Despre tot ce-i fin și fain

Ultima dată când ai fost bun cu cineva, lumea a fost bună cu tine?

By 30 septembrie, 2016Happenings
read time 4 min
 
30 septembrie, 2016

Ultima dată când ai fost bun cu cineva, lumea a fost bună cu tine?

Cu cât apăsăm mai lesne butonul de ,,Add friend” pe Facebook, cu atât mai greu ni se desprinde de pe buze un salut pentru vecinul de scară sau o întrebare de complezență pentru străinii din calea noastră. De aceea, am făcut un experiment despre dialogul ,,live” cu oameni pe care nu-i cunoști și nu-i vei mai vedea niciodată.

by

În lumea în care trăim se vorbește tot mai mult despre comunicare. Despre networking. Despre socializare. Despre ,,conectori”, oameni care pun în legătură alți oameni care ar putea avea lucruri importante de comunicat unii cu ceilalți.

 

Cu toate astea, cei mai mulți dintre noi suntem prea timorați s-o întrebăm de sănătate pe fata care ne pune cumpărăturile în pungă la supermarketul din colț, deși o vedem mai des decât pe unii prieteni de-o viață. Suntem prea comozi să spunem un lucru drăguț unui om pe care-l vedem îngândurat sau învins, deși nici nu doare, nici nu costă nimic.

 

Și e groaznic de greu să intrăm, Doamne ferește, în vorbă cu cineva live, nu pe Whatsupp, nu pe Facebook, nu pe mesaj privat pe Instagram. E mai ușor să urmărești pe cineva pe Twitter și să-l umpli de ,,like”-uri pe Facebook decât să-i dai, cu toată gura, un ,,Bună ziua” pe stradă.

 

Sunt o singuratică din fire, dar îmi plac oamenii. De câte ori îmi dau seama că am devenit prea prinsă într-ale mele ca să mai fiu atentă în jur, încerc să mă corectez. Să mai scot căștile din urechi când mă plimb pe stradă, să nu-mi mai fugă mintea la toate lucrurile de făcut pe ziua respectivă când mă plimb printr-un decor de toamnă și să nu mai trăiesc atât de mult în mintea mea. Chiar dacă uneori e tentant.

Știu un banc vechi și destul de incorect politic, cu două blonde care se plimbau cu căștile în urechi. Cineva vine din spate și le smulge căștile, iar cele două cad secerate la pământ. Speriat, individul ia câștile și ascultă. Înăuntru se auzea doar ,,Inspiră, expiră, inspiră, expiră…”. Acum nu mai e banc. De asta evit să devin prea prinsă în propria mea lume și să uit că există viață și la celălalt capăt al căștilor. Cel care dă înspre oameni.

Ca să mă învăț să ies din păienjenișul gândurilor, la un moment dat am făcut un experiment de o zi. O sâmbătă la Londra. Așa s-a nimerit, putea fi oriunde. Eram singură, în orașul meu preferat, ușor îngândurată și foarte tentată să-mi pun în căști albumul nou al lui Katie Melua și să mă plimb prin Chelsea toată ziua, privind clădirile. Dar nu. M-am forțat să ies în oraș și să ascult.

 

Să nu provoc nicio poveste, să nu intru forțat în dialog cu nimeni, să nu fac nimic din ce nu am chef, dar să-mi dau ocazia să fiu deschisă față de niște oameni străini. Oameni care vor avea, în economia vieții mele, strict rolul figurantului care trece prin cadru, dar care au şi ei poveştile lor. Unele de Oscar, altele de telenovelă, unele drame, altele comedii.

 

Cu experimentul meu nu am pierdut nimic și nici nu am câștigat nimic tangibil. Am interacționat însă, chiar și vag, cu niște persoane pe lângă care aș fi trecut alminteri fără să bag de seamă. Și poate, în economia vieții lor, asta a avut vreun sens cât de mic.

E un citat din filmul Crush (2004), care-mi place foarte tare și care spune așa:

,,Totul se rezumă la simțul atingerii. În orice oraș mare din lumea asta, umbli, te plimbi, te strecori printre oameni, iar oamenii se lovesc de tine. În Los Angeles, nimeni nu te atinge. Ești mereu în spatele unor scuturi de metal și sticlă. Cred că ne atât de dor de acea atingere umană încât uneori ne izbim unii de ceilalți doar ca să mai avem un prilej de a simți ceva”.

Acestea sunt trei povești strânse într-o după-amiază londoneză. Mie mi-au atins un pic inima și cred că și pe a persoanelor de la capătul celălalt al experienței. Iar dacă asta nu s-a întâmplat, nu-i nimic… în viață nu pierdem decât lucrurile pe care NU le-am făcut.

Prima poveste: Diamantele Wiolettei

Pe Wioletta am cunoscut-o în raionul de bijuterii de la Harrods, în timp ce-mi clăteam retina cu minunile din vitrine, iar ea se afla de celălalt capăt al tejghelei. Numele polonez de pe ecuson mi-a atras atenţia şi, între două inele şi trei cercei am întrebat-o, într-o doară, dacă-i place Cracovia, unul dintre orașele mele preferate.

 

Femeia, blondă cu ochi albaştri şi aer copilăros, în ciuda celor 40 şi ceva de ani pe care-i puteai lesne ghici, s-a luminat brusc la faţă. “Sunt chiar de lângă Cracovia”, mi-a zis într-o engleză fluentă, cu fiecare cuvânt pronunţat lent, pesemne pentru a dilua accentul. Lumea e mică, dar când o privești de aproape devine și mai mică.

 

În zece minute, alte două coliere şi trei cercei probaţi am aflat că se află în Londra de opt ani, că a lucrat înainte la Burberry şi că de o lună vinde bijuterii de aur şi argint la Harrods. Visul ei cel mare: să ajungă să vândă diamante la Tiffany’s, o poziţie care, în microcosmosul celui mai celebru magazin londonez, echivalează cu postura lui Lewis Hamilton într-o echipă de Formula 1. Sunt necesare traininguri, teste, examene, simulări, totul pentru a demonstra că respectiva asistentă de vânzări este o enciclopedie a diamantelor, care nu poate fi luată prin surprindere de nicio întrebare ignorantă a vreunui magnat venit să-şi golească portofelul de câteva zeci de mii de lire sterline.

 

Mi-a povestit cu atâta patos de visul ei încât aproape că mi-a devenit drag şi mie. Nu mi s-a părut cu nimic mai prejos de visul unui academician de a descoperi un nou algoritm matematic sau al unui scriitor de a-şi vinde cartea în milioane de exemplare. Se spune că diamantele sunt pentru totdeauna. Nu e puţin lucru să vinzi lucruri… eterne.

 

Mi-am luat “La revedere” şi mi-am văzut de calea mea, nu înainte ca Wioletta să-mi spună, de vreo trei ori chiar, cât de mult i-a plăcut să poată vorbi cu cineva despre ţara ei. Despre oraşul ei. “Te simţi singur într-un oraş mare”, mi-a spus în final, strângându-mi mâna, prieteneşte.

 

În timp ce mă îndepărtam, am auzit paşi în spatele meu şi m-am întors ca s-o văd pe aceeaşi poloneză simpatică cum îmi întinde, cu un zâmbet, o carte de vizită pe care scrisese repede, cu pixul, adresa ei de email. “Când te măriţi, să-l trimiţi pe logodnicul tău la mine, să-i explic cum se aleg diamantele şi unde să se ducă. Până atunci voi fi deja expertă”. Am crezut-o și o cred. Wioletta va ajunge să-și vândă diamantele. Și, pe lângă ele, să dea, pe gratis, lucruri care lucesc mai puțin dar sunt la fel de eterne: cum ar fi sinceritatea aproape inocentă față de o străină.

A doua poveste

„Nimeni nu-l vrea pe Stefano”

Se spune că masa cea mai proastă dintr-un restaurant este cea situată atât de aproape de bucătărie încât poţi să observi pe viu acel du-te-vino al chelnerilor, jongleurile de tăvi şi ordinele urlate între bucătarii exasperaţi şi asistenţii neîndemânatici. La oră de vârf în Harrods, însă, chiar şi o măsuţă înghesuită pe un colţ este un noroc chior. M-am aşezat, mi-am comandat limonada și salata și, în lipsă de Wi-Fi sau de semnal la telefon, am început să privesc în jur.

 

Bătrânei veniți la prânz, o gașcă zgomotoasă de tineri ieșită la cumpărături, un cuplu care se ținea tandru de mână, un domn în vârstă, la costum, mâncând de unul singur o prăjitură. Și, mai apoi… chelnerii, care mișunau taman pe lângă măsuța mea orfană de pe colț. Șapte la număr: trei italieni, o rusoaică, un portughez și doi spanioli. Patru naționalități unite de un singur punct comun: antipatia pentru un anume “Stefano”. “Doar ți-am spus că nu vreau să lucrez cu Stefano”, “Normal că mă trimiți pe mine cu el, știi doar că nimeni nu vrea să fie în echipă cu Stefano”. “De ce eu? Nu vreau cu Stefano”.

 

Între salată și desert m-am lămurit și cine era Stefano: un italian la vreo 40 de ani, scund, ciufut și cu o atitudine permanentă de “Mi s-au înecat corăbiile și asta e vina lumii întregi”. Nu-i de mirare că nimeni nu voia să lucreze cu el.

 

Când să iau nota de plată… surpriză, în loc de chelnerul meu vine celebrul “Stefano”, cu aceeași falcă-n cer și una-n pământ. Îmi depune nota pe masă, cu o mină gravă și rostindu-mi, apăsat, “ior cec”. Îi plătesc “mai cec”, iar când vine să ia nota, cu aceeași privire fixă, îl privesc drept în ochi, îi zâmbesc și, nu știu de ce, în loc de ,,Thank you” îmi iese un “Dai, la vita e bella”. După care mă ridic și plec.

 

A doua zi mă nimeresc în același loc, la ora ceaiului. Uitasem total de Stefano, acum eram și cu laptopul după mine, iar masa mea era undeva pe terasa acoperită. La plecare, dau nas în nas cu amicul meu cu care nimeni nu voia să lucreze. Văd cum mă recunoaște, mimica i se schimbă și… mă salută cu o aplecare a capului, însoțită de un zâmbet. Nu o grimasă, nu o schimonoseală ceremonioasă, ci un zâmbet ușor stângaci.

 

Evident că nu i-am schimbat viața și probabil restul colegilor nu vor să lucreze cu el până în ziua de azi. Dar omul ăla putea zâmbi. Nu știu ce era pe sufletul lui, ce îl înăsprise atât, doar el știa. Numai că nu cred că e puțin lucru să pui un zâmbet pe chipul unui om fără să faci nimic special. Și fiecare dintre noi e capabil de nenumărate ,,nimicuri speciale” într-o viață.

A treia poveste

Mireasa de la Pronovias

Tot Harrods (nu știu vreun alt loc în Londra cu mai mulți oameni la un loc, deci cadrul perfect pentru un experiment). Aripa de mirese (da, există o aripă doar cu rochii de mireasă). Trec pe lângă Pronovias ca să ajung la zona de pantofi, Shoe Boudoir. Îmi pierd răbdarea după cinci minute, printre stenderele cu rochii ultra-paietate, voalete și săculeți brodați cu mărgeluțe, dar, exact când îmi dau seama că m-am învârtit în cerc în tot acest timp și că, de fapt, ieșirea este pe partea cealaltă, ceva mă oprește.

 

Cu coada ochiului, observ o tânără îmbrăcată într-o rochie prea complicată pentru gusturile mele și care pare atât de speriată în fața oglinzii imense de la Pronovias încât mi-e teamă că va cădea leșinată de strânsoarea corsetului. Pare copleșită și e de înțeles: cum să nu te panichezi la gândul că ai putea da un rateu cu rochia pentru “cea mai fericită zi din viață”? Știți voi, acea zi în care toată lumea, mai ales femeile, abia așteaptă să ajungă acasă de la petrecere și să te toace așa cum se toacă pătrunjelul pe fundul de lemn. Mărunt, mărunt.

 

Am privit-o cu simpatie pe mireasa din oglindă și, când i-am prins privirea, am aruncat în treacăt un “You look beautiful”. Zâmbetul ei o să mi-l aduc aminte întotdeauna. A fost zâmbetul copilului pus la colţ care primeşte pe ascuns o bomboană de la un coleg de clasă, cât să-i ostoiască foamea până la sfârşitul orelor. Şi da, fata chiar era frumoasă. Numai că, în oglinda supradimensionată din raionul Pronovias, toate nesiguranţele ei lăuntrice se vedeau de zece ori mai mari, ca printr-o lupă.

Fiecare dintre noi se plimbă prin viață așteptând să fie remarcat, plăcut, iubit. Platon spunea ,,Fii bun și generos, pentru că fiecare om care-ți iese în cale poartă o luptă și mai grea decât a ta”. Când te comporți ca și cum lumea ta nu te conține decât pe tine…chiar așa va și fi. Vei fi doar tu, cu coloana sonoră a gândurilor tale.

 

Și da, uneori e frumos să fii singur, și mie îmi place să fiu singură foarte des. Doar că a fi singur nu e același lucru cu a fi însingurat.

Opriți-vă din când în când și priviți-i cu atenție pe oamenii pe lângă care treceți pe “pilot automat”. Nu trebuie să le spuneți nimic din ce n-aveți chef, să le faceți vreo impresie sau să le oferiți un minut din timpul vostru. Dar veți descoperi că nu-i deloc neplăcut s-o faceți, dacă simțiți. Sigur că nu le veți repara voi viețile printr-o conversație fugară, dar poate că gestul vostru le va schimba cu un micron starea de spirit, speranța și chiar destinul. Ori măcar le va aminti că, și atunci când se află la pământ, e bine să inspire și să expire adânc.

Foto: Shutterstock

2 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.