Îmi părea rău că am ratat de fiecare dată “Pădurea spânzuraților” de Radu Afrim, dar mă bucur că am văzut-o exact acum, în seara asta. Cred că am văzut-o, de fapt, când aveam cea mai mare nevoie să-mi (re)amintesc niște lucruri despre România și să aud accentul ardelenesc de pe Valea Someșului, exact cel cu care am copilărit.
Lunca, Parva, localitățile din romanul lui Rebreanu și din piesa lui Afrim, sunt localitățile copilăriei mele. Accentul mamei lui Apostol Bologa este accentul zonei, magistral redat de Natalia Călin, care face un rol uluitor.
De fapt, rar vezi un spectacol în care fiecare actor să strălucească în rolul lui, însă așa a fost în seara asta. Cu o mențiune specială pentru Istvan Teglas, care reușește de fiecare dată să uimească prin interpretare și nuanțe.
E multă acuratețe, dar și multă poezie în “Pădurea…” lui Afrim și totul te ține încordat în scaun. Nu am simțit când au trecut primele 2 ore (sunt 3:10 in total, cu pauză), dar la final, în ultima jumătate de oră, sala chiar era obosită. Se simțea asta în aer. Și da, e în regulă să fie așa, pentru că unele spectacole trebuie să istovească, să epuizeze, să bătătorească în minte niște gânduri care să rămână acolo.
E un spectacol greu, dar care pentru mine va rămâne multă vreme un reper despre cum se face o adaptare modernă cu respect pentru opera inițială și cu imaginație pentru a face povestea relevantă în contemporan.
#padureaspanzuratilor #liviurebreanu #raduafrim #tnb #teatrulnationalbucuresti #theatre #theatrelover #teatru #teatruromanesc
4 zile ago