Despre tot ce-i fin și fain

Nu câștigăm în viață pentru că nu știm să pierdem

By 4 august, 2016Learning
read time 3 min
 
4 august, 2016

Nu câștigăm în viață pentru că nu știm să pierdem

O întâmplare tragicomică de pe rețelele sociale m-a dus cu gândul la motivele pentru care unii oameni nu reușesc să stăpânească mentalitatea de învingător. La fel ca la sportivi, înainte să înveți mecanismele complicate ale performanței, trebuie să înveți cum să cazi fără să-ți fracturezi cariera și caracterul.

by

Acum câteva zile, mă contactează via-Facebook un domn – străin după nume și după engleza neinteligibilă pe care o vorbea – să-mi propună să ne întâlnim ca să-mi facă o ,,ofertă de job” pentru un proiect care ,,va revoluționa media românească și va deschide o nouă lume” și pentru care eu și numai eu sunt persoana ideală. Nu e traducere mot-a-mot, e deducție logică din engleza aproximativă cu care scria (Google Translate este de-a dreptul literatură pe lângă ce mi-au citit ochișorii), deci era un fel de ,,ofertă pe care n-o poți refuza”, cam ca în ,,Nașul”.

 

Sigur, Facebook-ul este un loc tocmai propice și profi pentru asemenea lucruri, dar să trecem peste. Mă uit pe profilul lui, văd că e un domn altminteri respectabil, cu niște cover photos care trădează faptul că lucrează în presă și niște postări ,,curate”. Așadar nu părea vreun psihopat care își caută iubirea vieții în România. Totuși, pe lângă faptul că nu sunt în căutarea unui alt job, nici nu-mi inspiră încredere oamenii lăudăroși și care declară din primele 10 secunde de conversație că vor să revoluționeze lumea când ei abia îngaimă principala limbă de circulație internațională a oamenilor din acea lume.

 

După câteva schimburi de replici, eu în engleză, el într-o înșiruire de cuvinte aleatorii, îmi pierd până și curiozitatea de a afla despre ce e vorba (fiind un ipotetic proiect media, mărturisesc că eram curioasă ce ni se pregătește, dacă ni se pregătește ceva) și îi spun franc și elegant că îi mulțumesc pentru interes, dar că deja sunt implicată în două proiecte în print și unul pe online și că nu sunt persoana de care are el nevoie. Și că nu are sens să ne pierdem niciunul timpul, fiindcă eu nu sunt disponibilă profesional. Acela a fost momentul în care – uitând că până acum un minut eram persoana providențială pe care o voia pentru proiect, domnul începe – în aceeași limbă aproximativă – să retalieze.

 

Sigur, nu sunt deschisă la nimic nou. Stau în aceleași proiecte, care oricum sunt așa-și-pe-dincolo (o mică insultă e întotdeauna bună pentru orgoliul insultătorului), stau în aceeași inerție. Va fi un proiect colosal, va răsturna lumea, va schimba tot ce știe România despre media, o să fie wow și eu, nevrednica, nu vreau să fiu parte din el?  Cam asta am dedus din cele 10 rânduri scrise la foc automat, ca o telegramă de pe vremuri, dar cu ortografie mai proastă. Și apoi a venit, epocal, încheierea. ,,Lasă că o să vezi tu. Ai ratat șansa vieții tale”.

 

M-a bufnit râsul, i-am urat noroc și am mulțumit Cerului că nu am avut niciodată ,,șansa vieții mele” de a lucra cu un astfel de om. Un lucru e sigur: individul chiar îmi urmărea activitatea, știa de ce proiecte mă ocup (mi-am dat seama când m-a insultat, nu a bâjbâit ci a folosit nume clare), probabil în mintea lui chiar exista perspectiva unei colaborări ,,de nerefuzat”, poate chiar știe presă și va lansa vreun super proiect care ne va răsturna lumea. Un singur lucru – major – nu știe domnul: să piardă. Să accepte un ,,nu” elegant, fără să devină instantaneu, din investitor strategic și respectabil, un grobian care se simte înjunghiat în vanitate.

Discuția cu el m-a amuzat copios, dar m-a și pus pe gânduri în legătură cu un obicei eminamente uman: deprinderea de a lua totul personal și de a considera că respingerea este un atac la persoană. Cu toții vehiculăm la supărare acest ,,O să vezi tu”, uitând că nimeni nu e în competiție cu nimeni de fapt și că toți avem, în esență, propriul drum. Cele mai multe ,,nu”-uri nici măcar n-au legătură cu noi, ci cu omul care le rostește.

Mi-am amintit cu ocazia asta de un băiat cunoscut la mare, prin anul III de facultate, când participam o școală de vară. După ce m-a curtat asiduu vreo trei zile, fără folos, mi s-a părut mai onest și mai puțin crud să fiu sinceră și să-i spun că nu mă interesează să fim altceva decât prieteni, fiindcă mie îmi place de altcineva. I-am spus-o delicat, frumos, cu respect pentru sentimentele lui. ,,Ah da? O să regreți tu într-o zi!”, mi-a spus, rotindu-și arătătorul prin aer a amenințare. ,,O să mă regreți amarnic!”.

 

Exact la acel băiat – pe care, din păcate pentru orgoliul lui, nu l-am regretat niciodată, doar mi-l amintesc cu un hohot de râs – m-am gândit când domnul investitor mi-a spus acel ,,Lasă că o să vezi tu”. Din păcate pentru domnul cu oferta de job, băiatul de la mare era un puști de 19 ani, pe care atât îl ducea mintea de la nivelul vârstei și al hormonilor lui. Domnul de pe Facebook era un individ trecut binișor de 50, cu ceva experiență profesională în spate și, aș fi zis, cu nițel mai multă înțelepciune de la înălțimea anilor și a respectabilității pe care o afișa în poze.

 

Exemplul lui este, însă, doar încununarea multor cazuri similare pe care le-am văzut și le-am auzit de-a lungul vremii. Nu e vorba de el aici, el a fost doar declicul, e vorba de un fenomen mult mai amplu, la care toți suntem părtași.

Ca să fii învingător în viața asta, în absolut orice, cred că trebuie să înveți mai întâi să pierzi cu grație și demnitate. Ca sportivii care, înainte de a ajunge să facă performanță, învață în primele lor lecții să cadă cum trebuie ca să nu-și rupă vreun os sau să-și spargă capul. E și asta o treabă: să știi să cazi. E o treabă și să știi să pierzi, să accepți că nu toată lumea e interesată de ce faci tu, că nu toată lumea îți va spune ,,da”, că sunt oameni care au pur și simplu altă cale, alte valori, alte opțiuni pentru viitorul propriu.

De cele mai multe ori asta nici n-are legătură cu tine, sunt pur și simplu deciziile lor, dictate de mecanisme interne de care nici n-ai habar. Nu e nimic personal, în 99% dintre cazuri, deși ne încăpățânăm să luăm totul drept în figură, de parcă orice ,,nu” ar fi un afront pe care universul îl aduce la adresa noastră.

 

Suntem o societate de ,,răzbunători” care nu pot accepta un ,,nu” fără să dorească, mental, moartea caprei și a fericirii persoanei care i-a refuzat. ,,Nu vrei? Lasă că dai tu faliment/o să mori singur/nu o să mai găsești niciodată așa ceva…” și încă alte zeci de amenințări infantile, care ne coboară pe noi, nu pe destinatarii lor.

 

De asta nici nu ne putem bucura de succesul altora și nu putem fi sinceri când felicităm pe cineva căruia i-a ieșit un proiect sau care a avut o realizare profesională ori personală. Orice succes al altuia sau orice proiect care nu ne include devine, automat, o amenințare la adresa propriei fericiri și a propriului succes. Și nu cred că există vreun mecanism mai distructiv și mai păgubos decât acesta. Ocupă singur  primele zece locuri în lista lucrurilor pe care le poți face ca să-ți ratezi viața și cariera.

 

Toți oamenii care au realizat ceva în viață, oameni celebri, oameni de succes, oameni care și-au construit afaceri și existențe armonioase, știu că nu există ceva mai bun pentru propriul succes decât să sprijini, să aclami și să urmărești cu ochi sinceri succesul altora. Să înveți de la competitori, nu să le dorești insolvența. Să te bucuri când altcineva are succes, pentru că automat crește piața pe care activezi. Să fii fericit când prietena cea mai bună s-a căsătorit, fiindcă înseamnă că și pentru tine e posibilă o poveste de iubire. Să fii entuziasmat când auzi de un start-up genial, care a crescut fulgerător, fiindcă înseamnă că o idee bună poate fi chiar după colț.

 

Trăim într-o lume mică, dar în care, paradoxal, există destul loc pentru toți. Nu ne dorim cu toții aceleași lucruri, nu ne plac pe toți aceiași oameni, nu ne adresăm acelorași personaje sau segmente de piață, nu ne îndrăgostim de aceleași persoane și nici nu ne dorim toți fix aceleași lucruri.

Există legi ale firii care ne răspund când ne urmăm visurile fără să le punem piedică altora. Dacă ne concentrăm prea tare pe ce fac alții, nu mai apucăm să facem ceea ce contează pentru noi. Să-i lăsăm pe toți să trăiască și să trăim și noi. Dar să trăim frumos, în fiecare zi, indiferent dacă e o zi în care câștigăm sau pierdem.

Foto: Shutterstock

2 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.