Despre tot ce-i fin și fain

Ce ne spunem când vorbim non-stop la telefon?

By 19 ianuarie, 2016Learning
read time 10 min
 
19 ianuarie, 2016

Ce ne spunem când vorbim non-stop la telefon?

Sarmalele Reci aveau în anii ’90 o melodie numită „Telefonul nu mai sună”. Vremurile s-au schimbat, iar în prezent titlul ar fi mai degrabă „Telefonul NUMAI sună”. Adică nu face altceva decât să țârâie, zi și noapte, oferindu-ne iluzia comunicării. Te-ai întrebat vreodată ce lucruri esențiale dezbat toți oamenii agitați care nu-și pot dezlipi vreo clipă telefonul de la ureche?

by

Suntem mai însingurați ca niciodată, dar vorbim mai mult decât o puteau face toate generațiile dinaintea noastră, cu toți porumbeii lor călători și telegramele lor date cu 50 de bani cuvântul.

 

Mergând pe jos cinci minute în orice direcție, observi că mai bine de 60% dintre oamenii din jur au telefonul la ureche. În trafic, pe stradă, la semafor, la volan, pe scaunul din dreapta, în timp ce-și târâie pungile de cumpărături, în timp ce împing căruciorul copilului, în timp ce-și pun produsele în coș la supermarket.

 

Ba chiar și unul dintre oamenii străzii care așteaptă mereu în afara aceluiași supermarket avea acum o săptămână în mână un telefon mobil. Serios, chiar nu glumesc.

 

În ultima lună mi s-au întâmplat, pe rând, următoarele: o doamnă și un domn erau să se lovească – pe rând – de mine pe Calea Victoriei, respectiv pe Magheru, fiindcă vorbeau la telefon și se uitau în altă parte. Cel puțin cinci șoferi mi-au blocat drumul/erau să intre în mine/mi-au tăiat calea/au parcat aiurea fiindcă, exact, vorbeau la telefon cu o mână și cu cealaltă țineau volanul, schimbau vitezele și (opțional) semnalizau.

 

Ba chiar, înainte să dea frigul, un biciclist era să se izbească drept în mine pe trecerea de pietoni de pe Calea Victoriei colț cu Știrbei Vodă fiindcă, bineînțeles, ținea o mână pe ghidon, una pe smartphone-ul lipit de ureche și ochii în altă parte.

 

Nu mai pun la socoteală doamnele, domnișoarele și domnii care m-au făcut părtașă la viețile lor ultra-personale în restaurante, cafenele, metrouri sau lifturi. Toți aveau de comunicat, firește, fapte absolut colosale și urgente despre existențele lor pe acest pământ, altfel nu-mi explic de ce nu s-au îndurat să închidă telefonul nici măcar un minut.

Ne simțim rupți și străini de toți cei din jur, dar suntem niște singuratici cu minute nelimitate pe abonamentul lunar, minute pe care le folosim din plin pentru a ne feri de liniște. Pentru a vorbi non-stop despre nimic.

Vorbitul cu cineva îți lasă mai puțin timp să te gândești la ziua proastă pe care o trăiești, pe repeat, de ani de zile, la relația care nu-i chiar ce trebuie, la jobul care nu seamănă deloc cu cel pentru care te pregăteai mental acum zece ani. La toate lucrurile la care nu te-ai mai gândit de multă vreme, fiindcă sunt teribil de incomode. Și, față cu toate astea, să apeși pe butonul verde e mult mai liniștitor. „Ce faci mă? Eu fac bine, dar nu vezi ce nasol e afară? Te și deprimă vremea asta. Auzi, ai mai vorbit cu Gicu? Am înțeles că s-a despărțit de tipa aia. Era de-așteptat…”

shutterstock_119207173

 

 

Numărați la finalul unei zile lucrurile importante și demne de povestit care vi s-au întâmplat și comparați-le cu numărul de telefoane pe care le-ați dat pentru a nu spune, de fapt, nimic. Toate lucrurile ,,de viață și de moarte“ pentru care ați ales să faceți multitasking puteau fi acoperite de două-trei dialoguri la finalul zilei, eventual față în față, fără adăpostul unui ecran luminat.

 

Deși vorbim tot mai mult, ne spunem tot mai puține, iar când trebuie să vorbim ,,live” despre lucrurile care contează pentru noi, cele de care depinde viitorul unei relații, fericirea sau mulțumirea noastră sufletească, atunci preferăm și mai abitir să dezbatem fleacuri, să ne certăm pe destinația pentru cină sau pe lucruri existențiale precum „Am parcat mașina la -2 sau -3?”. Încă de la începutul conversației, GPS-ul nostru intern se setează decisiv pe găsirea celor mai ocolitoare străduțe care să ne țină cât mai departe de arterele principale, congestionate de propriile probleme și frământări.

Am trecut și eu prin faza de „înroșire a telefonului”, recunosc. Cred că toți am avut-o cândva în viață, dar important e să știi când să depășești momentul. În prezent, aproape că nu mai știu cum sună telefonul meu, fiindcă îl țin de cele mai multe ori pe silent. Știu doar că l-am setat pe „Dido – Thank You”. „My tea’s gone cold/ I’m wondering why…”. Îmi place mie melodia asta, e blândă.

 

Oamenii importanți pentru mine știu obiceiul meu, la fel cum știu că îi voi suna eu înapoi atunci când mă eliberez din interviu, ședință sau din scris. Iar restul mă pot găsi mai târziu sau îmi pot scrie oricând un email la care încerc să răspund mereu în aceeași zi. Dacă e urgent, răspund în mai puțin de zece minute. La telefon însă, îmi rezerv dreptul de a fi selectivă, de a vorbi doar când simt și cum simt eu. Și, mai ales, cu cine vreau eu.

 

La începutul anilor 2000, mama mea mi-a făcut cadou un „Cod al Bunelor-Maniere” scris de extraordinara Aurelia Marinescu (poate că se numește, pompos, „cod”, dar se citește ca un roman și te urmărește toată viața). Pe lângă stilul savuros, nu voi uita niciodată capitolul despre telefoane mobile, pe atunci chestiune abia incipientă.

 

Doamna Marinescu folosea drept exemplu sloganul unei campanii care-i atrăsese atenția, făcută probabil de niște englezi exasperați că societatea lor sobră și manierată este luată cu asalt de ringtone-uri. Mi-a fost greu să uit analogia și încă îmi vine să zâmbesc când mi-o amintesc. Fiindcă zău dacă nu e teribil de adevărată:

„Nu uitați, doar majordomii răspund de fiecare dată când suni după ei”

Foto: Shutterstock