Despre tot ce-i fin și fain

De ce seninătatea e cea mai grozavă răzbunare

By 19 martie, 2016Myself
read time 5 min
 
19 martie, 2016

De ce seninătatea e cea mai grozavă răzbunare

Dacă ți s-a părut vreodată că ai fost nedreptățit, trădat sau mințit fără să fi meritat nimic din toate astea… poate ar fi cazul să-ți iei un număr de ordine la tribuna dezamăgiților. Mai suntem mulți în aceeași situație și avem doar două variante: ne auto-compătimim sau ne întărim. Hai să ne facem puternici împreună.

by

Am fost crescută în spiritul ajutorului și al milei sincere și proactive. Cu o genă a compasiunii un pic mai dezvoltată decât media, n-am putut niciodată să mă abțin de la a lăcrima interior pentru orice ființă aflată la răstriște și de la a-i oferi prompt ambii umeri de plâns, o mână să se ridice, plus o doză consistentă din energia mea, pe perioadă nedeterminată.

 

Fără să spun nimănui, fără să mă bat cu pumnii în piept, doar savurând satisfacția lăuntrică de a fi făcut un bine. Nu e ceva ce se explică, doar se simte, iar cine nu a experimentat sentimentul până acum, slabe șanse să o facă vreodată. Îl ai sau nu îl ai. Eu îl am. Și, coroborând cu istoricul meu familial, cred că gena compasiunii mi s-a transmis pe cale paternă ,,În liceu, veneau fetele la mine ca la preot”, râde și acum tatăl meu, amintindu-și cum orice suflet rănit din imediata lui proximitate era atras ca un asteroid de forța gravitațională a unei planete. Și cât de familiară îmi pare această ipostază!

 

5D3_6281e

 

În liceu eram la rândul meu ,,Mama răniților“ și vindecătoarea de inimi frânte, deși eu însămi aveam mai mereu inima frântă, fără să-i pese prea mult nimănui. În facultate, devenisem deja terapeutul oficial al tuturor celor aflați în căutarea unor răspunsuri pe care nici eu nu le stăpâneam prea bine, dar pe care toată lumea, din motive care îmi scapă până-n prezent, era convinsă că le am la degetul mic.

 

Am compus scrisori și sms-uri de dragoste pentru a salva viețile amoroase ale unor buni prieteni, am intermediat povești de dragoste când eu eram singură cuc, am făcut terapie telefonică, prin email și „live” pe teme dintre cele mai variate și, pe măsură ce treceau anii, am încercat să mă protejez mai bine sufletește, continuând mereu să fiu bună și, la nevoie, să ajut cât pot.

 

De fapt, cam asta a fost constanta mea: să încerc mereu să fac bine, să nu deranjez, să nu lezez, să-mi fac trecerea prin viață la fel de lină precum curgerea apei: să nu rămână nimic urât sau trist în urma mea. Nu știu dacă am reușit de fiecare dată, dar de fiecare dată am încercat din răsputeri.

 

O să sune dezolant, dar majoritatea covârșitoare a oamenilor pe care am încercat să-i ajut vreodată a sfârșit dezamăgindu-mă. Pot număra pe degetele de la o mână ocaziile în care nu m-am simțit făcută de râs, jenată sau pusă într-o postură proastă de către un om pe care, cu cele mai bune intenții, îl legitimasem în raport cu o altă persoană sau mă dădusem peste cap ca să-l ajut cumva.

 

Am recomandat pentru joburi oameni care, în momentul în care s-au văzut cu sacii-n căruță, au început să-și fenteze angajatorii. Mi-am pus obrazul pentru prieteni care au dovedit că n-au nicio rușine în a-mi dovedi cât de mult m-am înșelat în privința lor. Mi-am scos agenda la bătaie pentru a ajuta amici aflați în situații grele, care n-au simțit nici măcar minima responsabilitate de a nu mă face de râs.

 

Le-am oferit batista mea unor persoane care au folosit-o ca să-și lustruiască bocancii. Și, cu toate astea, am perseverat și am iertat, de fiecare dată. În fond, fusese alegerea mea să-i ajut. Nu așteptam la schimb să mi se facă bine, dar – recunosc – nici nu mă așteptam să mi se facă rău. M-aș fi mulțumit oricând cu ,,neutralitatea”. Să nu se întâmple nimic, să rămână totul exact la fel. Nu eram pregătită să primesc rău în schimbul binelui, dar mi-am asumat și treaba asta și am trecut mai departe.

 

De curând am realizat unde greșisem de fapt: de fiecare dată pornisem de la ideea complet eronată că toți oamenii funcționează după aceleași mecanisme ca și mine. Că, automat, ceea ce mi se pare mie de neconceput este de neconceput pentru toată lumea. Că lucrurile pe care eu nu le-aș face unui prieten nu le-ar face nimeni. Mare greșeală.

 

Dacă eu m-aș fi dat peste cap să nu dezamăgesc un prieten care și-a pus obrazul la bătaie, am considerat de la sine înțeles că nici acel om din fața mea nu va concepe să facă altfel. Dacă eu aș fi intrat în pământ de rușine știind că aș putea pune pe altcineva într-o ipostază penibilă, alți oameni nu ar avea nicio problemă cu asta. Iar dacă eu n-aș îndrăzni să murdăresc sufletul altcuiva, mulți dintre oamenii la care am ținut sincer n-au ezitat să umple de praf toate încăperile sufletului meu. Fără vreun motiv anume, doar pentru că au putut.

 

Mulți oameni mă întreabă de unde liniștea și seninătatea cu care privesc viața. Ele nu se datorează oamenilor și vieții, ci mai curând sunt forjate în ciuda lucrurilor din jur. M-am educat foarte bine să trec mai departe, să nu-mi pese, să nu las să mă schimbe viața, dar nici să nu mai încerc eu s-o schimb pe ea. Să ne tolerăm reciproc, să conviețuim civilizat, amiabil. Ca doi camarazi vechi, care au trecut prin multe împreună. În definitiv, viața e mult prea frumoasă ca să nu-i ierți câteva rătăciri ocazionale.

 

Nu mai am așteptări de la oameni, nici de bine și nici de rău, și de multe ori citez, mai în glumă, mai în serios, o melodie veche a celor de la U2. Nu sunt o fană a formației, cred că e singura melodie care-mi place cu adevărat de la ei, dar de câte ori o ascult îmi vine să dau din cap a încuviințare. ,,Oh da. Câtă dreptate ai tu, Bono… Mai zi!”

,,I am not afraid of anything in this world,

 There’s nothing you can throw at me that I haven’t already heard…”

Dacă fiecare dintre micile dezamăgiri, nimicnicii, tristeți și mărunțișuri dezolante pe care le-am trăit de-a lungul timpului s-ar transforma în pietre, aș putea construi un turn în care să mă ascund de lume. Eu am ales însă să iau fiecare piatră drept o margine, un mal de care e bine să mă țin departe, și să-mi continui curgerea printre ele.

Hai să fim buni sau să încercăm măcar. Că de oameni răi e plină lumea.

10 Comments

  • Laura spune:

    Draga mea Diana – Flroina,
    Exista o magnifica sintonie astrala intre sufletele noastre, chiar daca nu ne cunoastem: postarile tale sunt ca un antibiotic primit dupa antibiograma 🙂 exact ceea ce am nevoie sa citesc, la momentul potrivit.
    Deocamdata nu pot dacit sa-ti multumesc din inima si sa sper ca vreodata in aceasta viata drumurile noastre se vor incrucisa si-ti voi putea spune in persoana ca acea putere magica, interna, de a face bine altora pe care o ai tu, am simtit-o si eu in ciuda distantei care ne desparte.

  • Livia spune:

    Hello Diana,

    Sunt total de acord cu tine, ma indentific perfect cu tine in acest caz. Si in multe altele de altfel.
    Eu am acest impuls si dorinta de a ajuta oamenii de la bunici.
    De la ei am invatat sa ajut cat pot si cand pot. Ei au facut-o de nunumarate ori.
    Sa fie clar, eu nu ma astept sa primesc ceva in schimb cand o fac, o fac din inima, ca si tine. Dar nici nu ma astept si nu doresc sa primesc rau in schimb. Vorba ta, vreau sa raman a un gest Neutru…..Probelma este ca nu toti oamenii gandesc la fel… ce este rau ptr noi, poate sa nu fie ptr ei….ptr ca nu-si dau seama. Sau ptr ca eu ei o baza de rautate; Up to us sa ne cunoastem mai bine prietenii si cei care ne inconjoare:-) Sa nu mai punem la inima, sa ne detasam….ajutand in continuare cat putem;…pe cei care merita:-) Livia

  • Tamara Seitan spune:

    Buna ziua! Citesc de putin timp articolele tale, dar vreau sa.ti spun ca le astept cu nerabdare. Te felicit pentru limpezimea, claritatea ideilor si mai ales pentru trairea pe care o starnesti in inima cititorului. Sunt surprinsa si impresionata cand imi descopar gandurile in cuvintele tale. Felicitari inca o data si …spor la treaba cu eleganta si stil! Tamara Seitan

  • Ana spune:

    Mie imi place foarte mult articolul si are fapte reale si actuale din zilele noastre.
    Ma mira comentariile de dinanintea mea care ti-au facut asa, o radiografie psihologica…care nu are nici o legatura cu articolul
    Bine, nu ar trebui sa ma mire ca exista o explozie de psihologi pe piata, dar nu stiam ca d-abia asteapta sa comenteze in mod vizibil denaturand stilul, intentia, continutul articolului si chiar persoana.
    Oare ce-or insemna pentru acestia oamenii care scriu drama sau sience fiction. Hm
    Oricum ceea ce ai scris se intampla tot mai des indiferent de asteptarile noastre. Daca luam un fir logic si firesc, e normal, ca daca faci un bine (si aici as mentiona ca nu vrei sa fii pus pe un soclu) nu te astepti sa iti dea in cap. Si, daca ajuti prieteni care chiar ei insisi confirma asta nu te astepti sa te faca de ras sau sa iti creeze probleme, nu? Sau bun gresesti fata de o persoana, care iti e prietena, poti foarte frumos sa iti ceri scuze, sa justifici momentul problematic pe care i l-ai creat si sa indrepti situatia daca se mai poate.
    Dar, stiu la ce fel de oameni te-ai referit la aceia care sunt cameleonici care stiu foarte bine sa isi joace rolul de „prieten”.
    Ca veni vorba mai sus ca astepti aprecieri sau ceva care sa iti maguleasca orgoliul.
    Pai, nu o sa il ajut pe prietenul meu ca mai pe urma sa ma faca de ras si eventual sa imi creeze si probleme.
    Oare cati oameni ar avea acest rationament?
    Imi pare rau ca societatea actuala se bazeaza pe un individualism feroce si este tot mai sustinut prin competitivitate care nu are la baza corectitudinea.

  • Otilia spune:

    Ai povestit foarte inocent unele aspecte. Sunt trasnformari prin care toti trecem, le identificam, observam, fiecare in felul nostru dar pana la urma e acelasi lucru.

    E un model cognitiv uman de a reactiona… rezultatul acesta in care e dezamagire, drama, nedreptate, nerecunistinta, etc., dupa o actiune total lipsita de interes din partea ta este intr-adevar dureros.

    E dureros pana in momentul in care chiar te plictisesti sa te simti aiurea si te indepartezi de oamenii care nu se poarta „ca tine”.

    Cu alte cuvinte, e NORMAL sa te simti nedreptatita doar atunci cand in momentul in care ai avut impulsul, intentia… sa ajuti, sustii, salva, etc,. pe cineva, ai considerat ca din start esti indreptatita sa primesti inapoi acelasi lucru de la aceeasi persoana (mai devreme sau mai tarziu)

    Asteptarile, de orice fel, au doua rezultate: cand nu se intampla e drama; cand se intampla, sunt mai putin satisfacatoare fata de cum ne-am imaginat ca vor fi. 😉

    Intentiilea astea date cu sclipici pe ele sunt la fel ca razbunarea:
    Imi faci un rau, iti raspund cu un rau, ca sa vezi cum e.
    Iti fac un bine, esti obligat sa-mi faci si tu un bine, ca altfel ma supar. :))

    Dar m-am dus in extreme.
    Printre ultimele mele ‘descoperiri’ se afla asta cu asteptarile… Sunt multe asteptari pe care le-am dezgropat din subconstient de-a lungul timpului… le descopar atunci cand ma satur sa ma simt aiurea degeaba, de incapatanare sau cum ai patit si tu. Si e un sentiment foarte placut, eliberator, sa faci anumite actiuni fara sa mai astepti recunostinta. Ai recunostinta ta ca esti foarte tare ca poti face asta.

    E usor sa cazi prada ideii de victima, e cumva si glorificator, dar e pe aceeasi treapta pe care sunt si oamenii care spui tu ca au ‘profitat’ de bunatatea ta.

    Intr’adevar, experientele te pot rigidiza (mi-a placut imaginea cu turnul de pietre si malul) dar e si un semn de forta, pentru intarirea increderii copilului din tine.

    Cred, intr’adevar, ca suntem buni in esenta.. nu trebuie sa ne gandim ca suntem buni sau sa incercam sa fim buni… doar sa avem curaj si deschidere intre noi. Si nu cred ca sunt oameni rai, sunt doar foarte speriati sau foarte obsedati de putere, sau amandoua. Dar nu sunt cu adevarat rai.

    Iti multumesc pentru acest articol. 🙂

  • Roxana spune:

    Defect „profesional” – reprezinta remarca cu „follow-up”-ul absent la comentarii … 😉 Astfel nu as pierde sirul discutiilor la articolele la care am scris ceva…

    Si o mica remarca: prea-frumoasa rochia cu flori din dantela in relief..spectaculoasa intr-un fel (desi nu haina face omul, zice cate ceva din gusturile sale)… 🙂

  • Roxana spune:

    Inteleapta atitudine, dar si pana ajungi la intelepciunea asta (cazul meu)… risti de toate: sa te intristeze pana la blocaj emotional un anumit comportament nemeritat si nedrept, sa experimentezi furia, angoasa, dilemele comportamentului altora („nedreptati” de-ale vietii), sa te transforme toate accestea – cumulate, intr-o „stana de piatra”. Mai mereu ajungi post-factum la aceiasi concluzie: trebuie sa te aduni, sa mergi mai departe fara sa iti pese. Sa iti vezi de bucuriile vietii tale, care au un gust mai autentic dupa fiecare dezamagire pe care o lasi in spate. Iti cladesti aceasta experienta a lucrurilor negative ramase in spate, cu fiecare episod nemeritat, dar mai mereu e de ajutor faptul ca exista cineva de la care sa te inspiri – ai inspre cine sa privesti sa „iei aminte”. Si e cumva o satisfactie ca asimilarea bunelor exemple de comportament se propaga mult mai rapid decat reusesc te mai pot ajunge din urma comportamentele ‘intunecate”….

    P.S as dori sa primesc follow-up pe email la commentariile articolelor. Este oare posibil? Nu obseev nici un „check” de notificare pe email… :-)…

    • Intr-adevar, exista momente ,,intermediare” de blocaj si cred ca toti am trecut prin asta la un moment dat. Conteaza doar sa nu incremenim in ele (de aici si melodia care-mi place atat de mult…).

      Legat de follow-up cu comentariile: inca nu exista, dar voi vorbi cu echipa mea si rezolvam. Multumesc pentru sugestie 😉

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.