Comentarii la: În viață, toți suntem păstrătorii a ceva

De: An

An — Fri, 17 Jun 2022 20:08:40 +0000

SI pe mine m’a atins la suflet. Poate ca nu e o intimplare ca am citit acest text la citeva zile dupa moartea vecinei mele de 90 de ani, care mi’a depanat adeseori firul vietii ei si firul familiei ei. Ma gindeam si nu gaseam cum si ce pot face acum ca nu mai este, si acum cred ca am gasit cum… voi incerca sa astern citeva din ideile- chiar daca am uitat niste detalii-, dar mai ales sentimentele, stirnite si transmise de ea. multumesc

De: Diana Cosmin

Diana Cosmin — Mon, 07 Dec 2020 12:51:46 +0000

Oh Doamne… parca am vazut toata scena descrisa de tine. Cu siguranta nu au murit impreuna cu ea acele cuvinte, fiindca tu ai tinut minte momentul si il povestesti. Chiar daca nu mai stii exact cuvintele.

De: Nicoleta Avram

Nicoleta Avram — Sun, 06 Dec 2020 09:54:56 +0000

Acest articol mi-a ajuns pana in cel mai intim si ascuns colt al inimii. Cum ai spus si tu, in viata toti suntem pastratorii a ceva, eu consider ca in special a povestilor oamenilor din jurul nostru. Desi ar trebui sa fim toti pastratorii traditiei, chiar si a valorilor bunicilor nostri, nu doar a povestilor, atunci am fi cu adevarat niste „domni” si „doamne”. E atat de pacat ca ne pierdem din acest talent de povestitori, in special de povesitori ai traditiei. Dovada era chiar strabunica mea, ardeleanca in sensul traditional, care de fiecare data cand era o nunta in sat se imbraca in crătință, isi lua straița si cheptaru’ si striga la nunti. Strigaturile acelea vechi, din care eu ca si copila nu intelegeam prea multe, ea folosind regionalisme si arhaisme, insa dupa ce termina momentul de la nunta o puneam sa mi le strige si mie asa mai incet, sa inteleg si eu. Dar cel mai rau imi pare ca acum ea nu mai e, desi a ramas mult timp alaturi de noi, pana la varsta de 84 de ani, dar in tot acest timp nu am invatat nici macar o strigare sau nu am pus-o sa le scrie undeva. Acele cuvinte au murit odata cu ea.