Si articolul tau, dar mai ales, mesajul Laurei mi-au pus un fier incins pe suflet. Se observa ca Laura este o persoana cu sensibilitate si cu experienta de viata, dupa ce a lucrat intr-un mediu atat de stresant. Si trebuie sa-i multumim ca ne-a impartasit gandurile ei.

Acum iti scriu cu dificultate, vad greu in fata ochilor din cauza lacrimilor, dar aceste momente le traiesc, periodic, in sufletul meu, in cea mai deplina singuratate. Din pacate, doar o doamna psihiatru cu suflet mare si un terapeut de mare sensibilitate sunt singurii martori ai disperarii mele, in fata carora ma pot exterioriza si imi pot usura imensa durere. In rest, oamenii apropiati, rude, prieteni etc. iti ofera, in totala ignoranta, cele mai nepotrivite indemnuri sau consolari penibile si o fac cu insistenta. Chiar este necesar sa invatam cand tacerea este de aur, iar o imbratisare calda este un balsam pentru suflet. Atat. Ne-am invatat sa traim cu lozinci, cu formule prefabricate, traduceri imbecile ale unor expresii englezesti, sa invocam fara discernamant vointa divinitatii sau sa oferim consolari prostesti. Poate iti vei gasi timp sa scrii ceva si despre acest subiect aparent banal, in conditiile in care simpla invocare a unor stereotipuri verbale poate face mai mult rau. E nevoie de bun simt, respect sincer pentru un om aflat in suferinta si abtinerea de la exprimari facile. Este nevoie sa ne educam pentru a rosti cuvintele potrivite, la momentul potrivit. Asa cum nu spui buna dimineata cand este seara, tot asa trebuie sa ne controlam si in fata unei tragedii si sa nu facem gafe impardonabile, rostind „lasa, ca trece si asta”.

Sunt o mama care mai traieste numai pentru ca mai are un copil, din fericire adult, si care vreme de trei luni a vrut sa creada ca medicii nu isi cunosc meseria, desi intelegeam perfect termenii medicali. Apoi, viata m-a smerit (exprimarea apartine unei personalitati artistice autentice) in cel mai cumplit mod. In urmtoarele sase luni, mi-am mangaiat si eu copila de 32 de ani care din cochetarie extrema se chinuia sa poarte o peruca, iar cand efectele secundare ale chimioterapiei si radioterapiei au coplesit-o, o ajutam sa-si aranjeze un turban de matase. Copila mea care s-a stins acum 6 luni, a alergat dupa himera fericirii, in timp ce amana mersul la doctor si efectuarea unor investigatii complicate. Permanent, mai avea un examen de dat, un doctorat de sustinut, o casa de mobilat, o calatorie de serviciu de facut. A atins toate etapele unei vieti profesionale, mai putin fericirea personala, implinirea ca femeie.

Este prima data, dupa 6 luni, cand am iesit din tacere. Durerea este numai si numai a mea, niciun parinte nu trebuie sa aiba parte de asa ceva. De altfel, nici nu exista un cuvint care sa exprime aceasta situatie. Cand unui copil ii moare un parinte, se numeste ca este orfan, dar un parinte care isi pierde un copil, cum se numeste?

Draga mea, incerc sa-mi sintetizez mesajul. Ai audienta la public, iar blogul tau are impact. Invata-i pe toti care te citesc cum sa discearna superficialul de valoare, iar tu ai mai avut postari de mare valoare. Tragedia disparitiei unei persoane tinere trebuie luata ca un avertisment, ca un mesaj ca este nevoie sa intelegem ce trebuie sa facem cu viata, ca stabilirea prioritatilor nu este un simplu joc al orgoliilor, ca echilibrul este cel mai dificil lucru in viata. Sa lasam autosuficienta, bascalia, superficialitatea si traitul de pe o zi pe alta. Spune-le cum sa-si respecte viata. Iti multumesc ca m-ai citit. Cu bine, Florenta