Despre tot ce-i fin și fain

Ne putem obișnui cu orice vrem să ne obișnuim

By 21 septembrie, 2020Myself
read time 5 min
 
21 septembrie, 2020

Ne putem obișnui cu orice vrem să ne obișnuim

Zilele astea mi-am dat seama că toate scenariile din capul nostru care încep cu „Eu nu aș putea niciodată să…” sunt doar alinturi copilărești, fără fundament real. Suntem mai adaptabili decât credem și putem folosi asta în favoarea noastră.

by

Vinerea trecută, în timp ce așteptam să urc pe scenă la Digital Divas și mă gândeam dacă o mai exista vreo urmă de machiaj sub mască, am avut o străfulgerare.

 

Dacă revelațiile sunt parte normală din viața unui om care scrie, vă rog să mă credeți că în cazul de față, indiferent de profesie, era greu să nu îți treacă prin minte tot felul de concluzii despre viață și sensul nostru pe acest pământ.

 

Mai exact, ne aflam cu toții – vreo 30 de oameni fiind „cu toții” – într-o sală de conferințe de la Marriott, cu măștile lipite de față (fără excepție) și vorbind unii cu alții prin Messenger-ul de Instagram, fiindcă mesajele nu mai puteau fi citite pe buze, iar distanța socială dintre scaune era deja prea mare.

 

Noemi Meilman de la ”Plăcerile lui Noe” a rezumat perfect situația: „A fost straniu, dar frumos”.

 

Exact așa. Straniu, dar frumos, la fel ca toate lucrurile pe care nu îți imaginezi niciodată că o să le trăiești, dar… ce să vezi, la un moment dat tu îți faci niște planuri și cineva acolo Sus râde de ele în hohote.

 

La asta m-am gândit acolo, la Digital Divas.

 

Acum un an, eram pe scena de la Palatul Bragadiru, într-o sală plină-ochi de oameni, un furnicar de energii, zâmbete și voci.

 

Ne îmbrățișam liber, vorbeam, ne șopteam la ureche, ne felicitam reciproc de la o distanță de 5 milimetri și ne pupam furtunos pe amândoi obrajii.

 

Acum… încercam să ne înfrânăm reflexul de a da mâna unii cu alții, de a pune mâna pe un umăr sau de a atinge prietenește o încheietură, în timpul unei discuții.

 

Straniu, complet straniu, dar și frumos fiindcă, dincolo de măști și distanțare, mi-am dat seama că încă iubesc această industrie. Că îmi era dor de acești oameni, că îmi era dor să ies, că simțeam nevoia de un strop de normalitate.

 

Sau ar trebui să spun mai curând… vechea normalitate, fiindcă normalitatea actuală e asta, cea pe care o trăim acum.

 

Când mă aud rostind cuvântul normalitate cu trimitere la trecut, mă simt ca o doamnă venerabilă care povestește cum era „pe vremea ei”, locul la care se raportează toate.

 

Ne place sau nu, normalitatea este prezentul, nu trecutul.

 

Nu știu ce lecții a învățat fiecare în această pandemie, dar eu am învățat una prețioasă, și anume că suntem mai adaptabili decât am crezut vreodată.

 

Că nu există „nu pot”, „nu aș putea”, „nu aș trece niciodată peste…”.

 

Poți orice.

Treci peste orice.

Te adaptezi la orice.

 

Dacă ultimii ani m-au învățat ceva, iar ultimele 6 luni au peceltuit procesul, ei bine asta m-au învățat: că pot orice.

 

Pot trăi fără orice, pot renunța la orice, pot să îmi rotesc viața la 180 de grade, pot să o iau oricând de la început, pot să uit de toate tabieturile mele, pot să învăț lucruri noi și să schimb totul din temelii.

 

Și totuși, nicăieri nu am simțit mai pregnant această senzație decât la gala Digital Divas, în acea sală mare și aproape goală.

 

 

 

În timp ce îmi acceptam la microfon premiul datorat VOUĂ, am realizat în gând că probabil machiajul meu mai există în procent de 1% și că am fața roșie de la stat cu mască.

 

Acum un an, ar fi fost de neconceput să nu arătăm perfect. Pe o scenă, totuși, există niște așteptări…

 

Și totuși, acum nimeni nu s-a formalizat.

 

Am râs de noi înșine și unii de alții și ne-am bucurat că suntem acolo.

 

Că trăim, că suntem întregi, că am avut ocazia să sărbătorim ceva. 

 

Poate că eram distanțați, cu fețele ascunse de măști și fără posibilitatea de a râde altfel decât cu ochii, dar în toată această agitație eram mai… relaxați ca oricând.

 

Mai… simpli. Mai „fără brizbrizuri”.

 

Dacă lumea întreagă s-a putut adapta la această situație stranie și complicată – mai cu forța, mai strângând din dinți, dar s-a adaptat – oare la ce ne mai putem adapta fiecare, zilnic?

 

Ce putem schimba, zilnic, din toate lucrurile pe care le credem de neclintit despre noi?

 

Aud zilnic oameni care spun că ei „nu pot să facă cutare lucru”, că „nu au voință pentru un nou stil de viață” sau că „nu ar reuși niciodată să facă ::: INSERAȚI AICI ORICE ACTIVITATE :::”.

 

 

Suntem foarte hotărâți când enumerăm lucrurile de care NU suntem capabili. Ba chiar mai adăugăm uneori și un „Eh, nu mă mai schimb eu, după 30/40/50/80 de ani…”, ca să punem definitiv capac oricărei dezbateri.

 

Și totuși, în ultimele șase luni toți ne-am schimbat complet.

 

Dacă o lume întreagă și-a schimbat din temelii tot ceea ce considera a fi normalitate, de nevoie, câte alte lucruri am putea schimba zilnic, pentru binele nostru?

 

Lăsăm răul să ne schimbe, dar cu binele avem o strângere de inimă… și e păcat.

 

De câte ori o să îmi mai vină și mie în minte că NU pot să schimb ceva radical la mine, o să-mi aduc aminte cum am stat în acea sală de la Marriott și am primit un premiu în fața unei săli aproape goale, în care oamenilor nu li se vedeau decât ochii deasupra măștilor.

 

O să mă gândesc că puterea de a schimba orice stă în noi și că este doar alegerea noastră dacă o folosim sau o lăsăm acolo, neatinsă și latentă.

 

Pandemia ne-a schimbat din temelii „normalul”, dar depinde de noi ce vrem să conțină această „nouă normalitate”, pe lângă lucrurile impuse cu forța.

 

Puterea e la noi, acolo unde a fost mereu.

 

Și poate n-ar trebui să fie nevoie de o pandemie ca să ne dăm seama că doar câteva mici alegeri sau schimbări ne despart de o viață complet diferită.

Pentru mai multe idei, inspirații și opinii, mă puteți urmări și pe pagina mea de INSTAGRAM.