Vreau o rochie nouă de Revelion.

 

Și una de Crăciun. Ambele roșii.

 

Mă surprinde și pe mine acest gând, fiindcă nu mai țin minte când am făcut asta ultima dată: să vreau „rochie nouă de sărbători”. Și o să vă spun și de ce.

 

În ultimii ani, am făcut niște Crăciunuri și Revelioane minunate, prin diferite colțuri de lume, dar partea cu îmbrăcatul a fost ultima prioritate.

 

Și nu fiindcă nu aș fi vrut, ci pentru că nu mă simțeam… eu.

 

Am scris, de-a lungul vremii, despre multe dintre provocările mele cu sănătatea, dar despre aceasta nu, până acum, fiindcă nu aș fi știut ce să scriu în afară de o lamentare lipsită de concluzii.

 

De prin 2023 încoace, m-am confruntat cu o problemă hormonală incertă care m-a făcut să iau câteva kilograme.

 

Mai precis vreo șapte-opt, pe care le-am resimțit din plin, fiindcă eu sunt obișnuită cu o greutate relativ constantă, dintotdeauna.

 

Corpul meu a fost mereu ascultător: mâncam mai mult, se vedea; mâncam mai puțin, se vedea. Până acum doi ani, când totul s-a dat peste cap.

 

Ceea ce a fost frustrant nu a fost numărul de kilograme luate, ci inexplicabilul lor.

 

Sau, cum i-am zis unei prietene: „Dacă aș mânca Nutella pe pâine de trei ori pe zi, zău că nu aș fi supărată și mi-aș asuma kilogramele cu bucurie.”

 

Doar că eu mâncam ca la carte, țineam fasting-uri,  mâncam fără zahăr, fără pâine… și nu slăbeam un gram, ba chiar din contră. Nu credeam că e posibil, dar am aflat că este.

 

Apogeul disperării a fost în martie 2024 când am ținut un fasting doar cu apă timp de 72 de ore, am mers câte 10 kilometri pe jos în fiecare zi (fiindcă am avut treabă și am tratat acele zile ca pe niște zile normale) și la final nu am slăbit nici 200 de grame. Pe cântar, pe dovedite.

 

Cum să nu îți vină să disperi?

 

Mereu m-am bănuit de probleme cu tiroida, încă din adolescență, când aveam retenții de apă și oboseli nenaturale pentru vârsta mea de atunci.

 

Din păcate pentru mine, analizele de tiroidă ieșeau impecabil și mereu degetul era îndreptat spre alte lucruri, alte probleme genetice pe care le am și care ar fi putut explica situația mai plauzibil din punct de vedere medical.

 

Am avut inclusiv momente în care îi spuneam medicului meu: „Dați-mi medicație de tiroidă, pe semnătura mea, pe riscul meu, doar dați-mi și să vedem ce se întâmplă, dacă se remediază…”

 

Din păcate lucrurile nu merg ca în filme, nu e posibil acest scenariu, dar eram dispusă și la asta, într-atât de sigură eram că de acolo e problema.

 

Anul acesta, după 20 de ani de bănuieli nesusținute de nimic, am făcut o ecografie de rutină la care a reieșit că am doi noduli pe tiroidă.

 

Aceasta a fost, cu mâna pe inimă, singura veste bună pe care am primit-o în acest 2025 îngrozitor.

 

Da, oricât de ciudat ar părea, aproape că am sărbătorit când s-a întâmplat diagnosticul fiindcă, într-un final, aveam dovada fizică și puteam primi, legal, medicația.

 

Când mi-am auzit medicul spunând: „Da, acum pot să vă dau acea medicație pe care o voiați”, aproape că mi-au dat lacrimile.

 

M-am simțit ca înecatul care a ajuns în sfârșit la limanul pe care nu-l vedea, doar îl intuia, și care se poate prinde în sfârșit de o bucată de pământ, de o trestie, de ceva palpabil…

 

De atunci, mai exact de trei luni de când iau tratamentul – o pastilă pe zi, pe stomacul gol, ceva absolut banal – m-am reapucat de sport (am scris aici), am mai multă energie decât la 20 de ani și am slăbit toate kilogramele puse, plus încă vreo trei în minus.

 

Am dat jos două mărimi la haine.

 

În caz că vă întrebați, eu și înainte făceam sport și mergeam kilometri pe jos în fiecare zi, dar nu se vedea nimic.

 

În doi ani de Pilates de 3 ori pe săptămână rezultatele au fost aproape de zero, ceea ce contribuia decisiv la frustrările și nefericirile mele lăuntrice. Și cred că oricine, în locul meu, s-ar fi simțit la fel.

 

Ceea ce mă întoarce la rochia roșie.

 

Când m-am trezit cu kilogramele în plus, mi-am promis că eu nu îmi voi cumpăra niciodată haine pentru „noua siluetă”.

 

Am decis, eu cu mine, că voi aștepta să revin la formele mele, la felul în care mă simt eu bine.

 

Știu că e contraproductiv, că rațional ar trebui să ne adaptăm la forma dintr-un anumit moment și să ne bucurăm de viață chiar și așa, dar eu nu am putut să o fac.

 

Simțeam că nu mai semăn cu mine, cu Diana pe care o știam eu, și nu voiam să oficializez asta printr-o garderobă pentru „noua eu”.

 

Toți avem o greutate la care ne simțim bine și cred ca e un act de asumare să facem pace cu ea.

 

Anul acesta 2025, care a fost îngrozitor și m-a izbit în feluri pe care nu le credeam posibile, mi-a adus ca singură consolare această rezolvare a unei probleme vechi.

 

Deși sunt fericită, încă am momente de revoltă, recunosc. Mă uit în oglindă și mă gândesc: „Dacă eu știam de la 15 ani că am problema asta, de ce a trebuit să ajung la 41 de ani ca să o rezolv? De ce?”

Încă lupt cu aceste gânduri, dar bucuria de a fi, în sfârșit, bine este mai mare decât revoltele punctuale, iar pentru prima dată în mulți ani vreau să închid acest an mizerabil… în stil mare. În frumusețe.

 

Vreau o rochie roșie care să marcheze un capitol nou și să oglindească noua mea stare de spirit.

 

Vreau să mă bucur, să dansez, să trăiesc, să fiu din nou EU.

 

O rochie roșie nu e doar o rochie, o frivolitate de moment, ci uneori e un simbol de supraviețuire.

 

Viața e făcută din simboluri, din emoții de moment, din lucruri pe care noi le investim cu o anumită putere, ca să ne dea putere.

 

Niciodată o rochie nu e doar o rochie, uneori e o armură.

 

În acest moment, rochia roșie de Revelion, indiferent care va fi ea, este simbolul supraviețuirii mele, ca laurii învingătorului după o bătălie.

 

Și o merit din plin, înzecit, pentru că nu m-am dat bătută niciodată, nici chiar atunci când nu mai era nicio speranță.

 

Mama mea s-a ghidat mereu după un motto pe care mi-l repeta în copilărie și eu îl consideram o prostie: ”Să speri mereu și cel mai mult când ți-ai pierdut și ultima speranță”. Un panseu, așa îl priveam eu, cu superioritate.

 

În 2025, pentru prima dată, l-am înțeles. Îl înțeleg.

 

Și, tocmai pentru că am renăscut, vreau să trăiesc și să mă bucur, în roșu sau în ce culoare vreau eu.

Aceasta nu e o poveste despre bucle perfecte, nici despre psihologie aplicată, e o poveste despre VIAȚĂ APLICATĂ, concretă.

 

Acum câteva zile, mi-am făcut o poză cu buclele. Doar cu buclele, mi se părea că stau grozav, și am postat-o pe Instagram-story, adăugând: „Părul meu nu e perfect, dar îl iubesc”. E poza de mai jos.

 

Chiar îmi plăcea mult cum îmi stătea părul în acea zi și am vrut să mă amuz puțin.

 

Am uneori senzația că ne luăm foarte în serios pe rețelele sociale, încercând să postăm lucruri cât mai lucrate, bibilite și pline de miez, când de fapt ar trebui să fie un fel de viața văzută prin ochii tăi.

 

Viața măruntă, zilnică, exact așa cum e ea, iar pentru mine buclele reprezentau un moment din viață.

 

În timp ce făceam poza, m-am trezit alunecând ca Alice pe gaura de iepure din romanul lui Lewis Carroll, și mi-am amintit o poveste citită acum 20 de ani într-o carte de dezvoltare personală, respectiv o carte despre legea atracției.

 

Ca să ne lămurim din start: cred cu tărie că suntem ceea ce gândim, că atragem lucrurile pe care ne concentrăm, astea sunt adevăruri universal valabile confirmate inclusiv de toate religiile.

 

Nu cred, însă, în „manifestatori”, „coach de manifestare”, „rețete de manifestare” și toată industria asta hocus-pocus-preparatus care monetizează în ultimii ani niște principii altminteri simple și de bun-simț.

 

Așa cum nu poți să bagi junk-food în corp și să fii sănătos sau să stai toată ziua pe canapea și să ai mușchi lucrați, nu ai cum să trăiești într-un nor negru de gânduri negative și să fii fericit, senin sau prosper. Simplu.

 

Acum 20 de ani existau puțini oameni care vorbeau despre asta și una dintre cărțile care mi-au căzut în mână era un volum american cu povești reale ale unor oameni care folosiseră legea atracției în viața lor.

 

Nu am terminat niciodată acea carte, dar din ceea ce am apucat să citesc, mi-a rămas în minte o poveste. De fapt o frază.

 

Era povestea unei femei care trecea printr-o perioadă foarte urâtă și grea, cu nesiguranță de sine, probleme profesionale, personale, o furtună perfectă.

 

Și, citind undeva despre gândirea pozitivă și faptul că putem să ne reprogramăm creierul indiferent de vârstă, decide să urmeze un fel de calendar de afirmații, pe 30 sau 60 de zile, nu mai țin minte.

 

Știți povestea cu afirmațiile pozitive de spus în oglindă sau în minte, în fiecare zi, e deja un principiu de care auzim pe toate drumurile.

 

Ei bine, prima afirmație cu care începea calendarul ei de gândire pozitivă era: „I like my hair”.

 

Ceva simplu, banal, ușor de asimilat, care să paveze drumul spre lucruri mai serioase și grele, legate de valoarea personală și respectul de sine.

 

Ideea era ca, de câte ori te uiți în oglindă în ziua respectivă, de câte ori îți amintești, de câte ori ești într-un moment de respiro, să-ți repeți treaba asta: „I like my hair”.

 

Povestea mi-a rămas în minte fiindcă era scrisă foarte amuzant și pentru că femeia respectivă nu trecuse niciodată de această primă afirmație.

 

Pentru că i se părea oricum dificil să-și spună lucruri frumoase despre ea însăși, nu a mai considerat oportun să treacă la restul și rămas la „I like my hair” pentru 30 sau 60 de zile, oricum o perioadă lungă de timp.

 

Ce mi-a rămas în minte din poveste și motivul pentru care nu am uitat-o a fost următorul.

 

La un moment dat, repetând DOAR treaba cu părul, de multiple ori pe zi, femeia ajunsese la un asemenea entuziasm încât – ceea ce m-a amuzat teribil și n-am uitat – i se părea că ”I have the best damn hair in the universe”.

 

Chiar acestea erau cuvintele.

 

Fraza asta a fost cea care mi-a rămas în cap, cârligul de care a rămas povestea atârnată în memoria mea, fiindcă – deși nu se ținuse de acel decalog de afirmații – își dovedise sieși că gândirea chiar face totul.

 

Dacă te gândești suficient de mult la un lucru, nu ai cum să nu-l „crești”, așa cum crește un cozonac, în condițiile potrivite, sau așa cum se deschide o floare când are parte de lumină.

 

Pare amuzantă treaba cu „I have the best damn hair…”, dar dacă îți repeți în fiecare zi ”Sunt urâtă”, „Am cel mai urât corp”, „Nu sunt bună de nimic”, nu va mai fi deloc amuzant, ci dimpotrivă.

 

Pentru că astea sunt vocile cu care noi trăim adesea în cap nu 30 de zile, nu 60 de zile, ci ani întregi, vieți întregi.

 

Scriu de peste 20 de ani despre femei, fac evenimente cu femei, le ascult, am prietene femei și povestesc cu ele. Vreți să știți care sunt cele mai frecvente lucruri pe care le aud?

 

• Eu nu pot să port scurt, am picioare/glezne groase.
• Aș vrea să pot purta brățări, dar uite ce încheietură grosieră am.
• Nu am cine știe ce păr, e rar și subțire.
• Mi-ar plăcea să fiu mai slabă, dar uite ce fălci am…
• Dacă eram mai înaltă cu 5 centimetri măcar…
• Aș vrea să am talia mai mică…
• Dacă aș avea șoldurile mai înguste…
• Dacă aș putea să mă îngraș 5 kilograme măcar…
• Dacă aș putea să slăbesc măcar două kilograme…

 

Aș putea să extind la infinit lista asta, de fapt dacă adun doar lucrurile pe care mi le-am repetat EU, MIE, de-a lungul vremii, aș putea umple două pagini A4.

 

Fiindcă, acesta e adevărul, e mult mai ușor să îți zici lucruri urâte și să le crezi.

 

Știu femei care se insultă pe sine inclusiv cu expresii de genul „M-am făcut cât o vacă”, dar nu ar putea să-și spună „Sunt superbă” fără să bufnească în râs, considerând-o ceva ridicol. Ori asta spune totul despre cât de strâmb e raționamentul nostru interior.

 

Lumea aruncă spre tine predominant lucruri urâte încă din copilărie, când totul, de la educație la tachinare și amiciție se face cu răutăți și înțepături.

 

Apoi începi să-ți adresezi singură răutățile și ironiile, iar viața ți le confirmă, scoțându-ți în cale tot mai mulți oameni care să îți oglindească nesiguranțele.

 

E un adevăr al vieții, pur și simplu, de astea sunt atâtea femei neatractive convențional – adică nu cele pe care le-ai numi frumuseți – care au un succes nebun la oameni și o charismă incandescentă, în timp ce femei superbe după toate standardele societății sunt mereu singure, nefericite și atrag numai oameni care le fac să sufere.

 

Depinde ce emani.

 

Știu că pare banal, dar cum ar fi dacă, în următoarele 30 de zile sau până la Crăciun, ți-ai spune un singur lucru, zilnic, de mai multe ori pe zi?

 

Îmi place părul meu.

Am picioare frumoase.

Am o talie suplă.

Cred că sunt frumoasă.

 

Asta, ultima, e afirmația cu care voi lucra eu, dar poți să alegi orice simți tu, orice simți că ai nevoie să-ți „reprogramezi”

 

Nu, nu o afirmație în fiecare zi, ci aceeași până la finalul anului.

 

Ai putea fi surprinsă să constați că, din starea în care te afli acum și care, din tot ce văd și aud în jur, e posibil să nu fie prea grozavă pe acest final de an 2025, să ajungi peste o lună sau două să crezi că ai „the best damn life” și asta chiar să fie adevărat.

 

Și, orice ar fi, chiar nu ai nimic de pierdut dacă faci asta.

Există momente care-ți schimbă perspectiva asupra lumii, ca și cum ai apăsa un buton de „on” sau ”off”. După aceea, nimic nu mai e la fel, oricât te-ai strădui să dai „Undo”. Un astfel de moment mi s-a întâmplat cu doi ani în urmă, când am participat, la Berlin, la premiera unui documentar făcut de Alexandra Cousteau, nepoata lui Jacques Cousteau. Se numea „For the Love of Fashion” și fusese filmat pe trei continente, având ca temă dedesubturile industriei care susține pasiunea noastră pentru haine: industria bumbacului.

 

După primele 15 minute vizionate, mi-a fost clar că nu voi mai privi niciodată la fel o haină dintr-un magazin. Nu vreau să vă sperii, nici să vă fac să vă rușinați cum m-am rușinat eu atunci, dar cifrele dor când le afli: se vând anual 80 de miliarde de piese vestimentare (MILIARDE, da?), adică aproape 400% mai mult decât se vindea cu 20 de ani în urmă, la începutul anilor ’90.

 

Ca urmare a acestui fapt, aproape 25% dintre pesticidele și 11% dintre insecticidele folosite la nivel mondial într-un singur an (și pe care noi le considerăm apanajul industriei alimentare) se duc către frumoasa industrie care ne umple dulapurile cu haine și mai frumoase.

 

Ce este și mai trist: din aceste 80 de miliarde de piese vestimentare, volum aflat în continuă creștere, ponderea produselor realizate sustenabil – reciclate, organice, fără chimicale, fair-trade și așa mai departe – a rămas constantă în ultimii 20 de ani. Înțelegeți acum de ce îmi vâjâia capul când am ieșit de la proiecția documentarului?

Episodul cu documentarul se întâmpla în mai 2016 și mi-am promis atunci și acolo, fără să fac din asta vreun titlu de glorie, că voi fi mai atentă la ce cumpăr, cum și cât. M-am ținut de hotărârea mea, dar până acum nu am povestit despre asta. Lansarea care are loc pe 8 februarie – ASTĂZI – m-a determinat să dau mai departe ceva ce încerc să aplic, puțin câte puțin, de doi ani încoace.

 

Tot atunci, la Berlin, mi s-a mai aprins un beculeț: documentarul Alexandrei Cousteau fusese realizat în parteneriat cu C&A, care este cel mai mare producător de produse textile din bumbac organic din lume. Știați asta? Eu până atunci nu știam, recunosc.

 

Peste 30% din ce se vinde anual în magazinele C&A sunt piese realizate 100% din bumbac organic, iar până în 2020 și-au propus să ajungă la 100%.

 

În plus, mai bine de jumătate din articolele din magazin sunt gândite durabil: piele tăbăcită fără crom, vâscoză din copaci din păduri sustenabile sau poliester reciclat din sticlele de plastic. Da, acele sticle care amenință să se transforme în adevărate insule din Pacific, datorită consumului nostru scăpat de sub control.

 

Tot ei au o serie de tricouri certificate Cradle-to-Cradle (adică un proces circular de purtare, refolosire și reciclare, recunoscut și premiat internațional) și, fiind cel mai mare retailer de bumbac organic din lume, au și un logo propriu (Bio Cotton) pe care-l poți regăsi pe hainele lor.

 

De anul acesta, mai exact de săptămâna aceasta, scot și o colecție specială, sustenabilă, sub sloganul