Despre tot ce-i fin și fain

Fetiță sau femeie fatală? Importanța de a ști exact cine ești

By 24 februarie, 2016Virtues
read time 1 min
 
24 februarie, 2016

Fetiță sau femeie fatală? Importanța de a ști exact cine ești

Mi-a luat 32 de ani ca să înțeleg că prototipul meu de femeie este mai curând „the girl next door”, nicidecum „bomba de pe covorul roșu”. M-am așezat în mine însămi atât de bine încât pot să mă uit în oglindă și să văd exact ce sunt și ce nu sunt. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

by

Există un banc vechi, cu Bulă, la care mă gândesc de fiecare dată când vine vorba despre strădania oamenilor de a se preface altceva decât sunt.

 

Pe vremea lui Ceaușescu, Bulă lucra la fabrica de biciclete și, în fiecare seară, șterpelea ba un pinion, ba o rotiță, ba un lanț de transmisie, astfel încât să poată asambla acasă o bicicletă, pe care s-o vândă la negru. După câteva săptămâni, întâlnindu-se cu un prieten, acesta îl chestionează în legătură cu planul secret, curios fiind dacă Bulă a reușit să-și vândă bicicleta. „Ei, ai luat vreun ban pe ea?”, întreabă el.

 

Da de unde”, îi răspunde cătrănit, Bulă. „Nu știu cum se face, dar oricum aș asambla piesele, de fiecare dată iese tot mitralieră!”

5D3_6110e

 

Râdeți voi, râdeți, dar de câte ori nu ne-am trezit încercând în zadar să compunem o altă persoană din bucățile propriei personalități? Să ne reinventăm astfel încât să nu ne mai recunoaștem slăbiciunile? Să arătăm într-un anumit fel? Să semănăm cu altcineva care întruchipa tot ceea ce ne-am fi dorit să avem? Și, parcă în încăpățânarea destinului de a ne face în ciudă, nu reușeam decât să ne declinăm mai bine tot pe noi înșine.

 

Eu una nu mi-am dorit niciodată să schimb lucruri radicale la imaginea mea, oricum nimic care să implice bisturie sau alte obiecte ascuțite. Schimbările pe care mi le doream erau de regulă dintre cele pe care le obții cu travaliu, cu strâns din dinți, luptând cu tine însuți, nu întinzându-te comod pe masa unui chirurg plastician. N-am visat nici să măresc, nici să reduc, nici să remodelez. Doar să fiu eu. Și totuși…

 

Mda, și totuși, recunosc că au existat momente în care mi-aș fi dorit să fiu un alt gen de femeie. Nu să arăt neapărat altfel, cât să inspir altceva. Să fiu un pic mai „vampă”, să am o oarecare senzualitate a mișcărilor, să fiu mai expresivă poate, să fiu acel gen de femeie care pășește lăsând în urmă o aură de mister. Doar că, am aflat acum, de la înălțimea celor 32 de ani fără o lună, nu obții asta punându-ți pantofi cu toc și fustă-creion – deși am purtat așa ceva o lungă perioadă de timp – nici luând o mimică mai serioasă, nici exersând niște gesturi de divă. Ori ești, ori nu ești, cale de mijloc nu există.

5D3_5868e

 
5D3_6158e

 

Nu degeaba admirăm acele femei care au o lejeritate debordantă a propriei persoane, nefiind adesea conștiente de efectul devastator pe care îl au în rândul celor din jur. Nu se străduiesc, sunt. Pur și simplu sunt. Strădania, teatrul, dramatismul involuntar din spatele lui „Fake it til’ you make it” nu funcționează aici. Ori poate doar dacă-ți asumi faptul că vei juca rolul altcuiva pentru totdeauna.

Mi-am dat seama cel mai bine de faptul că în sfârșit m-am așezat în mine însămi la cel mai recent shooting cu Vali Bărbulescu. Pregătisem un concept în care, teoretic, trebuia să trec prin mai multe stări diferite și mai multe tipuri de expresivitate. Privindu-mă însă pe ecranul aparatului foto, mi-am dat seama că în acele ipostaze în care mă străduiesc să par altcineva, chiar sunt… altcineva. Adică nu sunt eu. Deloc. Nu mă recunosc, mă văd străină și, ca să fiu complet sinceră, nu sunt sigură dacă mă plac într-adevăr. Ceea ce poate însemna că-mi place foarte mult de cum sunt eu de obicei, în restul de 99% din timp.

Am fost mereu mai degrabă femeia-copil decât femeia-fatală și, în sfârșit, sunt perfect mulțumită de asta. Cele mai dragi fotografii ale mele sunt cele în care râd așa cum râd eu de obicei (fără posturi de vampă și fără zâmbet studiat în colțul gurii), în care sunt drăguță, caldă, copilăroasă, nu „femme fatale”.

 

„Mai senzual, mai… de fapt, nu, lasă, mai bine fii așa, cute”, mi-a spus Vali la ultimul nostru shooting, după ce trăsesem câteva cadre pe acoperișul Hotelului Hilton din București, într-o zi de (încă)iarnă super-însorită. „Asta ești tu”.

 

Așa e, asta sunt eu. Poate în urmă cu zece ani aș fi respins această etichetă, dorindu-mi să par cu totul altfel, să inspir altceva, să transmit un alt gen de energie, nu cea a unei fetițe mari, care a trecut de la școlăriță direct la femeie de carieră. Și totuși, privind înapoi, îmi dau seama că nu mi-ar fi plăcut de fapt să fiu nimeni altcineva.

5D3_6098e

 

La începutul acestei săptămâni vorbeam cu un prieten medic despre un tip de chirurgie inovator, care corectează defectele de „arhitectură” ale feței, extrem de des-întâlnite: când mandibula este adusă prea în față sau, dimpotrivă, se află prea în spate, de la natură.  În doar trei ore (urmate apoi de o lună de recuperare), o astfel de intervenție îți poate schimba radical fizionomia. Practic, totul se reașază, iar schimbările sunt într-atât de spectaculoase încât în primele 24 de ore după operație se oferă consultanța unui psiholog, aceasta fiind singura persoană care are voie să viziteze pacientul.

 

”De ce?”, am întrebat eu, intuind oarecum răspunsul. ”Pentru că schimbările sunt atât de mari încât nu te mai recunoști în oglindă”. Multe femei – din toată lumea – care și-au făcut această operație au ajuns actrițe, vedete TV, și-au părăsit soții și și-au schimbat radical viețile și carierele – exagerări din exces de zel, firește, dar într-atât de mare a fost discrepanța față de imaginea anterioară. Aceasta a fost puterea transformatoare a unei siguranțe de sine dobândită la cuțit.

 

Conversația noastră mi s-a tot învârtit în minte în ultimele zile, fiindcă – in extremis – și arcadele mele ar fi avut nevoie de unele mici ajustări la un moment dat. Și, recunosc, în perioada în care am purtat aparat dentar eram profund nemulțumită de tot ceea ce ținea de osatura mea frontală, de aracade, de maxilar, de tot ceea ce mă adusese în stadiul de a purta timp de doi ani niște plăcuțe metalice chinuitoare pe fiecare dinte.

 

Totuși, îmi vine să zâmbesc fiindcă realizez că, în ciuda tuturor nemulțumirilor și eforturilor depuse de-a lungul timpului – nu aș putea concepe să mă transform în altcineva. Pusă în fața alegerii, aș face un pas înapoi. Definitiv.

Chiar dacă, prin absurd, aș ști că noul meu „eu” ar fi de o sută de ori mai atractiv decât actualul, pur și simplu nu aș vrea să văd o altă imagine în oglindă. Femeia-copil care-mi luminează diminețile cu zâmbetul ei este exact ce-mi trebuie.

Hair: Adonis Enache

Make-up: Sînziana Iaru

Foto: Vali Bărbulescu

5 Comments

  • Carmen spune:

    De cand am descoperit blogul tau, citesc multe dintre articolele tale. Micile tale povestiri descopera o parte din personalitatea ta si imi place stilul tau natural, dar in acelasi timp si sofisticat, independenta si dorinta ta de a deveni un om mai bun. Ma regasesc in multe dintre gandurile tale si iti multumesc ca ai ales sa le impatasesti cu noi.

  • Mimi spune:

    Cât de bine scrii și ce plăcut e aici, pe site-ul tău. Sorb articolele pe rând și săptămâna asta am în plan să dau afară jumătate de casă (te-am descoperit printr-un articol distribuit pe FB, despre cum să-ți faci ordine în casă și în minte). Admir foarte mult tot ansamblul ”fine society” – imagini, conținut, sinceritate, căldură, tema curată și simplă a site-ului și multe altele. Și m-am regăsit și în acest articol. Mulțumesc.

  • Denisa spune:

    Diana, am citit in februarie un alt articol al tau in Forbes despre personal branding in 2016. Cred ca ar fi interesant daca ai scrie mai mult despre cum se face asta din perspectiva ta, mai ales ca brandul tau este foarte bine pus la punct :).

  • Irina Ion spune:

    Diana,m-ai facut extrem de curioasa despre ce interventie este vorba ? 🙂

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.