Despre tot ce-i fin și fain

Sala de fitness e cel mai bun loc de privit viața

By 30 iunie, 2016Frivolities
read time 1 min
 
30 iunie, 2016

Sala de fitness e cel mai bun loc de privit viața

De la pandantive cu diamante purtate peste tricouri Adidas la tricouri transparente și de la borcane cu dulceață consumate în vestiar până la antrenori care mănâncă napolitane în timp ce elevii fac fandări. În ultimii 6 ani de mers la sala de fitness, le-am cam văzut pe toate, ba chiar încă pe-atât. Și, cu această ocazie, am ajuns la o concluzie interesantă: o sală de sport este, de fapt, lumea în miniatură.

by

Am spus demult, mai în glumă, mai în serios, că – dacă mă voi decide vreodată să scriu o a doua carte – acțiunea ei se va desfășura într-o sală de fitness. Deși a trecut ceva vreme, îmi dau dreptate zilnic, pe măsură ce mai adun noi și noi experiențe, cunoștințe, anecdote și personaje savuroase.

 

Da, o sală chiar este lumea în miniatură, poate chiar un pic mai sinceră și autentică decât cea pe care o vezi pe stradă, fiindcă aici oamenii își arată latura lor ne-cosmetizată: avocatul faimos vine în pantaloni scurți și înjură când nu reușește să ridice 100 de kilograme la piept. Doamna elegantă își pune colierul cu diamante de la Tiffany peste tricoul Adidas de sală, dar evită să se privească în oglindă și nu reușește sub niciun chip să-și mascheze complexele legate de propriul corp. Doamna ,,la a doua tinerețe” pedalează pe bicicleta eliptică în tricou transparent, fără sutien, simțindu-se din nou ca la 20 de ani. Omul de afaceri ocupat și important nu se dezlipește nici pe banda de alergare pe telefon, dar simte nevoia să-și hiperbolizeze performanțele în fața interlocutorului care nu-l vede.

 

De 5 ani și mai bine, merg la aceeași sală, cu perioade de pauză în care am mai experimentat câte ceva și prin alte părți. De fiecare dată a rămas locul meu de bază, chiar dacă am mai avut, cum am și în acest moment, abonament la câte un club care are, printre altele, și servicii de fitness. Prin urmare, i-am văzut evoluând atât pe tovarășii mei de sală, cât și pe cei din locurile în care am ajuns ca musafir ocazional.

 

Ah, să nu aveți impresia că îmi place să cârcotesc și să critic, iar eu mă consider perfecțiunea întruchipată. Nicidecum. De fapt, niciuna dintre descrierile de mai jos nu a fost făcută cu răutate, ci doar cu multă duioșie. Când te întâlnești zilnic cu niște oameni și niște tipologii de comportament, începi să observi lucruri și să faci conexiuni. Și, oricum, în enumerarea de mai jos m-am referit și la propria mea tipologie. Veți vedea.

,,Dacă biceps nu e, nimic nu e”

Aici nu e vorba doar de tinerei care vin să-și dea ,,upgrade” la imagine ca să pară mai ,,bărbați” decât vârsta lor reală, ci de oameni în toată firea, unii chiar trecuți de prima tinerețe, care alunecă pe panta obsesiei. Toți sunt uniți în cuget și-n simțiri de aceeași viziune: cât mai mulți mușchi, cât mai mari, să crape de ciudă toți bodyguarzii cluburilor de pe plaja din Mamaia, dar și sacourile din dulapul de acasă. Să poată zice oricând, în treacăt: ,,Știți, eu nu-mi găsesc niciodată costum pe mărimea mea, din cauza spatelui lat…”.

 

De regulă, toate discuțiile domnilor din această tipologie se învârt în jurul alimentației necesare pentru a face mușchi mai repede, al suplimentelor pe care le-ar putea lua pentru a face mușchii mai mari decât sunt și al exercițiilor care sunt cel mai eficiente pentru a face mușchii să pară mai ampli. Câte albușuri pe stomacul gol, cât zer din lapte, câtă pudră proteică, câte milisecunde de pauză între exerciții… acestea sunt gândurile care îi străbat în fiecare clipă.

 

Această categorie este cea mai hotărâtă, dar în același timp cea mai impresionabilă și facilă țintă. Dacă vrea cineva să-i arunce pe bărbații din ea în ghearele celei mai crunte depresii, e suficient să-i privească atent și apoi să exclame, cu mirare teatrală: ,,Auzi… ai mai slăbit un pic sau mi se pare mie? Ah nu… probabil mi se pare”.

 

Nu faceți așa ceva. Nu fiți cruzi.

shutterstock_380628700

 

,,Îți arăt că pot, îți arăt că pot”

Este categoria bărbaților la fel de obsedați de mușchi, dar care – spre deosebire de cei din prima categorie – nu întreabă și nu vorbesc despre asta. Bărbatul tip ,,Yes I can” nu vrea să dezbată chestiuni legate de mușchi, ci vrea să arate că are mușchi, că a muncit pentru ei și că performanțele lui la sală sunt mai mari decât lasă fizicul să se vadă.

 

Îl auzi de departe, icnind în timp ce face serii de ridicări de 100 de kilograme la piept, deși el nu duce de fapt decât 50, sau încercând să facă măcar o singură repetare cu 200. De cele mai multe ori, dacă îl privești, ai impresia că în scurt timp va plesni o venă pe undeva.

 

Antrenamentele lui sunt, de obicei, un chin de la un capăt la celălalt, iar aspectul mușchilor pe care vrea să-i etaleze în fața lumii întregi nu e defel impresionant tocmai fiindcă el nu lucrează pentru corpul pe care îl are, ci pentru cel pe care crede că îl are. O singură repetare cu 100 de kilograme nu echivalează cu un antrenament, așa ca, de regulă, această categorie de bărbați se amăgește singură. Cu excepția faptului că icnesc tot mai tare și se clatină sub greutatea ganterelor tot mai mari, evoluția lor în timp este nesemnificativă.

shutterstock_233563201

 

,,Și cum mai e viața ta?”

Doamna supraponderală, care vine la sală cu religiozitate în fiecare zi, și tot în fiecare zi face aceleași trei flotări și cinci fandări, restul timpului fiind dedicat unuia (sau tuturor) dintre următoarele activități: vorbit la telefon; comandat rochii de pe internet, pe tabletă, în timp ce pedalează la viteză 1; cerut părerea antrenorului despre rochiile de comandat de pe internet; discutat cu antrenorul despre orice, de la curățenia de primăvară până la lecțiile copiilor și de la ultima vacanță la cea mai bună marcă de gogonele murate.

 

Am ,,colege” de sală pe care le văd de 2 ani și nu au slăbit un gram, însă în cazul lor sala este încă un ritual, un alt tabiet zilnic care nu are de-a face neaparat cu mișcarea, ci cu socializarea. Și asta e perfect în regulă, dacă așa le place.

,,Aripioară sau picior?”

Gurmandul sau gurmanda. Am întâlnit exponenți de ambe sexe, dar cu comportament identic. Ceea ce îi aduce la sală nu este intenția de a face sport, de a slăbi sau a se tonifia, ci dorința mistuitoare de a arde câteva calorii pentru a putea mânca mai mult. Se antrenează purtând în suflet imaginea șarlotei cu ciocolată pe care o vor consuma după, iar la ultima serie de abdomene simt deja pe limbă gustul cremei Nutella din borcanul de 500 de grame de pe noptieră.

 

Cei mai mulți sunt ușor de identificat pentru că vorbesc aproape numai despre mâncare. Despre borșul cu perișoare ,,ca la mama-acasă” pe care l-au găsit într-un mic local familial, despre ce plănuiesc să gătească în weekend ori despre vreo rețetă de prăjitură culeasă de pe un blog și care a fost „fenomenală”.

 

La un moment dat, un domn trecut de prima tinerețe, cu care mă intersectam mereu la antrenamente, l-a și anunțat pe antrenor de planurile culinare grandioase pentru finele de săptămână, adăugând apoi, cu jumătate de gură, către noi, colegii de sală: ,,Știți, eu vin aici ca să mă țin cât de cât în limite, că după ce ajung acasă, rup frigiderul!”.

 

Cândva demult, la sala în care mă antrenez exista și un antrenor care împărtășea intens pasiunile gastronomice ale elevilor săi. Într-atât de tare încât după ce îi așeza pe saltea, să-și scoată sufletul din ei cu abdomene și alte instrumente sportive de tortură, el se așeza frumos pe unul dintre aparate, cu o pungă de napolitane Joe, varianta XXL, în brațe. Ei făceau serii, el mânca napolitane. Nu, chiar nu glumesc.

 

După ce scăpau de la tortură, sărmanii – și mai ales sărmanele – se duceau glonț spre vestiare, unde își alinau durerea cu felurite bunătăți. Mi s-a întâmplat să intru în vestiar și să dau de femei mâncând Snickers sau Milka, să mă împiedic de pungi cu chipsuri sau, piesa de rezistență absolută, să fiu vecină de vestiar cu o doamnă deloc costelivă (ca să nu zic altfel) care, ieșind de la antrenament, și-a deschis tacticoasă dulapul și a scos – țineți-vă bine – un borcan imens de dulceață, de vreo 800 de grame din câte bănuiesc (era dublu ca mărime față de unul normal) și, cu o lingură, a început tacticoasă să-și ia masa post-workout. Vă mai îndoiați că sala e spectacolul vieții?

shutterstock_201060881

 

,,Îmi văd de treaba mea”

Există un banc drăguț, cu un domn care trece pe lângă un copil care mânca o acadea. ,,N-ar trebui să mănânci dulciuri, îți vor strica dinții”, îi spune el, părintește, copilului. ,,Bunica mea a trăit până la 90 de ani cu toți dinții în gură”, răspunde cel mic. ,,Și mânca acadele?”, se miră bărbatul. ,,Nu”, răspunde prompt copilul, ,,dar își vedea de treaba ei”.

 

Dincolo de banc, eu mă încadrez fix în categoria bunicii. Îmi văd de treaba mea la sală, în sensul că vin acolo cu un scop clar – să fac sport, să mă tonific, să mă simt bine – și cât stau acolo încerc să-mi optimizez, pe cât posibil, timpul. Nu vin machiată, nu-mi place să am coliere, inele sau alte podoabe care să mă încurce când lucrez, nu vorbesc la telefon (nici măcar nu mă uit la telefon), îmi place totul cât mai simplu și minimalist. Și, mai ales, urăsc să fiu ținută de vorbă.

 

Da, mai stau la o șuetă după terminarea antrenamentului, cu antrenorii sau cu alți ,,colegi” de sală, dar niciodată nu vorbesc în timpul seriilor de repetări, nu mă întrerup ca să spun povești despre ce am mai făcut eu în weekend sau unde plec în vacanță, nu mă apuc să mă plâng sau să mă laud cu forma mea fizică. Pur și simplu sunt în lumea mea. Și, tot așa ca mine, sunt foarte mulți oameni pe care îi descopăr la sală. Poate părem ,,roboței” uneori, dar mie-mi place așa. Ne atingem scopul cu care venim la sală: facem sală. Nu conversație, nu socializare, nu networking. Sală.

… și încă trei

Pomul de Crăciun

În momentul în care intrarea ta în sala de fitness este precedată de zăngănit de brățări, cercei, coliere sau toate cele de mai sus, când machiajul e de două degete, părul proaspăt coafat atârnă pe umeri și lungimea unghiilor te face să ții gantera ca pe un ,,clutch” de seară, de frică să nu se rupă ceva, înseamnă că faci parte din această categorie.

Cârcotașul

N-a mai făcut sport până acum, totul i se pare greu și vrea să-și împărtășească lupta cu lumea întreagă. Dacă e greu, măcar să fie cu public. Cârcotașul se simte nedreptățit de genetica potrivnică, de Dumnezeu care nu i-a dat tonus muscular din fragedă pruncie, de faptul că e mai înalt sau mai scund decât media, de realitatea că metabolismul nu îi este suficient de alert sau, din contră, e prea alert. Întotdeauna există o problemă existențială care îl străbate ca un curent electric, din momentul în care ridică gantera de jos.

 

La un moment dat, într-un bootcamp, m-am trezit stând lângă un astfel de exemplar în timpul unui antrenament în aer liber. Pe când tot restul grupului se concentra în liniște pe seriile de genoflexiuni cu săritură, aceeași voce se auzea de fiecare dată pe fundal: de ce e atât de greu, de ce nu suntem și noi atleți, de ce nu ne-am apucat mai demult de sport și alte panseuri rostite cu voce tare. La un moment dat, la a… multa serie de genoflexiuni, o ultimă exclamație ne-a făcut pe toți să bufnim în râs:

,,Mama ei de Coca-Cola și de ciocolată, mama lor de macarons, mama ei de plăcintă, în viața mea nu mai pun gura pe așa ceva!”

 

Slăbuțul

Slăbuțul nu a mai făcut sală până acum, abia știe cum să țină gantera ca să nu și-o scape pe degetul mic de la picior, dar e perfect okay cu treaba asta. Va cere sfaturi de la toți cei din jur, îi va chestiona în legătură cu durata antrenamentelor lor și cu timpul pe care l-au investit în a ajunge așa cum sunt acum. ,,Unde ai învățat să faci asta?”, se va apropia el, timid, de câte ori un exercițiu mai ambițios îi va aprinde imaginația. E o categorie admirabilă, fiindcă vrea să-și depășească nivelul și condiția și, de cele mai multe ori, reușește.

Plus o poveste reală de fitness & nutriție

În primii ani în care mă antrenam, la aceeași oră se afla mereu o doamnă la vreo 35-40 de ani, minionă cu forme plinuțe, dar armonioase. Doamna își dorea din răsputeri să slăbească. Antrenorul îi explica de fiecare dată principiile alimentației care trebuia să vină la pachet cu sportul, iar doamna dădea de fiecare dată din cap a încuviințare. Într-o zi, făcându-mi antrenamentul zilnic, surprind următorul dialog:

-Și ce ai mâncat azi? întreabă antrenorul.

-Păi știi, Iulian, tu mi-ai spus că în zilele în care avem antrenament am voie să mănânc ceva dulce.

-Da, pentru energie. Foarte bine. Ce ai mâncat?

-Mi-am luat o ciocolată.

-Și cât ai mâncat din ea: 2-3 pătrățele?

-Ah, păi nu mi-ai zis cât să mănânc, așa că am mâncat-o pe toată. Am zis că vin la sală și tu îmi spusesei că am voie ceva dulce.

-Cum ai mâncat-o pe toată? Toată-toată?

-… da.

-De care era?

-Era Milka, din-aia cu alune întregi înăuntru, foarte bună a fost. Am mâncat din ea toată ziua.

-Cum toată ziua?

-Dacă tu mi-ai zis că am voie ceva dulce azi, că e zi de sală, mi-am luat una din-aia XXL, de 300 de grame.

-…..??!!!?

-Păi Iulian, nu mi-ai zis tu că am voie ceva dulce?

Foto: Shutterstock

3 Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.