Despre tot ce-i fin și fain

Singurul text pe care nu aș fi vrut să îl scriu niciodată

By 8 noiembrie, 2017Emotions
read time 10 min
 
8 noiembrie, 2017

Singurul text pe care nu aș fi vrut să îl scriu niciodată

Dar l-am scris, pentru toți cei care au fost umiliți, țintă a ironiilor sau a batjocurii. Și pentru care cuvântul “dascăl” nu prea înseamnă decât amintiri urâte.

by Nu am vrut să scriu acest text, recunosc. M-am gândit că e prea intim, prea direct din suflet, prea în carne vie. Chiar dacă în ultimii ani am pus aproape tot din mine în scriitura mea, fiindcă am simțit că poate ajuta și pe alții, mai am locuri în care n-aș prea vrea să umblu. Nu știu nici eu ce-a mai rămas agățat pe acolo.

 

Am fost un copil slab. Chiar băț aș spune. “Doua bețe-nfipte-n…”, cum era poezia? Până prin finalul clasei a patra, când un medic pediatru cu minte scurtă și elan prea mare a decretat în fața alor mei că sunt… prea slabă. Copilul nu mănâncă de-ajuns? Apăi să-i dăm ceva, ca să mănânce zdravăn!

 

Și mi-a dat “ceva”. Siropuri de poftă de mâncare, cel mai odios lucru de pe lumea asta: un lichid chimic prin care să faci un copil perfect sănătos să mănânce dublu sau triplu față de nevoile lui. În jumătate de an, și eu eram dublă. Aproape triplă. Nici nu m-am dezmeticit bine și m-am trezit, la doar 10 ani, altă persoană. Nu eram obeză, Doamne ferește, dar eram plinuță bine de tot. Rotunjoară cât cuprinde. Și mai purtam și ochelari, ca să fie tacâmul complet.

 

Atunci a început infernul. Aș vrea să spun că infernul meu au fost colegii care mă făceau grasă sau care râdeau de mine când nu puteam să sar capra la sport ori să alerg cu viteză. În parte da. Infernul meu cel mare au fost însă profesorii, care îi încurajau să râdă de mine, ba chiar erau primii care dădeau tonul. Da, profesorii. Doamna profesoară de fizică, care mă scotea la tablă alintându-mă “Să vină elefantul din banca a doua…”, iar când mă poticneam la ceva sau mă blocam pentru că eram roșie la față de rușine și umilință, îmi decreta, pufnind în râs: “Cosmin, după ce că ești grasă, mai ești și proastă”.

 

Doamna de sport care râdea de mine de față cu ceilalți copii – de fapt cu toată sala de sport – fiindcă, fiind grasă și purtând ochelari, eram o semi-catastrofă la baschet și la exercițiile de gimnastică pe care le făceam la saltea. Partea ei preferată era când le arăta celorlalți colegi cât de inaptă sunt, executând ea exercițiile respective (era fostă gimnastă de performanță) și explicând că până și ea, la anii ei, e în stare să le facă. Numai eu nu.

 

Când știam că urmează ora de sport, tremuram deja din toate încheieturile cu o oră înainte. Efectiv îmi bătea inima, îmi transpirau palmele, mi se punea un nod în gât, o gheară în piept. Aveam 10 ani și aveam ceea ce acum știu că se cheamă atacuri de panică. N-am mai avut niciodată atacuri de panică de atunci, din clasa a cincea, dar țin minte aievea fiecare secundă din ele, ca și cum ar fi fost ieri.

 

Eram un copil care își aștepta porția de umilință. Și ea venea, de fiecare dată. În acea perioadă am inventat toate bolile posibile că să chiulesc de la sport sau să-mi iau scutire. Cred că aș fi zis bogdaproste să îmi rup vreun picior și să scap de tot, dar nu am avut “norocul” asta. Într-atât de mare era disperarea. Visam să-mi rup un picior ca să termin cu chinul.

 

Pentru colegii mei, cele două doamne profesoare au rămas probabil amintiri plăcute: îi făceau să râdă și îi instigau să râdă de mine. Erau distractive, de gașcă. Eu nu am prea râs, ce să zic. Eu eram tabăra cealaltă. Asta m-a făcut răutăcioasă, chiar rea de-a dreptul: singura mea satisfacție și metodă de supraviețuire era să le răspund țâfnos celorlalți. Țin minte că în acei ani aveam senzația clară că e “Eu sau ei”. Care pe care. La 10 ani să vezi restul lumii drept dușmanul e foarte trist, îmi dau seama acum. Tot acum înțeleg, privind retrospectiv, și cum devin oamenii răi. Cu adevărat răi. Uneori e singurul mecanism de apărare.

 

Asta a durat 3 ani. În clasa a șaptea, spre a opta, am făcut singurul lucru pe care știam să îl fac, cu mintea și informația de atunci: m-am înfometat până am slăbit, și am dat în partea opusă. Îmi numărai coastele. Clavicula mea se califica lejer drept armă albă. Am ajuns atât de aproape de anorexie încât doar o minune m-a ținut departe de o boală severă. Am ținut-o așa vreun an, cu 2 ridichi și un măr pe zi, amăgindu-i pe ai mei că „Am crescut, m-am înălțat, e normal să fiu mai slabă, e ceva natural”.

 

Până într-o zi, când băiatul de care îmi plăcea mi-a spus întâmplător, uitându-se la niște fete care treceau pe lângă clasa noastră: “Cine s-o uita vreodată și la schiloadele astea?”. Schiloadele erau mai “grase” decât mine în acel moment. Atunci a fost un declic și o să-i mulțumesc mereu, în gând, pentru această frază, așa grosolană cum a fost ea. A fost la momentul potrivit.

 

De atunci am reînceput să mănânc: instinctul m-a ajutat să-mi dau seama ce e sănătos și ce nu și cât am nevoie să mănânc ca să fiu bine. Am avut noroc, puteam s-o dau într-un efect yo-yo de toată frumusețea. Chiar dacă mai am pusee de plus sau minus 1-2 kilograme, nu am mai sărit niciodată de 55 de kilograme, de 20 de ani încoace. Dar vreți să știți ceva? Mai am momente – rar, dar am –  în care, punând o haină pe mine, mi-o imaginez pe doamna profesoara de fizică și mă gândesc “Na, uite că elefantul s-a descurcat în viață”.

 

Mi-a luat fix 20 de ani să întru într-o sală de sport fără să mă simt complexata, deși din clasa a 7-a nu am mai fost niciodată “grasă”. Unele lucruri nu se uită însă niciodată. Și acum, când antrenorul meu de fitness îmi spune că am un tonus grozav sau mă dă de exemplu de ambiție și disciplină altor persoane din sală, mă simt prost, mă simt jenată. ”Eu, bună la sport? Cred că-mi spune doar așa, ca să mă simt eu bine”.

 

Nu am vrut să scriu acest articol, chiar n-am vrut. Dar m-am tot gândit la el și, în noaptea de dinainte să îl public, am visat că eram iar la școală, în clasa a cincea. A fost un vis atât de zbuciumat, cum eu n-am aproape niciodată, încât mi-am dat seama că da… poate e cazul să scriu. Pentru toți cei ca mine, care au niște răni pe undeva, ascunse sub suficiente straturi de piele încât să nu mai doară atât de tare, dar prea adânc ca să se vindece pe deplin.

 

Cândva, aveam un întreg discurs pregătit pentru doamnele profesoare cu pricina, visam că într-o zi mă voi întâlni cu ele, iar eu voi fi mare și detașată de tot și le voi spune tot ce am pe suflet. Nu prea erau lucruri frumoase, erau lucruri de copil rănit, smulse din lacrimi.

 

Acum sunt prietenă pe Facebook cu una dintre ele. Ne dăm like reciproc, nici nu m-am mai gândit să deschid vreo clipă subiectul. Pentru ce? Pe celalaltă nu am mai văzut-o de 20 de ani și nici nu vreau. Am înțeles, cu mintea de acum, că avea probleme mult mai mari cu mintea decât aveam eu cu kilogramele mele în plus. Nu eram singura ei țintă, de altfel: o colegă care suferea de acneea specifică vârstei și-a auzit nenumărate alinturi de genul “Daca-ți pleznesc una, îți sar toate coșurile de pe față”. Nu era vorba de noi, era vorba de ea.

 

Pe doamna doctor cu pricina o mai văd adesea prin cartierul în care am copilărit, în mod ironic dispensarul ei e la câțiva pași de casa soacrei mele. Când o văd, întorc capul și îmi doresc din tot sufletul să nu mă recunoască. Fiindcă, dacă m-ar recunoaște și ar vrea să vorbească cu mine, ei chiar i-aș spune ce am pe suflet: că sper să nu mai nenorocească și alți copii, că sper că între timp a mai învățat câte ceva, că n-a rămas la medicina după ureche din 1993.

 

În esență, le-am iertat pe toate. Din păcate nu am uitat complet, tocmai asta e problema. Niciodată nu uiți complet ceva ce te-a măcinat niște ani. Zilnic. Nu ocazional, ci zilnic, în fiecare zi a vieții tale, în perioada în care, teoretic, erai un „copil fără de griji”. Mereu mai ramane un dubiu, o strângere de inimă, un moment de slăbiciune în care te întrebi dacă într-adevar e ceva de capul tău sau dacă nu cumva oamenii ăia râdeau cu motiv de tine.

 

De asta, nu am milă sau compasiune pentru oamenii care fac bullying, fie ei copii sau adulți. Nu e ceva despre care să clatini din cap și să spui „Asta este”, fără să faci nimic. Nu e în regulă, nici la 10 ani, nici la 20 și nici la 50. De asta, susțin din tot sufletul, campania lansată ieri de Salvați Copiii România:  Opriţi bullying-ul sau desfiinţaţi recreaţiile!. Scopul campaniei este de  a preveni un fenomen de amploare, pe care instituţiile de învăţământ nu îl identifică și nu îl gestionează, în condiţiile în care statistica spune că doar 38% dintre şcoli beneficiază de consilier şcolar, preponderent în mediul urban.

 

La nivel european, România se situează pe locul 3 în clasamentul celor 42 de ţări în care a fost investigat fenomenul, potrivit unui raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), cu 17% dintre copiii de 11 ani care au recunoscut că au agresat alţi elevi cel puţin de trei ori în luna anterioară, procentajul celor de 13, respectiv 15 ani, fiind de 23%. Cele mai noi date procesate la nivelul Ministerului Educaţiei Naţionale (MEN) pentru anul şcolar 2014-2015 vorbesc despre 18.783 de cazuri de violenţă la nivel naţional.

 

Dacă aveți un copil care vine acasă și se plânge că a fost umilit, batjocorit sau ținta răutăților, nu-i spuneți „Eh lasă, că și eu pe vremea ta am pățit la fel și n-am mai murit…”. Hai să nu perpetuăm cele mai urâte lucruri din copilăriile noastre. Doar fiindcă noi am îndurat și am supraviețuit nu înseamnă că așa trebuie să fie, că batjocura te călește sau te face mai puternic. Nu există „așa trebuie” când e vorba de sufletul unui copil, iar forța interioară a unui om se naște din iubire, nu din umilință.

 

21 Comments

  • Diana.N spune:

    Buna! Ma regasesc in mare parte in textul tau, in ceea ce priveste anii de gimnaziu si liceu. Cam asa, au stat lucrurile si in cazul meu, atat in ceea ce priveste greutatea, cat si orele de sport. Asa e era modul de a gandi de atunci, dar inca se mai pastreaza. Cand esti slab, ca te bate vantul sau ca nu ai ce manca. Cand esti mai plinut, nu te uiti in oglinda la tine, sa vezi cum arati. Gresim in modul in care punem problema: fluctuatiile de greutate se bazeaza si pe alti factori, cum ar fi metabolismul sau probleme de sanatate. Aceste fapte au efecte asupra increderii de sine si a altor aspecte. Teama de a nu fi judecat, ridiculizat la iesirea la tabla si altele. De orice parte te-ai afla, tot nu-i bine. Ori esti aia care se da desteapta, ori cea care face pe a proasta.De cele mai multe ori, am lasat de la mine si nu am ripostat cu nimic. De atunci, existau acele mici grupuri care se formau in fiecare clasa pe baza de interese, lucruri in comun etc. Le regasim si in societatea de azi, la un alt nivel.Tot eu, aia aratata cu degetul era cea care se afla mereu acolo, sa ajute…iar povestea poate continua.

  • Miruna spune:

    Am fost tinta bullyngului colegilor mei și a profesorilor pana i n clasa a 12-a. Eram inalta si slaba…motiv de batjocura pt toti. Eram buna la invatatura…motiv de batjocura pt colegii care se ofticau ca iau premiu in fiecare an.Eram „pocaita”.. .motiv de-a fi luata peste picior de profesori. Si din jigniri si batai(una chiar crunta) n-am iesit pana s-a terminat scoala. Pt mine scoala nu e o amintire frumoasa. Dar vreau sa fie pt cei doi copii ai mei. Vreau sa fiu acolo pt ei si sa fac tot posibilul sa nu simtă durerea si neputinta ce o simțeam eu.
    Si…ca un facut… batjocura nu s-a terminat acolo. Nu mai departe de 3 ani, la o nunta in strainatate, cativa oameni „maturi”” ma luau peste picior ca sunt slaba. „Ce mai…voi in Romania n-aveti ce manca?”… ” voi faceti foamea acolo?”… ” cine gateste la voi in casa?” Si altele..
    Crede-ma ca n-am avut putere…. am zambit doar si m-am retras si am plâns in hohote.
    Ca mai apoi sa aud ” vai, dar de ce esti asa de sensibila!?! ”
    Of… probabil ca ranile nu se vindeca complet niciodată… iertam pt a ne face noua bine, dar e mai greu cu uitarea.

    • Ce urat! Ce oameni urati, mai bine zis. Din pacate nu, asemenea rani nu se vindeca total, dar putem sa traim frumos cu ele. Eu am ales la un moment dat sa privesc lucrurile in felul urmator: trecutul nu-l pot schimba, dar din secunda asta, acum si aici, am control asupra lucrurilor pe care le permit si le aleg in viata mea. Si e un sentiment minunat, ca un „fresh start”. Puternice sa fim!

  • Lucian spune:

    Imaginea fetei cu rochiță roșie de pe coperta cărții „Poveștile unei inimi”, e prima pe care o am despre tine, doearece te-am descoperit prima oară la librărie. M-a mirat puțin titlul de introducere în lumea poveștilor tale: „Elefantul în magazinul de cristaluri”. N-am îndrăznit să întreb, de ce tocmai un elefant a intrat acolo unde o mișcare imprudentă putea să spargă o lampă Tiffany. N-am avut cum să întreb ce legătură poate să aibă cu tine un elefant… Să fie oare o tristă explicație în acest articol ?
    Cu simpatie, Lucian.

    • Esti un om al detaliilor, Lucian. Am zambit citind comentariul tau. Poate doar subconstientul sa fi facut asocierea involuntara, constient eu nu am gandit-o, a fost o coincidenta. Dar in viata nu exista niciodata coincidente suta la suta 🙂

  • Madalina spune:

    Da, din pacate am trecut si eu prin astfel de momente, fiind numita aproape zilnic „tocilara” sau „toces” de catre colegii mei, insa am ajuns sefa de promotie. Anul trecut, la aniversarea a 10 ani de la absolvirea liceului am tinut un discurs in fata intregii scoli, colegii care isi bateau joc de mine m-au aplaudat si m-au felicitat pentru tot ceea ce am realizat in viata si le-am raspuns senina ca acesta este doar inceputul, mai urmeaza si alte realizari. Efectul de bullying se perpetueaza si la varsta maturitatii, din pacate unii oameni nu suporta ca altii sa aiba mai multe realizari decat ei si am mai observat ca multi oameni sunt de principiul ca, pentru a te distruge, trebuie sa mearga pana in panzele albe si nu mai conteaza cui fac rau, atata timp cat si-au atins scopul.

    • Asta mi se pare cel mai grav: bullying-ul care ajunge mod de viata pentru unii oameni, modalitate fireasca de a-si croi calea prin lume. Important e sa aplicam principiul ”cainii latra, caravana trece”, sa ne vedem de vietile noastre si sa ignoram rautatile inevitabile. Uneori e foarte greu, dar nu imposibil. Asta la maturitate. Cand esti copil, insa, nu ai cum sa ignori si sa ”transezi” emotiile cu atata luciditate, si te poate marca pe viata. De asta, bullying-ul in scoli nu trebuie sa continue, iar profesorii nu trebuie sa stea pasiv sau, mai rau, sa participe la perpetuarea lui.

  • Cristina spune:

    Mersi Diana pentru sicneritatea cu care ai scris aceste randuri. suntem multi cei care am trecut prin asta si, desi rana nu se inchide complet, macar n-o mai avem expusa si/sau reamintita in mod constant, ceea ce ajuta la cicatrizare. Bulyingul e o realitate si toti profesorii ar trebui educati in spiritul solutionarii situatiilor conflictive. Si mai ales parintii , fiindca ei sunt cei care ii educa si care ii pot face pe copiii lor sa inteleaga ca nu e ok, si mai ales de ce nu e ok, sa ii faci pe altii sa se simta prost.

    • Si eu iti multumesc pentru mesaj, Cristina. Am scris tocmai ca sa trag un semnal de alarma si sa avem curaj mai multi sa vorbim despre asta, sa luam atitudine sau macar sa constientizam ca lucrurile pe care le-am trait candva nu au fost o normalitate, ci o agresiune. Mai ales in zilele noastre, cand bullying-ul are si instrumentele tehnologice ale secolului XXI, el poate fi chiar si mai distructiv. Campania celor de la Salvati Copiii mi se pare super-importanta si demna de mediatizat.

  • Dana spune:

    Of, as vrea sa iau in brate copilul ala mic care era tinta glumelor proaste >:D<
    Oamenii sunt frustrati si in loc sa rezolve asta cu ei, devin rai cu ceilalti. Asa stiu ei sa se descurce cu problemele pe care le au. Din pacate, nu-si dau seama cat rau fac altora care n-au nicio vina.

  • Mavi spune:

    Eu am avut greutate normala dar avind astm bronsic eram scutita de sport. Am incercat sa fac sport copacel-copacel atat cat imi permitea fizicul dar datorita ironiilor ei am renuntat.
    Ironizau si alti copii..care nu erau bolnavi.
    Cel mai tare m-a socat cand un coleg care era sportiv de performanta s-a imbolnavit de rinichi si nu a putut participa la o competitie..s-au pus ambii profi de sport pe capul lui sa il rusineze ca nu lupta..cum ca daca vrei iti poti depasi limitele..ca Nadia asa a facut. De fapt ii durea pe ei de prestigiul lor (poate luau si ceva prima) nu sanatatea copilului din grija lor (care avea doar 13 ani la acea data). Dupa ce am vazut ce au facut cu colegul meu mi-am dat seama ca pe mine si pe alti colegi mai plinuti ne-ar fi eliminat si nu stiau cum ..le trageam in jos echipa cu care voiau sa faca performanta ..le spulberam visele de marire.
    Triste personaje..

  • Valentina Ionescu spune:

    Buna. Am si eu o poveste…o poveste care ma obsedeaza si m-a complecat tot gimnaziul…pana in liceu….cand, la fel ca si tine, m-am constientizat. L amine invatatoarea a fost ingrozitoare. Visez sa o intalnesc si sa ii spun in fata tot ce am pe suflet, dar din pacate nu mai am legatura cu ea,dar nici nu am iertat-o pentru toate rautatile. Sunt multe, dar cea mai frumoasa este urmatoarea. In cls I, la ora de desen m-am prezentat la catedra cu desenul in acoarela facut de mine. Imi aduc si acum aminte, era un peisaj de toamna si m-am chinuit sa pun o paleta de culori ruginii , sa imit covorul de frunze, copacii….. S-a uitat la el si in secunda urmatoare l-a aruncat pe jos cu scarba, spre clasa si mi-a spus: ” V-am spus sa nu va mai faca parintii desenele!”. Am carnetul si acum…media 7 la desen in cls I, cand toti copii aveau 10 pe linie. Hmmm….da eu acum sunt pictorita…..

  • Pandia spune:

    Aseara am vorbit si eu cu Andrei, baietelul meu despre acest fenomen. Mi-a zis ca si la ei in clasa a fost o intamplare de acest gen, unii dintre ei radeau de un alt copil, dar doamna diriginta a rezolvat problema. Stiau ce inseamna acest bullying si m-am bucurat ca au depasit aceasta problema, avand langa ei un diriginte atent la fenomen.

  • Ioana Ciont spune:

    Aoleu Diana ce m-ai atins la corazon cu articolul ăsta! Din fericire, n-am trecut prin astfel de întâmplări în copilărie, exceptând micile glumițe pe seama numelui de familie. În schimb, am avut colegi de clasă care erau terorizați de-a dreptul de restul copiilor (poate și de profesori, nu-mi amintesc în detaliu), din cauză că erau prea slabi, prea grași, prea săraci, etc. Nu mi se părea normal nici atunci, nici acum. Chiar îmi amintesc că am fost o vreme catalogată de ceilalți drept „fata cuminte, care se teme să nu fie pârâră la mami”, pentru că nu găseam nicio plăcere în a-i necăji pe alții. Am cumva impresia că unii copii percep aceste răutăți ca o metodă de-a demostra colegilor că ei sunt „cool” și nesupuși regulilor (chiar și celor de bun simț).

  • Cristina spune:

    I feel you…
    Stiu prin ce ai trecut pentru ca nici eu nu eram considerata vre-o frumusete rara de catre colegii si colegele de scoala de la sat.Asta a fost pana in clasa a 7-a cand m-am mutat in oras si m-a socat diferenta.Am ajuns sa cred ca atitudinea si comportamentul unui copil la scoala tine 90% de educatia primita acasa, direct sau indirect si un 5% de mediul social.

Leave a Reply