măcar. Plătește, îl ia pe băiețel și pleacă. Niciun cuvânt.

 

Nu mă înțelegeți greșit, nu eu aveam nevoie de acel ,,Mulțumesc”. Pot să trăiesc și fără, iar când faci un lucru cât de mic pentru cineva, îl faci, de fapt, pentru tine. Pentru că-ți face plăcere și pentru că-ți dă o mulțumire sufletească, nu pentru a primi temenele, ,,Sărut-mâini” sau recunoștințe veșnice.

 

Prin urmare nu, nu eu aveam nevoie de acel ,,Mersi”, ci copilul pe care doamna-l trăgea de mână. O nevoie chiar mai mare decât de ghiozdanul cu Pokemon pe care i-l promisese și pe care nu avea bani să i-l cumpere. Să-l învețe buna-cuviință, bunul-simț și politețea elementară n-o costa nimic așa că nu era nevoie să aștepte până săptămâna viitoare, la salariu. Putea să-i ofere o lecție, pe gratis, chiar atunci și acolo.

 

Acel copil mi-a rămas în minte pentru că este un exemplu perfect al viitorului adult care și-a însușit prematur cea mai nenorocită şi păguboasă lecţie a vieţii. Lecția lui ,,Mi se cuvine”. Și, oh, cât de ușor ne însușim noi, oamenii, senzația plăcută că ni se cuvine totul. Pe tavă, gata feliat și ambalat, fără nicio obligație, nici măcar aceea de ne descleșta fălcile într-un banal ,,mersi”. Că ,,Mulțumesc” sigur nu ne mai iese din gură.

 

Ne ies însă alte lucruri, mult mai ușor. Ne băgăm și ne scoatem, cu dexteritate incredibilă, toate frustrările, neîmplinirile și rateurile comportamentale. Nu este niciodată prea lene să-l trimitem la origini pe un om care a greșit față de noi, iar comoditatea dispare când vine vorba să-i atragem atenția vecinului de coadă că noi eram la rând și că ar face bine să-și ia puiul congelat de pe banda de produse că altfel i-l facem guler. Acolo cuvintele vin firesc, nu ca acel anevoios ,,Mulțumesc”, pentru care suntem mereu prea obosiți, prea stresați, prea plictisiți.

 

Cu cât ești mai nerecunoscător, cu atât ești mai sărac. Când spui ,,Mulțumesc” pentru puținul pe care-l ai, îți faci loc în viață pentru mai multe lucruri bune. Când ții pumnii strânși și maxilarele încleștate, devii o statuie. Iar pe lângă statui treci sau faci poze, dar nu te oprești niciodată să le dai binețe sau să le întrebi de sănătate. Nici nu le admiri – ai admirat vreodată o statuie? – doar constați tacit prezența lor.

Eu una mă regăsesc în extrema cealaltă. Îmi place să spun ,,Mulțumesc”. Poate chiar prea des, chiar și pentru lucruri minore, cum ar fi pasatul solniței pe deasupra mesei. Nu pot altfel.

Un ,,Mulțumesc” nerostit îmi rămâne undeva în gât și-mi ia aerul până când îl dau afară. Mi s-a spus că e un semn al oamenilor cu prea mult bun-simț, dar cred în legea compensației, așa că prefer să am eu bun simț și pentru cei care și l-au pierdut cu desăvârșire.

Am fost învățată să respect oamenii cu dizabilități, iar absența bunului-simț, ca orice altă lipsă, e un handicap. Serios. Dacă nu ești recunoscător pentru nimic, nu te vei putea bucura niciodată pe deplin, cu tot corpul, cu răsuflarea întretăiată de emoție. Te vei bucura blazat, ca un copil de bani-gata care primește de la tata cheile de la al treilea Ferrari. I se cuvine, mai are deja două în garaj, pe alte culori… ce mare brânză?

 

Nu-i de mirare că oamenii realizaţi în viaţă, cei ale căror reușite se compun și din altceva decât strict maşini şi vile, sunt profund recunoscători. Recunoscători pentru că au avut un vis, pentru că și l-au împlinit şi pentru că au avut oameni care i-au ajutat pe parcurs. Citiţi orice interviu al unui om bogat – la propriu și la figurat – şi veţi fi surprins de câte ori apare cuvântul ,,grateful”.

 

,,De o sută de ori pe zi încerc să-mi amintesc faptul că viața mea și succesele mele se bazează pe munca altor oameni, care trăiesc sau au murit, și că trebuie să dăruiesc și eu în aceeași măsură în care am primit de la ei”. N-am spus-o eu. A spus-o Albert Einstein.

 

La câteva zile după episodul din supermarket, am prins o scenă în metrou. Un domn mai în vârstă îi cedează un loc pe scaun unei femei însărcinate, cam la 25 de ani. Femeia se așază. Nu zice nici măcar ,,Mersi”. Da, femeile însărcinate au prioritate, dar un ,,Mulțumesc” nu costă niciun ban. Domnul în vârstă o privește fix pentru câteva secunde, apoi se întoarce cu fața în altă parte.

Din solidaritate, am sperat, în gând, că nu s-a simțit jignit sau jenat în vreun fel de atitudinea fetei.

N-ar avea de ce.

Probabil și mama ei, în locul celor 7 ani de-acasă, îi dăruise cândva tot un ghiozdan cu Pokemon.

Foto: Pinterest

2 Comments

  • Valentina spune:

    Sunt de acord cu tine. Educatia trebuie sa inceapa de la cele mai mici varste. Sunt insuficiente jucariile, hainele de firma, gadgeturile, meditatiile etc fara o indrumare a copilului din toate punctele de vedere.
    Am vizitat Londra impreuna cu sotul meu acum cativa ani si am fost surprinsi cat de politicosi si respectuosi sunt cei de acolo. La inceput am crezut ca sunt doar cateva coincidente, insa pe parcursul intregii sederi oamenii au fost extrem de manierati.
    Keep up the good work! Ador site-ul tau.

  • Eliza spune:

    Unul dintre momentele definitorii din viața mea, când ma cuprinsese negura deprimarii pt ca viața mea nu avea un scop demn de nimic, nu aveam nici un plan, in fine, am ieșit din starea asta spunându -mi ca, chiar dacă nu voi inventa nimic care sa aducă ceva omenirii, nu îmi voi fi trăit viața in zadar dacă ma voi comporta in așa fel încât sa fiu un exemplu. Suna pompos, dar asta a devenit scopul meu : sa încerc sa influențez prin felul in care ma comport. 95% din timp reușesc și văd ca unii din jur încep sa spună Multumesc, buna ziua, sa cedeze locul, etc și sa îmi spună ca e datorită mie. Restul de 5% când dau și eu chix îmi folosește mie ca sa știu unde pot sa mai îmbunătățesc. Cred ca repetând și repetând , la un moment dat cineva va alege Multumesc in loc de Pokemon.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.