Dincolo de inevitabilul glumei, primele zile după întoarcerea acasă mi-au amintit de procesul de decompresie pe care-l traversează scafandrii și personalul care lucrează sub apă, înainte de revenirea la suprafață.

 

Trebuie să înaintezi controlat, făcând pauze la anumite adâncimi, ca să permiți corpului să se reacomodeze cu presiunea atmosferică.

 

Așadar, scriu acest articol din „camera de decompresie”, din care am ieșit destul de puțin în ultima săptămână, și mai mult pentru lucruri urgente și inevitabile.

 

În rest, am stat și am decantat o experiență complet atipică pentru mine, care din afară s-a văzut mai mult prin prisma spectaculosului și a ineditului decât a muncii din spate.

 

Cam așa se întâmplă cu cele mai multe lucruri și am încetat de multă vreme să mă mai zbat să explic: „Nu, faptul că te afli, geografic, în afara orașului sau a țării în care trăiești nu face acel lucru să fie un concediu, o vacanță, o plimbare de voie, un moment de tihnă. Pentru niciuna dintre părțile implicate…”

 

Organizatorii se află într-o permanentă echilibristică a detaliului, ca atunci când trebuie să asamblezi zilnic un puzzle cu 1.000 de piese pe care seara cineva îl varsă înapoi din cutie și a doua zi trebuie făcut din nou, altfel.

Ca participant, dacă ești un profesionist responsabil presiunea ți-o impui singur și e multiplă: să reușești să transmiți informația corect și în acord cu stilul propriu, să nu ai scăpări care să creeze un efect de domino asupra echipei și să te și bucuri de experiență în același timp.

 

Turul, denumit oficial Cars & Roads by Michelin, a fost gândit de jurnalistul auto Mircea Meșter ca o reiterare contemporană a filosofiei care a născut legendarul ghid Michelin, apărut în 1900 cu intenția de a-i face pe oameni să circule mai mult și să-și pună la treabă mașinile și, implicit, anvelopele.

 

Stelele sofisticate pentru care se bat azi bucătarii de top ai lumii au reprezentat, cândva, doar o idee genială de marketing a fraților Michelin: hai să-i facem pe oameni să meargă mai mult cu mașina, oferindu-le locuri interesante, în care să mănânce bine și care să merite un ocol în traseele lor.

 

Ediția Austria a fost realizată în parteneriat cu Michelin, OMV și Visit Austria, de aceea a implicat și unele dintre cele mai frumoase locuri din Europa, precum trecătorile montane Timmelsjochpass, Großglockner Hochalpenstraße și Nockalmstrasse.

 

Am stat la celebrul Aqua Dome, am vizitat Swarovski World – un loc absolut spectaculos unde este expusă și o creație inspirată din portul popular românesc – dar și Red Bull Ring, unde subsemnata a consumat și primul Red Bull din cele 42 de primăveri.

 

Da, nu râdeți, până acum nu băusem niciodată un Red Bull.

 

Mașinile pe care le-am testat au fost Dacia Bigster Full Hybrid, Byd Atto 2 DM-I, Omoda 7 SHS-P, Renault Clio Full Hybrid, Volkswagen Tiguan Plug-In Hybrid și Volvo XC60 T8.

 

Materialele video, plus o bogăție de poze și relatări, le găsiți pe contul meu de Instagram.

 

Pe site-ul Autocritica găsiți jurnalul fiecărei zile din Cars & Roads Austria, detaliat inclusiv cu amănunte tehnice pentru cunoscători și cu părerile noastre despre fiecare mașină în parte.

 

Pentru că experiența e atât de plină și de complexă încât nu poate fi înțeleasă decât din interior, am decis să structurez acest articol de bilanț ca și cum aș răspunde la cele mai frecvent întâlnite întrebări pe această temă.

„Dar cât de greu e să fii în tur? Că din afară pare fun…”

 

Nu e deloc greu dacă ești un om disciplinat și cu respect pentru ordine și reguli, dar poate fi infernul (pentru tine și ceilalți) dacă ești tipologia boemă care crede în trezitul fără alarmă, alinierea spontană a chakrelor și în cheful de moment drept valoare supremă a vieții.

 

Eu funcționez pe bază de disciplină și în viața mea normală și am înțeles rapid de ce lucrurile sunt așa cum sunt, dar dacă ar trebui să asemuiesc Cars & Roads cu ceva, acel ceva ar fi un bootcamp, nicidecum un retreat.

 

Ne aflăm în tur cu un scop clar: cel de a testa niște mașini pe niște drumuri deosebite și de a avea și niște experiențe de lifestyle în același timp.

Fiecare dintre noi livrează niște materiale, în stilul propriu, în timp real, iar traseele au ca finalitate o înțelegere a mașinilor și a performanțelor lor.

 

Nu doar „ne plimbăm și ne distrăm”, iar atât timp cât fiecare își asumă acest lucru, e foarte bine.

 

Totul este organizat în cel mai mic detaliu în ceea ce eu numesc „Biblia după Meșter”, un document pdf foileton în care găsești răspunsul la orice întrebare, de la sensul vieții și până la procedura de alimentare în benzinării.

 

Există fișe speciale despre mașini, detalii despre destinații, informații practice despre trasee, link-uri de Google Maps predefinite, tu trebuie să-ți faci treaba și să urmezi regulile.

Practic, ca să poți fi tu creativ și plin de efervescență literar-artistică, o echipă de oameni, în speță jurnaliștii de la Autocritica, face o treaba de organizare în cel mai mic amănunt.

 

Și, din respect pentru ei, ar fi cazul să îți faci și tu treaba.

”Ce drăguț, sunteți câte doi în mașină, cred că e super-distractiv”

 

Să fii cu un alt om într-o mașină pe care o schimbi la două zile, să fiți doar voi doi, minimum opt ore pe zi, unsprezece zile la rând, făcând și diferite sarcini și calcule împreună, e la fel de distractiv cu a fi într-o căsnicie.

 

Dacă e o căsnicie fericită, e o bucurie să-ți petreci timpul cu acel om.

 

 

Dacă e o căsnicie nepotrivită, în schimb, îți vine să te arunci din mașină în mers.

 

Eu și Raluca Hagiu, partenera mea, ne-am „găsit” perfect una pe alta și ne-am înțeles de minune, dar nu vreau să pară că acest lucru este un dat universal.

 

Pur și simplu s-a nimerit ca amândouă să fim persoane empatice, care iubesc să povestească și să facă haz de necaz și care au luat acest traseu ca pe o aventură la care trebuie să te adaptezi constant.

 

Am râs în cele 11 zile cum n-am râs în tot ultimul an, am făcut karaoke, ne-am povestit viețile, am făcut poze spectaculoase și ne-am făcut și treaba pentru care am venit.

 

Ah, și ne-am rătăcit în Ungaria după ce Waze și Google Maps au avut o discordanță de traseu, dar asta nu a făcut decât să ne consolideze relația.

 

Au fost zile în care eu am condus aproape exclusiv și altele în care Raluca a preluat misiunea condusului ca să mă lase să-mi montez materialele și să-mi scriu articolele pe scaunul din dreapta.

 

Unele mașini dintre cele șase pe care le-am rotit între echipe i-au plăcut mai mult Ralucăi și le-a condus mai mult, altele au fost favoritele mele și m-am bucurat eu mai mult de ele.

 

A fost ceva absolut natural, un fel de „Hai că azi fac eu”, ”Bine, atunci mâine fac eu”, „Te las pe tine, fiindcă îți place mai mult”, „Lasă că mă ocup eu, tu fă-ți treaba” care s-a legat firesc, dintr-un respect reciproc și din spirit de echipă.

 

Nu e ceva de medaliat cu aur și acoperit cu lauri, ar trebui să fie o normalitate, dar vreau să punctez acest lucru fiindcă în lumea de azi lucrurile de bun-simț și elementare au ajuns să pară ieșite din comun.

 

Deloc întâmplător, când le-am povestit oamenilor, la întoarcere, despre această conviețuire automobilistică, am aflat povești dintre cele mai tragico-amuzante, de la oameni care și-au sudat relația într-o călătorie lungă cu mașina până la prieteni care nu s-au mai văzut niciodată la finalul a 2.000 de kilometri de coșmar, fiindcă orele petrecute împreună au scos la iveală tot ce era mai rău în fiecare dintre ei.

„Părea că sunteți tot timpul ori într-un restaurant frumos, ori într-un hotel de lux”

 

Partea de lifestyle a turului este cireașa de pe tort, pentru că fiecare oprire are povestea și sensul ei: de la mici bistrouri selecționate în ghidul Michelin și restaurante austriece fusion până la restaurante cu două stele Michelin „curate” și hoteluri boutique care au primit celebrele „chei” de ospitalitate Michelin.

Între noi fie vorba, favorita mea rămâne o cabană din penultima zi de tur, undeva pe traseul Nockalmstrasse.

 

Se numea Glockenhütte și era un loc cât se poate de simplu, tipic austriac, cu niște preparate delicioase.

 

Pentru mine, ca singura vegetariană a grupului, experiența culinară a fost un deliciu, la propriu.

 

Știu că le-am dat bătaie de cap cu meniurile mele (mulțumesc pe această cale pentru răbdare!), dar am savurat din plin fiecare loc și fiecare preparat, în felul meu.

 

Sunt mândră că m-am ținut și de stilul meu alimentar, care știți că e puțin mai ciudat (a se citi: adaptat la alergii, intoleranțe și greutatea vieții) și că m-am ținut și de regimul de sport exact cum aș fi făcut-o acasă.

 

Am spus de multe ori în articole că eu sunt omul ritualurilor, ele mă țin în formă și-mi dau echilibru, așa că încerc să le respect indiferent unde mă aflu.

 

Săritul lor mă face să mă simt de parcă mi-aș fura eu singură căciula.

 

Și, ca idee, Kitzhof Resort din Kitzbühel avea cea mai frumoasă sală de fitness în care am fost vreodată, cu cea mai frumoasă vedere – spre o pădurice privată – pe care nu aș fi vizitat-o altfel dacă nu mă țineam de ritmul meu sportiv matinal.

 

Îmi va rămâne mereu în gând și găsiți reel-urile de acolo la mine pe Instagram.

 

„De ce e greu să treci PESTE Cars & Roads?”

 

Ce înseamnă asta, Diana, că nu știi ce să mai faci cu viața? Ce e dramatismul ăsta?

 

Ei bine, departe de a fi o fire dramatică, m-am lipit foarte tare de acest grup și de oamenii din el fiindcă timp de 11 zile am constituit împreună o bulă suspendată în afara timpului, în care fiecare și-a ocupat rolul și care a generat o energie de ansamblu în care eu m-am simțit minunat.

 

Suntem tipologii diferite, domenii diferite, firi diferite, luați doi câte doi nu avem aparent nimic în comun, dar mie fiecare dintre cei cu care am călătorit mi-a oferit ceva cât se poate de concret.

Am plecat de la fiecare membru al echipei cu o poveste, cu o emoție, cu o glumă, cu un moment (chiar și fără cuvinte) care mi-a trezit ceva sau m-a făcut să înțeleg ceva despre mine și despre tur.

 

Sunt oameni care nu am schimbat mai mult de două vorbe, dar care mi-au trezit o anumită duioșie pe care o voi asocia mereu cu persoana lor.

 

Sunt persoane pe care le-am considerat inițial destul de abrupte ca discurs și care ulterior mi-au arătat o latură mai soft.

 

Sunt alții cu care doar m-am salutat dând din cap timp de 11 zile, dar care m-au făcut să râd la un moment dat cu ceva și aceea e emoția care-mi va rămâne în minte.

 

Sunt băieți care s-au oferit să ne spele mașinile fiindcă noi nu făceam treabă suficient de bună cu înlăturatul muștelor și le mulțumesc încă o dată pentru asta (Cornel, Tudor, Alin, nu uităm că ne-ați lăsat să ne simțim dive în loc să spălăm caroserii…).

 

A fost echipa foto-video care a funcționat ceas și care ne-a livrat în timp real materiale superbe, inclusiv cele care se regăsesc în acest articol, ba chiar a mai stat după noi și pentru fotografii individuale cu mașinile (da, Raluca, mă gândesc la rochia ta cu franjuri).

Bineînțeles că nu a fost doar lapte și miere: ne-am mai ciondănit, eu am avut o răbufnire în care mi s-a părut că sunt nedreptățită din cauza unei erori Google Maps, au fost și tristeți, și bucurii, au fost zile în care mă durea spatele și îmi venea să dau foc lumii, au fost seri în care nu mai vedeam bine în fața ochilor după sutele de kilometri conduși, dar per total… aș mai fi stat în tur cel puțin vreo 11 zile.

 

Copii, îmi e dor de voi și vă spun doar atât: ÖSTERREICH WERBUNG.

 

Știți voi…