Mergeam cu Charlie pe stradă ieri dimineață și m-am trezit „vorbind” cu niște căței, apoi râzând la o fetiță care și-a întins brațele și a vrut să vină spre mine, și atunci am realizat: eu sunt genul de om care se oprește și râde la căței și la copii.

 

Nu e ca și cum nu știam, dar a fost așa, ca un moment de „pauză” în filmul vieții.

 

Asta sunt. Asta mă definește, poate mai mult decât multe alte lucruri pe care le consider emblematice pentru mine și în care am investit energie, timp și suflet, pe când aceste mărunțișuri sunt ale mele pur și simplu.

 

Nu am făcut niciun efort pentru ele și nu știu dacă mi se datorează, doar m-am născut așa.

 

În aceeași zi în care am avut acest gând, mi-a apărut în feed un material de Tiktok – la întâmplare – dintr-un film în care un profesor, interpretat de Adrien Brody, le dădea elevilor ca temă să scrie „Ce ar spune cei apropiați despre voi la înmormântarea voastră?”.

 

M-a oprit în loc, fiindcă mi s-a părut ciudat ca subiect, dar mi-a și rămas în minte și, pe măsură ce mă gândeam, mi se parea o întrebare tot mai interesantă. Atipică, dar fascinantă.

 

De obicei, când ne privim pe noi înșine din afară, vedem lucrurile mari, grandioase, muncite.

 

Ne imaginăm că lumea va ține minte că am fost acest profesionist desăvârșit, că aveam o erudiție fabuloasă, că am inventat ceva extraordinar, că nu mai era nimeni ca noi…

 

În realitate, mai sunt mulți oameni „ca noi”, adică profesioniști, erudiți, creativi, cu realizări la fel sau poate mai grozave.

 

Ceea ce rămâne în memoria oamenilor care ne cunosc sunt cu totul alte lucruri și tocmai ele ne fac unici.

 

Mi-am dat seama că lucrurile de care mi-e dor la oamenii care s-au dus sunt teribil de mărunte și că îi am tatuați pe suflet cu multe mărunțișuri prețioase:

 

Unchiul cu care ascultam muzică, care avea mereu cele mai noi CD-uri cu compilații și a cărui melodie favorită era „Hello Again” de la Howard Carpendale. Și care mă plimba cu Skoda lui din care răsuna Al Bano și Romina Power – Liberta.

 

Sora bunicului care făcea niște nuci umplute extraordinare și care m-a făcut să înțeleg cu adevărat sintagma „pune iubire în mâncare”, pentru că preparatele ei aveau clar iubirea ca ingredient principal.

 

Bunica mea care avea răbdare să stea cu mine în fața geamului, să privim pe stradă și către blocul de alături și să ne imaginăm poveștile oamenilor pe care îi vedeam. Ore-n șir.

 

Prietenul meu farmacist care avea ca „love language” să-mi recomande câte un remediu inedit pentru problemele mele de stomac… și mereu funcționa!

 

Bunicul meu, Nini, care avea abonament la toate ziarele și căruia îi dădeau lacrimile când auzea melodia ardelenească „Săracă inima me…”. Și care avea un deal preferat din Ardeal, unde se ducea să se gândească la lume, și unde m-a dus și pe mine când aveam cinci ani. Încă am vise în care stau pe acel deal.

 

Asta țin eu minte de la oamenii care nu mai sunt.

 

Cum m-am simțit cu ei, ce am împărtășit, momente care au fost doar ale noastre, dar și micile curiozități, ciudățenii și pasiuni care-i făceau să fie… ei

.

De asta, dacă ar fi să fac o listă imaginară cu ceea ce aș vrea să-și aducă lumea aminte de la mine, cam asta ar fi:

 

Făcea haz de necaz și râdea din orice.

Vorbea cu cățeii și pisicile întâlnite pe drum.

Zâmbea când vedea un copil.

Făcea poze cu norii de pe cer și le ținea într-un album pe Facebook.

Citea mereu câte trei cărți simultan.

Iubea marea și orice loc apropiat de o apă.

Melodia ei preferată era Bittersweet Symphony.

Cita mereu din cărți și filme preferate care-i veneau în minte.

Orice situație din viața reală îi aducea aminte de un banc.

Îi plăcea să întrebe cuplurile de îndrăgostiți cum s-au cunoscut.

Se simțea acasă în sălile de teatru și de muzeu, pentru că acolo putea sta cu gândurile ei.

Înmuia biscuiții în cafea și spunea că sunt cel mai bun lucru din lume.

Nu a încetat niciodată să creadă în dragoste.

Când era fericită, scria.

Când era tristă, scria.

Când o durea ceva, scria.

Și cam atât.