Despre tot ce-i fin și fain

Ne e prea rușine să fim fericiți

By 5 septembrie, 2017Frivolities
read time 5 min
 
5 septembrie, 2017

Ne e prea rușine să fim fericiți

Știm că fericirea e făcută din lucruri mici și că ne rămâne mai drag momentul în care am mâncat o înghețată stând pe iarbă, într-o zi perfectă de august, decât speech-ul de la decernarea nu-știu-cărui premiu, dar de multe ori ne cenzurăm singuri în fața acestor gânduri. Ne e și jenă să vorbim de fericire, fiindcă e prea… superficială. Nu dă bine.

by

Toți pozăm într-un fel sau altul, iar dacă tot pozăm, vrem să dăm bine în poză. Vrem să părem importanți, culți, elitiști, speciali, aleși. Toate cele de mai sus, dacă se poate. De asta pare neînsemnat sau incorect politic să spui că momentul cel mai fericit al unei călătorii n-a fost când ai vizitat muzeul de artă modernă, ci ora petrecută cu un mojito în față, privind marea și ascultând vântul. Că între Hermann Hesse și Vogue, preferi să-ți investești 2 ore din viață citind despre designeri și geometria poșetei perfecte. Că, incredibil, pe tine asta te face al naibii de fericit.

 

Știți câți oameni am cunoscut care se cenzurează înainte să deschidă gura sau se scuză după ce tocmai au deschis-o? „Știi, mie de fapt îmi place foarte mult Monet și mă uit numai pe Discovery, dar am prins accidental trei scene din Las Fierbinți, într-o pauză publicitară între un documentar despre Luvru și serialul despre construcția piramidelor din Egipt”. Serios?

 

De când mă știu, iubesc să observ detalii, uneori ultra-superficiale, dar amuzante sau ingenioase. Le pozez, le analizez, le dau mai departe dacă merită, dar nu o fac ca o „strategie de comunicare”, ci pentru că mie chiar îmi plac. Ultima oară când am intrat cu Edi într-un magazin mare, La Rinascente din Milano, era mirat că tot pozez „chestiuțe”: o pereche de pantofi cu perle, un secretaire roz dintr-un magazin, o cămașă care părea să aibă niște pliuri în formă de aripi.

 

Mie acele chestiuțe îmi vor aduce aminte de acea zi, de acea vizită, de niște momente în care am zâmbit sau în care m-am inspirat. Sunt unele superficiale? Oh da, dar sunt atât de amuzante sau pur și simplu frumoase. Viața e făcută și din multe lucruri mici: melodii, vitrine, conversații mărunte, glumițe prinse din zbor, momente în care-ți vine să râzi prostește, cărți „consumabile” dar palpitante, imagini care ne rămân în cap, haine care ne fac să ne visăm la ce am putea fi. Dacă ne-am gândi non-stop doar la lucrurile mari, am lua-o pe câmpii înainte de vreme.

Sunt zile în care și eu simt nevoia să-mi deconstruiesc viața în gând și să analizez fiecare decizie la microscop. Mă cert, mă laud, trag concluzii, mă enervez, pansez regrete și fac strategii. Sunt zile în care citesc câte o analiză despre ce se întâmplă în lume și nu mai sunt bună de nimic câteva ore. Cândva mi-am făcut lucrarea de masterat pe „Crime împotriva umanității”, pentru că vin dintr-o familie deportată și a fost un subiect care m-a bântuit. Dar, pentru că am iubit scrisul și lucrurile frumoase, mi-am ales o carieră în lifestyle. Culmea superficialității, nu? Poate că da. Dar și a fericirii, pentru mine.

Tot eu, aceeași persoană care în 2007 stătea zile în șir la Haga, la Tribunalul pentru Crimele din Fosta Iugoslavie, urmărind procesul fostului lider Milan Milutinovic (și ce relatări de crime de război mi-au auzit urechile, n-aș vrea să audă nimeni), am zile în care vreau să mă plimb fără țel, să mă uit la vitrine, să pun 20 de poze cu pantofi pe Instagram și să plesnesc de fericire privindu-le.

 

Să mă uit la 5 episoade dintr-un serial stupid și să mănânc popcorn sau să mă duc la câte un eveniment monden, să râd și să fac „small talk” cu oamenii. Când o să-mi fac bilanțul vieții, pun pariu că toate vitrinele, glumele la care am râs și revistele glossy răsfoite o să mă facă foarte fericită retrospectiv.

 

Am fost întrebată de multe ori, chiar de către persoane apropiate: „La câte studii ai făcut, de ce nu ți-ai dorit ceva mai serios, să lucrezi într-o bancă, o ambasadă, o instituție mare?”. La început nu știam dacă s-o iau ca pe o laudă sau o insultă, dar în timp am înțeles că fiecare persoană se raportează la propriul sistem de referință. Pentru cineva, lucratul într-o bancă ar însemna maximum de prestanță, statut, seriozitate. Sună mult mai bine decât să fii jurnalist de lifestyle. Lifestyle-ul e ceva… diafan, superficial, frivol, nu-i așa? Și totuși, în fiecare dimineață mă trezesc cu un zâmbet pe buze, pentru că am șansa să fac exact ceea ce fac de 10 ani încoace.

 

Cei mai mulți dintre oameni știu instinctiv ce-i face fericiți, dar înainte să acționeze pe baza intuiției, intervin orgoliul și „poza”. Vanitățile ne fac să judecăm în sistem binar: bun/rău, 0/1, alb/negru, profund/superficial, dezirabil/indezirabil. Și, firește, toți vrem să fim cei populari, buni, profunzi, interesați de soarta urșilor panda și de pădurea ecuatorială. Chiar și fericirea asta trebuie să fie într-un context, că nu poți să fii fericit așa, ca tot prostul.

 

Aud des oameni mândri că nu citesc reviste glossy (”Acolo scriu niște fete superficiale, despre rujulețe și modă, consumerism, eu citesc doar de la Patapievici în sus”), care-și fac un titlu de glorie din faptul că n-au călcat în viața lor într-un cabinet de cosmetică (”Prostii, dragă, am eu timp de așa ceva, astea sunt pentru cei care nu muncesc și n-au altceva de făcut în viață?”), care se laudă că nu și-au făcut o plăcere culinară de ani de zile („Un cubuleț de ciocolată înseamnă zahăr rafinat, depuneri pe artere, să vezi cum o să fii la 50 de ani, faci și riduri la ten”) sau care se bat cu pumnul în piept că n-au televizor, că nu știu nicio melodie nouă de la radio și că e jenant să fredonezi Despacito. Firește, toți ascultăm în mașină numai Mozart și Chopin, de asta șoferii români sunt atât de calmi la volan.

Atât timp cât un lucru te face fericit și nu face rău – ție sau altuia –  nu poate fi greșit. Viața e prea scurtă pentru teorii abstracte despre „corect versus greșit” și pentru fericiri trăite pentru poză, nu pentru suflet. Toți avem prieteni sau rude care și-au ales destinul după ceea ce dădea bine, după ce era la modă, după ce voia mama sau „aștepta lumea” de la ei. De asta există doctori, arhitecți, economiști sau ingineri care trăiesc vieți duble în capul lor. Oameni care, dacă-i iei la bani mărunți, și-ar fi dorit să fie pictori, floriști, muzicieni sau orice altă vocație care a căzut la testele impuse de părinți și societate.

Am făcut cândva un interviu cu o doamnă care renunțase la un job într-o corporație, după 12 ani, pentru a face artă ceramică. Mi-a povestit ceva care m-a impresionat foarte tare și mi-a rămas în minte: după ce și-a dat demisia și a rămas în preaviz, colegii din firmă au aflat povestea ei și au început să se perinde pe rând, într-un ciudat pelerinaj, ca să-i mărturisească visele lor neîmplinite. „Știi, și eu mi-aș fi dorit de fapt să fac desen/dans/caricaturi/teatru de păpuși/orice altceva, dar nu era de viitor/nu mă lăsa mama/nu era meserie adevărată, iar acum e prea târziu. Te admir pentru că ai curajul să faci ce îți place”. Mi s-a părut ceva extraordinar de trist. Atâtea șanse de fericire, subordonate unui sistem de referință străin: al mamei, al rudelor, al soțului, al societății.

 

Asta îmi aduce aminte o scenă savuroasă din piesa „Take, Ianke și Cadîr”, când Ianke se întreabă, retoric: „Dacă acești doi copii se iubesc, cine ar putea avea dreptul să le spună că nu e bine, pentru că el e român și ea e evreică?”. Prietenul lui, Ilie, îi răspunde cu cinism sec: „Comunitatea”. Teoretic nu mai trăim în acea epocă a prejudecăților, dar comunitatea e mai vie ca oricând. Acum nu mai e formată doar din vecini, rude, cunoștințe. E toată lumea cuprinsă de Facebook, Instagram, Snapchat, Google Plus și toate locurile în care ne etalăm pe noi înșine. Nu mai trebuie să ne placă doar vecinii și să ne aplaude rudele, trebuie să-și dea aprobarea lumea-ntreagă. Prin like și share.

Decât să trăim pentru alții, ca la poză, să ne gândim un pic ce anume ne face pe noi cu adevărat fericiți. Despre ce am citi, la ce ne-am uita, ce ne-ar preocupa și ce ne-ar bucura dacă nimeni nu ne-ar privi și nimeni n-ar ști? Pentru că, știi ce, în afara momentelor în care cineva simte nevoia să arunce o privire spre noi ca să aibă ce bârfi sau toca mai încolo, nimeni nu privește cu adevărat și nimeni nu știe ce ne face fericiți mai bine decât știm noi. Și viața asta e tare scurtă, imprevizibilă și n-are nimic de-a face cu scenariile corecte politic din capul nostru.

10 Comments

  • madalina spune:

    Like, like, like.
    Imi place maxim cum scrii. Am descoperit recent blogul tau si abia astept sa imi fac mai mult timp sa iti citesc articolele.
    Felicitari si la cat mai multe. <3

  • Carmen spune:

    Ce bine ai scris, Diana! Felicitari!

  • Milena spune:

    Minunat ai scris! Iti citesc cu mare drag povestile si articolele, sunt parte din acele mici lucruri care imi aduc bucurie zi de zi. Rezonez intru totul cu tine si cred ca da, atata timp cat nu faci rau nimanui, trebuie sa te bucuri de ceea ce iti place tie, de ceea ce iti face sufletul sa cante, cum s-ar spune…

    In viata mea au loc foarte multe lucruri si momente si nu imi e rusine sa dansez si sa fredonez Despacito, asa cum nu imi e rusine sa citez si sa vorbesc despre opere filosofice existentialiste, to name just a few.

    O zi minunata in continuare si multumesc!

  • S spune:

    Superb scris articolul ! Îți mulțumesc ! ❤️

  • Roxana spune:

    Diana mea dragă,

    Eu am constatat cu tristețe că, pentru cei din jurul meu, fericirea nu (mai) e o prioritate. Și a fost cu atât mai trist când am realizat că pentru mulți e imposibil să fie fericiți sau să se mai bucure de lucrurile mărunte, pentru că nu fie nu au știut niciodată cum se face asta, fie au renunțat să depună eforturi în acest sens (yep, it takes a lot of work to be happy).
    Încă mă bântuie cuvintele unei foste bune prietene: „Degeaba încerci să-mi propovăduiești fericirea, viața ta nu seamănă deloc cu a mea, tu nu ai pățit x și y și z, așa că lasă-mă cu pozitivismul asta”.
    Într-adevăr, eu nu am trecut prin experiențele respective, ci prin altele poate la fel de dureroase. Fiecare decide cum gestionează bunul și răul din viața sa.
    Atunci când am shitty days, mă gândesc că, la cum am observat că funcționează viața, cu siguranța vor veni și zile mai bune, iar atunci o să mă bucur și mai mult de ele. La fel ca majoritatea, nu am cea mai lipsită de griji viață, dar tocmai acele lucruri mărunte mă ajută să mă trezesc cu drag în fiecare dimineață.

  • DaddyCool.ro spune:

    Ah, ce frumos ai scris. Câtă dreptate ai și cât de mulți oameni sunt care nu au curaj să fie ei 100%. Pentru o validare trecătoare, de 5 minute, în lumea online-ului. Care e una falsă, oricum. 🙂

  • Paula spune:

    Cat de adevatat! Multumesc!
    Citind aceste randuri, mi-a trecut prin minte aceasta intrebare: Cine esti/ce faci atunci cand nu te vede nimeni? 🙂

    O zi frumoasa!

  • Ioana Popescu (Toni) spune:

    Foarte frumos articolul:) si atat de trist de adevarat.. Insa, cu putin curaj, cred ca putem toti sa scoatem nasul din „the perfect created picture” si sa recunoastem cine suntem cu adevarat.

  • Antonela spune:

    Te iubesc. Continua,fara abatere!

Leave a Reply