Despre tot ce-i fin și fain

Viața frumos curgătoare și limpede precum cristalul

By 13 iunie, 2016Rituals
read time 1 min
 
13 iunie, 2016

Viața frumos curgătoare și limpede precum cristalul

Cum m-au făcut un zbor întârziat și un maraton prin aeroportul internațional din Frankfurt să meditez la simplitatea despovărătoare a vieții mele.

by

Mărturisesc deschis: nu mă pricep să cer lucruri. Ajutor, indicații de drum, remunerații, nu mi-e foarte confortabil nici măcar să cer cuiva să-mi facă o poză. Nu-mi place să fiu nevoită să-i rog pe cei din jur să mă asiste sau să-mi dea voie să fac diverse.

 

Am constatat-o la cea mai recentă călătorie cu avionul, când zborul meu a întârziat din cauza vremii nefavorabile și m-am trezit, pe aeroportul de escală, cu perspectiva înfricoșătoare de a parcurge un întreg terminal cu vreo 200 de porți de îmbarcare în maximum 10 minute.

 

Cel mai mare stres în momentul în care mi-am dat seama că trebuie să gonesc prin aeroportul din Frankfurt nu a fost că voi pierde zborul sau că nu voi apuca să-mi cumpăr tradiționalul teanc de reviste, ci… oricât de stupid ar suna, că voi fi nevoită să mă strecor printre cozile de Security Check și Passport Control și să-i rog pe oameni să mă lase în fața lor, cum de multe ori mă rugaseră și pe mine alți călători, în diferite aeroporturi din lume.

 

Chiar dacă întotdeauna, în asemenea situații, i-am lăsat cu dragă inimă să treacă în față și absolut nimeni de la rând n-a strâmbat vreodată din nas când un om cu sufletul la gură ne-a fluturat un boarding pass întârziat, gândul de a mă afla cumva într-o asemenea situație îmi punea un nod în stomac. Până la urmă n-a mai fost nevoie, au venit să mă ia direct de la avion și să mă „livreze” la poarta de îmbarcare, dar pe drumul înapoi spre casă am rămas să meditez la inexplicabila mea stare de panică.

 

Am puține frici sau anxietăți, Slavă Domnului, și tocmai de asta n-am reușit să înțeleg multă vreme de unde mi se trage această imposibilitate crasă de a cere orice. Nu ține de relația mea cu lumea – îmi plac oamenii și interacțiunea cu ei, altfel nu mi-aș fi ales meseria de jurnalist – ci mai curând de o genă a independenței mai dezvoltată decât media. Și, aveam să concluzionez la capătul unui zbor Frankfurt-București, de nevoia mea de limpezime.

 

Pur și simplu nu-mi place să știu că un lucru important pentru mine depinde de disponibilitatea altora de a-mi da, de a-mi permite, de a mă lăsa să fac lucruri. Îmi plac oamenii, da, însă nu-mi place să depind de oameni. De nimeni, niciodată. Și, în același timp, simt tot mai mult în ultima vreme o nevoie de simplitate și claritate, de previzibil.

Trăim într-o lume cu atâtea incertitudini, variabile și lucruri pe jumătate spuse și pe jumătate subînțelese, încât simt nevoia nebună de limpede. Caut limpedele instinctiv, iar complicațiile, fie că e vorba de o întârziere de 10 minute sau de nevoia de a ruga pe cineva să facă schimb de locuri cu mine, mă crispează chiar înainte de a se întâmpla efectiv.

Poate tocmai pentru că trăiesc într-o societate în care totul este discutabil, negociabil, mutabil, simt tot mai mult nevoia de firesc, de reguli clare și bine-așezate. Simt nevoia să știu că un anumit lucru pe care vreau să-l fac are un circuit clar și nu implică prea multe variabile, incertitudini și eforturi suplimentare din partea mea. Pentru că viața mea e compusă din nenumărate lucruri de făcut, am nevoie ca drumul, navigația, să fie simplă. Atâta tot.

 

shutterstock_307833347

 

În cele două ore și jumătate de zbor mi-am dat seama că, în ultimii ani, am făcut instinctiv un viraj către simplitate. Am căutat-o cu voluptate, cu sete chiar, de la hainele pe care le îmbrac și până la modul în care îmi ordonez casa și biroul. Îmi place totul „smooth”, simplu, „streamlined”, intuitiv.

 

Poate și de asta mă obosesc concediile cu desfășurător fix, shopping-ul fără cap și coadă, evenimentele la care lumea vine doar ca să se pozeze la panou, cafelele băute cu oameni care nu ne plac cu adevărat, doar ca să bifăm câteva amabilități goale de conținut.

 

Mă obosesc vorbele spuse de complezență, pilele și nepotismul stupid, tupeul oamenilor care își aduc aminte să te sune doar când au să-ți ceară ceva. Mă obosește stridența, culorile tari, oamenii zgomotoși, promisiunile goale. Prețuiesc, în schimb, tot mai mult libertatea unei după-amieze însorite, plimbările fără țel pe străduțe, fotografiile alb-negru, hainele la care contează croiul și nu fundițele, mâncarea bună savurată cu înghițituri mici, melodiile cu mesaj, prieteniile sincere, iubirile line, viețile firești. O pagină albă de document Word. Un parfum subtil. O zi cu telefonul pe silent.

 

Vreau lucruri simple. Numai lucruri simple. Am obosit. Și nu vreau să cer nimănui nimic, vreau doar să fiu lăsată să mă plimb firesc printre întâmplările vieții mele. Atât.

Dar voi? Când vi s-a făcut ultima oară poftă de simplitate?

2 Comments

  • Irina spune:

    Acum 2 ani si ceva cand m-am mutat singura. Recent mi-am facut si un capsule wardrobe si momentan folosesc vreo 20 piese de haine per total pentru a ma imbraca. Uneori simt ca as vrea sa mai scot mobila din casa si sa o dau si probabil as face asta daca nu as sta in chirie.

  • Mirela spune:

    Mie mi se face mereu poftă de simplitate și, atunci când depinde de mine, mă las în voia ei. Cred că societatea noastră, cea românească, nu a ajuns să caute simplitatea, dimpotrivă, împopoțănarea și goana după lucruri și aparențe sunt, încă, la mare cinste.
    Chiar înainte de a citi articolul tău căutam cărțile lui Dominique Loreau dsespre simplitate.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.