Despre tot ce-i fin și fain

Subiectul despre care nu vorbim: cum știi că nu mai poți?

By 13 iunie, 2017Learning, Myself
read time 10 min
 
13 iunie, 2017

Subiectul despre care nu vorbim: cum știi că nu mai poți?

Există o vorbă populară: nu-i da omului atât cât poate duce. Omul secolului XXI a luat-o și a transformat-o într-o vocație, dar nu avem idee cât putem duce până în ziua în care nu mai putem.

by

Cultura lui ,,Yes we can” naște monștri, iar uneori aceștia suntem chiar noi: din oameni normali devenim niște zombie care trag de corpul și psihicul lor până nu mai pot. Iar când corpul sau sufletul se revoltă într-un final, printr-o boală, o depresie sau ceva fulgerător, concluzionăm surprinși: „Ah, ce ghinion am avut, s-a întâmplat așa… dintr-o dată”.

 

Acesta e un subiect de care nu vorbește nimeni la cafea sau în orele de „small talk” de la evenimente de networking. Toți vorbim despre cum să ne depășim limitele și să facem mai mult, mai repede, mai bine. Prea puțini amintesc de „partea întunecată a forței”, de faptul că suntem mai stresați, mai obosiți, mai nedormiți și mai încercănați decât toate generațiile dinaintea noastră, chit că strămoșii munceau la câmp și mergeau 20 de kilometri pe zi pe jos. Noi nu ne mișcăm de la birourile noastre, dar creierul râșnește fără oprire și, când nu mai poate, începe să se „răzbune” pe corp.

Acum câteva zile, un prieten fotograf mi-a mărturisit că se află într-o perioadă de refacere fiindcă a leșinat într-o zi și s-a speriat foarte tare. E sănătos tun, dar s-a prăbușit de epuizare, de nesomn, de suprasolicitare psihică. Două prietene jurnaliste, ambele sub 35 de ani, au făcut accidente vasculare cerebrale.

 

Acum un an, confirmând invitații la un eveniment, am aflat că unul dintre ei nu mai poate veni fiindcă a făcut infarct și a murit. Lucrăm în industriile creative, nu facem operații pe cord deschis și nici nu atârna soarta oamenilor de vârful creionului nostru. Doar că în ziua de azi nu mai e vorba doar de gradul de răspundere al meseriei, ci în primul rând de gradul de încărcare. De volumul de task-uri, sarcini, lucruri de făcut aici, acum, ieri dacă se poate.

 

Când muncești 18 ore pe zi, indiferent că scrii, tricotezi, gătești sau faci chirurgie pe creier, undeva apare o epuizare psihică și fizică pe care o duci cu tine și ajunge să ți se pară firească, să-ți fie tovărășie zilnică. Exact ca în celebra parabolă cu broasca pe care o fierbi încălzind apa progresiv, până când dă în clocot. Nu-ți dai seama cât de mult e prea mult pentru corpul tău, până în ziua în care el dă un rateu. Și, spre deosebire de rateurile de la calculator sau mașină, rateurile corpului sunt cu durere, cu strâns din dinți, uneori cu sânge.

Prima dată când mi-am pus problema epuizării aveam vreo 20 de ani și țineam singură câteva zeci de pagini de revistă lunar. Eram un zombie care se hrănea cu Mars și Snickers de la automatele cu monedă de pe holul companiei și aveam seri în care plecam acasă pe la 4 dimineața. Locuiam singură, nu avea cine să mă tragă la răspundere, iar liniștea open-space-ului mă inspira. Mi se părea firesc să fie așa, doar am învățat că „no pain, no gain”.

 

A doua oară a fost pe la vreo 29 de ani, când am citit cartea Arianei Huffington – ”Thrive”, unde ea povestește cum a leșinat, s-a lovit cu capul de birou și a fost găsită într-o baltă de sânge.

 

Venea după multe săptămâni de muncă și nesomn și a fost primul moment în care și-a dat seama că nu e în regulă să te trezești obosit, după 10 snooze-uri ale ceasului deșteptător. Că un corp odihnit ar trebui să se trezească singur, ca un telefon care și-a terminat ciclul de încărcare. Citindu-i cartea, mi-am dat seama că de cel puțin 15 ani nu-mi pusesem problema cât de odihnită mă trezesc. Important era să reușesc să mă târăsc din pat la ora care trebuie, niciun minut mai târziu.

 

A treia oară când m-am gândit dacă mai pot sau nu a fost acum un an pe vremea asta (Facebook-ul mi-a amintit-o), când mă aflam la Istanbul pentru un târg de textile și am făcut un maraton de scris, nemâncat și stat până la 4 dimineața.

 

În ultima zi, mergând tacticoasă spre bazar, mi s-au înfundat urechile și m-a cuprins o amețeală soră cu moartea. La propriu, am crezut că acolo se termină filmul. Kaput. The End. Credite de final. Nu sunt panicoasă din fire, dar se mișca strada cu mine ca într-un roller-coaster, așa că mintea mea, într-o liniște stranie, gândea ”This is it”. Sau, în cel mai bun caz, îmi spunea că sigur am un accident vascular cerebral sau ceva pe-acolo.

Mi-a trecut după vreo oră și diagnosticul dat ulterior de un neurolog încă mă urmărește:

„Ceea ce ați avut dvs. se cheamă sindrom vertiginos. Corpul e deștept și ne dă semnale. Luați asta ca primul semnal și considerați-o un avertisment, că nu se știe care va fi următorul”.

Aș minți să spun că de atunci încoace am ascultat cu religiozitate acest sfat. Nici pe departe. Din păcate n-am funcționat niciodată cu frica. Trebuie să mă conving eu, să se facă declicul, să se mute întrerupătorul de pe on pe off ca să zic „Gata, până aici”. Odată luată decizia, mă țin de ea până în pânzele albe, dar trebuie să fie alegerea mea, nu a altuia. Și, moțăind după o noapte de dormit 3 ore și muncit 5, am realizat săptămâna trecută că… pur și simplu nu mai sunt dispusă. Gata. Nu mai vreau cu „no pain, no gain”, nu mai vreau cu durere, cu epuizare, cu „hai că pot”. Poate că mai pot, dar nu mai vreau.

 

Îmi iubesc meseria și mi-aș dori  sincer ca ziua să aibă 48 de ore ca să cuprindă tot ce vreau să fac, însă uneori limitele sunt bune. Limitele sunt făcute cu un scop: ca să nu cazi pe șina de metrou, să nu te apleci prea mult peste balustradă, ca să nu te lovească autobuzul. Vine o zi în care ți-ai demonstrat suficiente lucruri cât să nu mai fie despre doborât recorduri și să înceapă să fie despre tine și atât.

Cea mai precară relație din viața asta a devenit relația cu noi înșine. Când ai un prieten bun, nu-l expediezi pe ultimul loc din lista de priorități. Când iubești pe cineva, nu-l lași să se chinuiască spunându-i să rabde. Când te preocupă o persoană, nu întorci privirea când o vezi zvârcolindu-se și nici nu-ți pui căștile în urechi ca să nu te mai exaspereze cu oftatul. Și totuși, fix asta facem cu corpul și cu mintea noastră. Dăm zilnic „dismiss”, ca la un mesaj nedorit de pe telefon. Vedem mai târziu, mâine, altă-dată. Niciodată.

Acum o lună am făcut un interviu cu un medic oncolog de la prestigioasa universitate Karolinska din Suedia, care îmi spunea constatările ei din ultimii ani. Cum oamenii s-au obișnuit să se panicheze pentru fiecare rid sau fir de păr alb, dar li se pare absolut normal să-i doară capul, să se trezească obosiți, să se ridice de la birou anchilozați sau să-i jeneze genunchiul, umărul, ficatul, orice… Doar sunt pentru o cauză bună: pentru o promovare, pentru un proiect nou, pentru ceva care o să-i propulseze în carieră. Sau pur și simplu pentru că așa e viața lor și nu știu când să încetinească sau să pună stop. E un mod de viață, așa că nici nu-ți mai pui problema că nu e normal să te doară.

 

Paradoxal, oamenii care nu se pot opri să-și tragă sufletul și să se îngrijească de ei înșiși sunt exact oamenii care POT să pună stop, care-și permit să încetinească ritmul. Sunt oamenii care nu vor sărăci de mâine dacă muncesc 8 ore pe zi în loc de 14 și nici nu vor ajunge la sapă de lemn dacă-și închid telefonul după 8 seara. De cele mai multe ori nici nu-i vorba de bani, fiindcă la o analiză lucidă acele ore de nesomn nu se traduc prin averi.

 

E vorba mai mult de o anumită dependență, de adrenalina lui „Pot, pot, îți arăt că pot”, de prestigiu, de un anumit ritm pe care ți l-ai impus, de faptul că nu mai știi unde-i frâna și ți-e frică să nu te zdrobești de zid dac-o apeși, de imagine, de teama de a nu dezamăgi, de dorința de a nu refuza, a nu te pune de-a curmezișul. E vorba despre orice, în afară de tine.

Mi-a rămas în minte un pasaj din cartea Amandei Palmer, despre care am scris aici. Mi se pare că se potrivește perfect în multe momente ale vieții noastre:

,,Un fermier stă într-un scaun pe prispa casei, relaxându-se. Un prieten se apropie să-l salute și aude un sunet, ca un scheunat sau un scâncet îngrozitor, venind din casă.

-Ce e sunetul ăsta groaznic? îl întreabă pe prietenul lui.

-E câinele meu, îi zice fermierul. Stă pe un cui.

-Și de ce nu se ridică pur și simplu de pe el? îl întreabă prietenul.

Fermierul se gândește puțin și îi răspunde:

-Nu-l doare încă suficient de tare.

(…) De-a lungul anilor, Anthony mi-a spus această poveste de fiecare dată când sufeream o puternică criză autodistructivă. «De ce îmi tot fac lucrurile astea?». Asta era întrebarea mea, atunci când mă plângeam de cea mai recentă mahmureală criminală, întâlnire cu moartea, portofel pierdut sau relație care acum e, acum nu e. Îmi puteam da seama, prin telefon, că zâmbește.

-Of, frumoaso. Nu doare încă suficient de tare”

Foto: Vali Bărbulescu

Pentru mai multe articole, povești și inspirații, mă puteți urmări pe paginile de INSTAGRAM și FACEBOOK



28 Comments

  • Anonim spune:

    Si uite asa,usor-usor,ajungi sa regreti linistea patriarhala a satului din copilarie,care stiu ce inseamna o vacanta la tara si nu ne mai miram cand vedem ca sunt destui oameni destepti,realizati in domniile lor de activitate care au decis sa puna o frana carierei si se retrag in creieri de munte,in sate neatinse de vacarmul contemporan!

  • Cel trezit spune:

    Si faza trista este ca respectivii indivizi obsedati de cariera, dupa ce obtin bani, in loc sa ii investeasca in familie si copii ca sa aiba satisfactie adevarata pe termen lung, ei prefera sa ramane celibatari, sa isi cumpere caini si pisici ca sa aiba si ei ceva companie minima si sa strice banii cumparand telefoane de peste 3000 de lei in fiecare an si alte lucruri inutile. De-a dreptul jalnic 😛 Si-au irosit viata si sanatatea ca si sclavi si nici nu s-au ales cu nimic concret inafara de a isi fi hranit orgoliul infect 😛

  • Simona spune:

    Eu lucrez 8 ore si au ajuns sa fie prea multe, dupa 12 ani.
    Dorm 7-8 ore dar nu am destul timp si pentru mine si odihna.
    De laudat aducerea pe tava a subiectului, pentru a ne opri si a realiza aceste lucruri. Dar sa nu inducem ca e rau cand lucrezi 14h/zi doar, nu trebuie sa ajungem acolo ca sa ne punem intrebari.
    Plus, fiecare om e diferit fizic psihic si ca slujba aleasa care te motiveaza.
    Mai ales ca femeile sunt mai putin facute pentru a sustine anumite munci.
    Important e sa nu tragem de noi, sa realizam cat mai des ce ne transmite trupul si inima in legatura cu ceea ce facem: serviciu si nu numai.
    Multumesc!

    • Eu nu cred ca femeile sunt mai putin facute pentru a sustine anumite munci: femeile de multe ori tin in echilibru job, casa, copil, sot… Mi se pare ca anduranta femeilor este foarte mare, prea mare pe alocuri… Dar da, nu trebuie sa ajungem la 14 ore pe zi ca sa ne tragem semnalul de alarma.

    • Andreea spune:

      Am tot intalnit atitudinea asta, oameni obositi peste masura care muncesc 8 ore pe zi si dorm tot atat. Parerea mea e ca sursa oboselii vine din alta parte. 8 ore de munca de birou nu ne poate duce la extenuare, mai ales daca sunt urmate de o odihna corespunzatoare. Problema ar putea fi daca dupa cele 8 ore, continui sa te gandesti la problemele de la birou si sa te stesezi pentru acestea, chiar daca nu muncesti efectiv. Ori poate te obosesti excesiv cand ajungi acasa (ex. te ocupi singura de toate treburile casei, duci copiii la toate activitatile extrascolare, ai parte de disensiuni cu membrii familiei, etc.). Sau poate pur si simplu nu iti mai face placere activitatea de la birou, si resimti munca drept o corvoada si o sursa de stres.

      In orice caz, acesta ar trebui sa fie un semnal de alarma ca trebuie sa schimbi ceva in viata ta, fie ca este o schimbare spre un job care iti face placere, o redistribuire a sarcinilor in familie, o schimbare de alimentatie (ai fi surprinsa cat de mult conteaxa) sau poate chiar sa elimini oamenii toxici din viata ta.

      Nu cred insa ca dupa 12 ani de munca solutia este sa muncim mai putin de 8 ore pe zi, organismul nu ar trebui sa cedeze asa repede.

  • Ana Olivia spune:

    Am vrut sa ma opresc din citit dupa primul paragraf in care ai folosit verbul „a concluziona” care nu exista. Poate „a conchide” daca vrei. Nu inteleg cum cineva ar putea lua lectii de viata de la cineva care nu a invatat inca ceva atat de elementar.. Plus ca ideile astea ale tale ar trebui sustinute de studii. De exemplu de unde atii tu ca suntem cea mai ostenita generatie? Nu contest, insa orice afrmatie si parere mai ales exprimata sub forma unui text semiformal si transmisa mai departe trebuie sustinuta de fapte ci nu de povesti cu prieteni sau de cum ti se pare tie ca e.

    • Si totusi nu doar ai citit, dar te-ai obosit sa-mi si lasi un comentariu veninos. Nu iti place, nu citesti. O zi frumoasa!

      concluzioná vb. I A trage concluzii, a conchide ◊ „Concluzionând, G.I. face o analiză mai largă, arătând că cele două modalități poetice relevate în ședința cenaclului sunt în egală măsură posibile și necesare.” Cont. 9 XII 66 p. 3. ◊ „Rezultatele studiului «dublu orb», concluzionează colectivul de cercetători, arată că primul lot a înregistrat progrese semnificative.” Fl. 2 VIII 79 p. 8. ◊ „Poetul Cezar Ivănescu concluzionează: G.G. este un poet cu totul remarcabil […]” Luc. 16 VII 83 p. 8 (din [a trage] concluzii + -ona; V. Guțu Romalo C.G. 230; Th. Hristea P.E. 140, Th. Hristea în AUB 1/73 p. 146; DN3, DEX-S)

    • melcuviclean spune:

      calm yo tits Olivia

  • Daniela spune:

    ” Toate imi sunt cu putinta, dar nu toate imi sunt de folos „… Felicitari pentru articol, ati atins un subiect sensibil si extrem de actual ! Cine are urechi de auzit, sa auda !

  • Andrei spune:

    Salut, foarte bun articolul si e scris din suflet bravo pentru curajul ce l-ai avut cand l-ai scris. Lucrurile astea nu se prea spun, putini oameni le simt si le dau importanta. Dar consider ca cine trece prin asta si isi schimba viata e un luptator si o persoana mult mai bogata spiritual. Si eu trec prin aceasta situatie si incerc sa ma cunosc pentru ca mult timp nu am dat inportanta acestor simtiri nestiind exact ce sunt si de ce apar. Multumesc pentru cele scrise chiar au redat o mare parte din ceea ce si eu simt.

  • Livius spune:

    Bună ziua,
    Am citit…am văzut…am băgat la cap…
    E foarte bun articolul.
    Din păcate și din nefericire e prea târziu pentru mine…
    Am avut mult prea multe pierderi în ultimul timp…

  • Corina-Montréal spune:

    Oare de ce se folosesc in tot felul de articole cuvinte si expresii in engleză, atâta timp cât există și în limba română expresii sugestive și elocvente . E deranjant. Si neconstructiv . Altfel…bun subiectul… mai ales pentru femeile „de carieră „

    • Geta nechifor spune:

      Da,ai dreptate cu scrisul in engleza.
      Persoana care a scris articolul merita multumiri,dar ce sa-faci daca ei i se pare ca se arata mai desteapta,daca isereaza aceste expresii engleziste?!

    • Geta nechifor spune:

      Da,ai dreptate cu scrisul in engleza.
      Persoana care a scris articolul merita multumiri,dar ce sa-i faci daca ei i se pare ca se arata mai desteapta,daca insereaza aceste expresii engleziste?!

    • Persoanei care a scris articolul nu i se pare ca „arata mai desteapta”, pur si simplu asa ii place ei sa scrie, pe blogul ei, cu subiectele ei, in stilul ei. E o lume libera si de mult nu ma mai justific nimanui. Asa scriu eu, cui ii place bine, cui nu… la fel de bine.

  • Diana B. spune:

    Excelent articol. Consider ca e cel mai inspirant pe care l-am citit pana acum. Multumesc ca ne ispiri si ca ne prezinti lucruri de calitate!

  • Cristina spune:

    Superb articol, felicitari! Adevarul gol-golut, fie ca ne place sau nu.

  • Denisa spune:

    E vorba si de nopti medormite, dar si despre alimentatie deficitara, stres si de faptul ca uitam sa ne bucuram de lucrurile care conteaza.

  • Iosif spune:

    Din pacate si trendul asta de „dezvoltare personala” este de vina pentru aceasta situatie. Omu’ face dezvoltare personala in loc sa faca ceea ce conteaza cu adevarat, si anume: AUTOCUNOASTERE!

    Cunoaste-te inainte de orice altceva! Abia apoi vezi daca este cazul sa te dezvolti si, daca da, cat, cum si cu ce costuri.

    Daca nu ne cunoastem pe noi insine, vom inghiti cu usurinta momeala „Daca vrei poti!”, „Poti orice daca iti doresti cu adevarat!”, „No pain, no gain!”, etc.

    Ne credem niste mici dumnezei, pana ne plesneste viata aratandu-ne tot mai clar ca suntem oameni si avem limitele noastre.

    Faptul ca nu ne simtim bine fizic sau psihic este un semnal ca gresim pe undeva. Este o oportunitate de a invata ceva, de a ne cunoaste mai bine.

    Daca ne invatam lectia, durerea nu mai are motive sa stea si va pleca. Daca nu ne invatam lectia, profesorul-durere va sta cu noi si va incerca in continuare sa ne arate ca gresim.

    Putem fi pe faza inca de la inceput si sa schimbam ce facem gresit, sau putem nega pana in.. mormant! Alegerea ne apartine!

  • Dan spune:

    Mie mi se pare ca acest articol este o forma rafinata de „humble bragging” in loc de o veritabila recomandare de a o lasa mai moale. Dar poate gresesc…

    • Ti se pare. De laudat am sa ma laud cu altele, nu cu faptul ca mi s-a facut rau de munca. Mi-a luat ceva timp sa si scriu despre asta, fiindca mi se parea un lucru de rusine, nu de laudat.

  • Silvama Mitu spune:

    Am citit foarte subiectiv articolul, chiar ma aflu in proces de reasezare cateva piese din puzzle-ul vietii mele pentru a gasi acel echilibru aparent existent dar precar pe zi ce trece. Rup pisica, mai pe romaneste, si, desi inca mai am acea nesiguranta a cum va fi viata dupa capitolul pe care il inchei, am increderea ca e vital acest pas, ca toate se vor aseza odata ce te deschizi spre a-ti fi mai bine si mai ales spre a-ti apartine. Multumesc si eu pentru cele scrise, sunt o inspiratie!

  • Bun articolul, cazul se potriveste la mai putin de 20% din populatie: oamenii care muncesc foarte mult si care au rezultate asteptate. Multi altii se avanta in fata televizorului privind telenovele. Si mai multi au probleme de eficienta si organizare – ca atare, petrec mai multe oe la serviciu din acest consderent. Cred ca cel mai important este sa realizam cine suntem, ce vrem, care ne sunt prioritatile si sa actionam ca atare. Daca viata ne este o prioritate, atunci sa o protejam!

    • Ana spune:

      Asa e, asta e atitudinea corecta dom’le , stau la munca 12h pt ca NU sunt organizata :))) nu pt ca patronul calareste 3 sclavi pt un proiect care trebuia realizat cu 5 sclavi, nu pt ca patronul ameninta cu poarta in loc sa motiveze oamenii si sa investeasca in ei. Bravo!!

  • Dana spune:

    Multumesc de articol. Cand am decis sa pun putina frana si sa ma dedic familiei ceva mai mult de 2 ore pe zi , lumea a spus ca sunt nebuna, lenesa, fitoasa, dusa cu pluta, ect. pentru ca renuntam la bani frumosi si cariera. Acum(dupa 2 ani si si inca in bebe mult asteptat) vad ca am facut bine ca am apasat nitel frana si cred ca e timpul sa o apsas si mai mult. Si nu am murit de foame sau am saracit asa de tare. Pot spune ca ne descurcam chiar mai bine per total decat atunci cand munceam, munceam si faceam bani.

  • Dorina spune:

    Iti multumesc mult pentru acest articol. Ma ajuta mult sa citesc genul asta de mesaj in aceasta perioda a vietii mele… schimbarea incepe cu o constientizare a starii actuale- cam acolo sunt, nu prea stiu incotro sa apuc, ce si cum sa fac dar stiu ca asa nu mai merge. Banuiesc ca se aseaza lucrurile rand pe rand…

    • Ma bucur ca ti-a fost util. Sa stii ca aceasta confuzie e fireasca, e foarte greu sa spargi cercul si sa gasesti iesirea dintr-un mecanism in care ai fost prinsa multa vreme. Toti am trecut pe acolo, ia lucrurile lin si sustinut. Important e sa nu te opresti.