Ultima carte citită pe 2016 mi-a sădit sâmburele unei idei, punând pe roate un întreg proces de gândire.

În biografia ei, comediana americană Jessi Klein (despre care am scris un pic AICI) susține, cu umor, că orice femeie poate îmbătrâni „glamourous” doar în trei feluri: dacă e topmodel (și, automat, la bătrânețe va fi un fost-topmodel, conservându-și statutul de divă), dacă e obscen de bogată (și își poate achiziționa tinerețea veșnică printr-un statut privilegiat și Hermès din cap până-n picioare) sau, ultima variantă și cea care m-a atras pe mine… dacă e excentrică. Dar asumat-excentrică. Până la ultima pană de struț bătută în paiete mov.

Foto: Ari Seth Cohen

Nu sunt vreo extravagantă și nici n-am avut vreodată un mare spirit de rebeliune, dar proiectându-mă peste 30 de ani, acest scenariu îmi sună foarte bine. Excentric nu înseamnă, pentru mine, colanți fluorescenți praz purtați la 75 de ani sau animal print pe roz, ci o diferență fundamentală de abordare a vieții. O recalibrare care să sfideze tot ceea ce lumea așteaptă sau consideră că e acceptabil de la o femeie „d’un certain age”.

La vârsta a treia, foarte multe femei mărturisesc că nu mai sunt privite și că, în adâncul sufletului, nici nu-și mai doresc să fie privite de cineva. Pe de-o parte se simt trecute cu vederea, iar pe de altă parte consideră că nici nu mai au ce oferi lumii. În România mai mult decât în alte părți am întâlnit adesea acest model: ,,La vârsta mea…”, urmat de multe verdicte: nu mai fac/nu mai dreg/nu mai port/nu se mai cade.

Când eram mică, câteva dintre bunicile colegilor mei de joacă din parc erau numite, de către comitetul lărgit al părinților, „babe nebune”. Asta însemna că își aduceau nepoții în parc aranjate și machiate, purtau ruj roșu, rochii înflorate, pălării de soare cu boruri largi și pantofi cu toc. Se întâmpla în ultima parte a anilor ’80, când concepția noastră despre bătrânețe era chiar și mai retrogradă decât e acum. Dacă așa ceva e posibil.

Îmi aduc aminte de ele și, cu mintea de acum, îmi vine să zâmbesc. Acele femei erau mai extravagante decât toate personajele tip Iris Apfel ale prezentului. Poate că nimeni nu le-a celebrat vreodată drept curajoase sau diferite, n-au citit prea multe priviri admirative pe stradă și au auzit destule golănii nemeritate de la cei din jur. Dar au continuat să-și poarte stilul, într-o formă de bravadă și ambiție detașată. Acele „babe nebune” erau excentrice într-o lume în care termenul în sine nu exista nici măcar ca drept al tinerilor, darămite al bătrânilor. Erau cool avant-la-lettre.

Când o să fiu bătrână – bătrână biologic, nu după definițiile autohtone, conform cărora bătrânețea începe de la 50 de ani –  vreau să fiu văzută și auzită. Nu vreau să tac doar pentru că nu o să mai am 20 sau 30 de ani. Vreau să fiu versiunea îmbunătățită a ceea ce sunt acum. Să trăiesc. Să mă intereseze în continuare privirile oamenilor, indiferent dacă sunt admirative sau mirate. Să am curaj să fiu văzută. Poate că asta o să însemne o pălărie cu boruri largi, o broșă elegantă sau un păun multicolor pe umăr.

Excentricitatea înseamnă lucruri diferite pentru fiecare, dar în esență înseamnă curaj. Înseamnă să consideri că ai 20 de ani în suflet și să te comporți ca atare. Și dacă asta înseamnă să fii o „babă nebună”, atunci abia aștept să-mi duc nepoții în pălărie cu boruri largi și rochie haute-couture.

A fi excentrică, extravagantă, vie… înseamnă pentru mine să fiu, peste 30 de ani, cel puțin de 30 de ori mai înțeleaptă, senină, împăcată cu mine decât sunt acum. Să fiu o femeie mai faină, mai cool, mai mișto, mai evoluată, mai… orice termen ne luăm fiecare ca etalon. Să știu că, indiferent cât de ridată îmi va fi pielea și cât de alb va fi părul, viața mea a mers numai și numai în sus.