Comentarii la: Toți vrem să fim creativi, dar fără muncă

De: Diana-Florina Cosmin

Diana-Florina Cosmin — Wed, 24 Aug 2016 12:19:07 +0000

Ma bucur mult 🙂 Oricand!

De: Silvia

Silvia — Wed, 24 Aug 2016 08:22:57 +0000

Diana, iti multumesc pentru raspuns. M-a ajutat mult 🙂

De: Monica

Monica — Sat, 30 Jul 2016 07:24:18 +0000

Lorena sa stii ca lucrurile sunt muuult mai simple. Eu anul asta implinesc 35 de ani si pot spune ca la varsta ta treceam cam prin aceleasi angoase. Este normal sa nu stii uneori ce vrei, mai ales la 25 de ani. Eu am aflat pe la 30 de ani ce vreau cu adevarat, dar si asta este relativ, pentru ca domeniul meu este in continua schimbare si dezvoltare. Ce m-a facut insa sa ma relaxez cam tot pe la varsa aia a fost faptul ca am realizat ca oamenii se impart in mare in 3 categorii… cei care stiu exact ce vor, stiu de mici asta si ajung sa faca foarte bine ceea ce fac. Oameni care nu stiu ce vor, dar nici nu-i intereseaza in mod deosebit, asa ca fac ce-au de facut, mai bine sau mai rau si sunt fericiti asa. Si mai exista a treia categorie, care nu stiu, dar cauta, iar cautarea asta ii dace frumosi, pentru ca este un drum anevoios in care ajungi sa inveri multe. Nu ajungi niciodata la final, pentru ca cu cat inveti mai multe cu atat vrei mai mult si asta te ajuta sa te dezvolti. Ajungi in schimb sa te impaci cu tine si sa face bine unul dintre lucrurile care iti plac, iar in fundal sa faci si celelalte lucruri pe care ai ajuns sa le indragesti pe drum.

De: Diana-Florina Cosmin

Diana-Florina Cosmin — Fri, 29 Jul 2016 12:09:24 +0000

Buna, Silvia! Mare dreptate are Chuck Close 🙂

Ca raspuns la intrebarea ta: unele materiale mai mari si complexe (cu mai multa documentare si multe detalii de verificat) sunt planificate, in sensul ca imi vine ideea si ma gandesc ,,Gata, ma apuc de lucru la un articol pe tema asta, pentru luni/marti/saptamana viitoare”. Cele mai multe insa sunt raspunsuri la ganduri care-mi vin spontan, la lucruri care mi se intampla in ziua respectiva sau care-mi raman in minte cand ajung acasa seara si ma apuc de scris. Eu scriu dimineata foarte devreme sau seara dupa ce ajung acasa. Cred ca blogul – si scrisul in general – reprezinta un organism viu. Nu prea poti planifica 100% si nici nu-mi place ideea asta. Sunt, insa, foarte organizata, iar asta ma ajuta. Si scriu foarte repede, ceea de din nou ma ajuta. Daca imi vine o idee, in 40 de minute maximum textul e gata, cu tot cu ilustratie, corectura etc. Sper ca te-a ajutat un pic raspunsul meu.

De: Silvia

Silvia — Fri, 29 Jul 2016 11:52:53 +0000

Mi-a sarit inima la fiecare fraza scrisa de tine, pentru ca si eu, mult timp, m-am asezat frumos „in asteptarea inspiratiei”. Citisem demult un interviu al unui pictor, Chuck Close, care m-a trezit din procrastinare – „Inspiration is for amateurs – the rest of us just show up and get to work.” A fost unul din momentele in care mi-am pus la modul serios intrebarea – Ce vrei sa fii – amator sau un profesionist? Cred ca raspunsul nostru face diferenta dintre „asteptarea muzei” si „creatia finala”. Iti multumesc pentru aceasta postare pentru ca mi-ai redus aminte de lucrurile si pasiunile importante din viata mea.
In alta ordine de idei, vreau sa te intreb daca faci un to-do-list de planificare a materialelor pentru blog – cat e planificare si cat e raspuns la evenimente/intamplari curente (real-time response)?

De: Diana-Florina Cosmin

Diana-Florina Cosmin — Fri, 29 Jul 2016 10:22:21 +0000

Din pacate asa este. E o chestiune de noroc si de busola interioara (daca stii devreme ce iti doresti sau nu). Scoala nu prea te ajuta in directia asta, din contra. Tin minte si acum ca diriginta mea din liceu, o doamna minunata si calda de altfel, incerca sa ma convinga ca Facultatea de Farmacie (ea era profesoara de chimie) este tot ceea ce mi-as putea dori. Asta in conditiile in care activitatea mea preferata erau olimpiadele de romana si scriam piese pentru trupa de teatru a liceului. Ah, si detestam chimia. Ma bufnea rasul de cate ori incerca sa-mi explice cat de minunat ar fi sa ajung farmacista. Si mie si unei colege care era indragostita de literatura si care a ajuns doctorand in litere. Pe amandoua ne vedea farmaciste, pentru ca asta ii placea ei, nu pentru ca ar fi avut vreo legatura cu ceea ce eram noi ca individualitati. Acesta era genul de ,,career guidance” care se stia pe vremea mea. Nu erau intentii rele, dar efectiv erau rupti de realitatea de pe piata muncii si nici nu prea stiau sa detecteze talentele sau inclinatiile noastre. Am colegi care iubeau sa deseneze si au ajuns sa faca ASE, stiu fete care scriau poezii si au fost obligate de parinti sa dea la Medicina si tot asa… E trist.