Suntem ceea ce am fost mereu, trebuie doar să ne amintim
Cu cât înaintez în vârstă, cu atât îmi devine mai evident că toate adevărurile vieții se aflau dintotdeauna în posesia unei fetițe de șase ani, cu breton și pălăriuță de soare.
Mă analizez uneori și îmi dau seama că gusturile mele, cele mai multe dintre ele, au rămas neschimbate din copilăria mică.
Toți ne naștem știind cine suntem, măcar ca direcție și ca înclinație, doar că de multe ori familia, viața, profesorii intervin în acest firesc.
De la lucruri mari la lucruri mici, de la culorile care ne plac și până la ce mâncăm, ce iubim, ce ne dorim de la viață noi pentru noi, există înăuntrul nostru un ecosistem perfect, pe care oamenii mari simt nevoia să-l schimbe.
Cu cele mai bune intenții, desigur.
M-am dus cu gândul la asta printr-o întâmplare banală: un galantar cu fursecuri cu stafide care mi-a ieșit în cale.
Vedeți voi, nu există nimic pe lumea asta, vreun dulce elaborat, vreun macaron sau vreun choux-a-la-creme făcut de un super-patissier de 3 stele Michelin, care să se compare cu bucuria mea de a ronțăi un fursec cu stafide, cel mai clasic și banal.
Le iubesc de mică. Fursecurile și pișcoturile proaspete.
Mi-a venit să râd gândindu-mă că stau și jinduiesc la o vitrină cu fursecuri și mi-am dat seama că – de la primul meu fursec, mâncat la o cofetărie din Tineretului, când aveam 5 ani – m-am schimbat prea puțin. Spre deloc.
Marile mele schimbări din viață au fost, de fapt, întoarceri la natura mea profundă.
Am renunțat la carne fiindcă de mică detestam carnea și o mâncam doar „de gura” mamei și a bunicii (proteină bla bla bla).
În rest eram acel gen de copil care alegea legumele din supă, dar nu ca să le dea deoparte, ci ca să le mănânce primele. Ai mei se cruceau cu câtă poftă devoram păstârnacul fiert sau rădăcina de pătrunjel, în timp ce dădeam carnea afară din bol, cu dispreț.
Prin urmare, nu pot să spun că m-am deșteptat subit, ci doar am dat reset la ceea ce acceptasem de dragul lumii, al vieții, al lui „trebuie să”.
Mă îmbrac în aceleași culori care-mi plăceau de mică.
Eu am fost un copil care iubea în mod straniu… negrul.
Eram foarte veselă, fericită, nu era nicio cauzalitate între culori și starea mea de spirit.
Doar că-mi plăceau negrul, albul, pastelurile, nimic strident.
Drept urmare, mulți ani am purtat toate culorile pământului, gândindu-mă că lumea are dreptate, că așa trebuie să se îmbrace copiii, adolescentele, fetele tinere.
Până într-o zi când mi-am dat seama că în afară de petele ocazionale de roșu, pot să trăiesc în alb-negru și gri toată viața. Și că e okay.
Pun pariu că, dacă am lua o coală de hârtie și am face o listă cu tot ce ne place, 99% din ea ar fi ocupată de lucruri de care ne-am îndrăgostit de mici, pe vremea când știam clar ce ne place și ce nu.
Când spuneam NU cu voluptate și hotărâre fermă, cu toate că oamenii din jur încercau să ne convingă ce e frumos/acceptabil/potrivit, conform standardelor lor.
Zambile. Fursecuri cu stafide. Bluze negre. Rochii albe de vară. Teniși roșii. Cercei de toate formele. Mâncare de urzici și ștevie. Vinete coapte pe plită. Parfumul „Anais Anais”. Mucenici supă. Salamul de biscuiți. Bananele, crude sau preparate sub orice formă. Ciorbă de lobodă. Pâine cu unt și dulceață. Biscuiți înmuiați în ceai. Ciocolată Merci, dar numai batoanele cu cafea. Pălăriile boater. Rochiile cu mulți nasturi.
Fiecare dintre noi are o poveste care se poate scrie doar printr-o înșiruire a tuturor mărunțișurilor pe care le iubește.