Despre tot ce-i fin și fain

Toate lucrurile pe care nu le putem explica

By 29 octombrie, 2022Myself
read time 3 min
 
29 octombrie, 2022

Toate lucrurile pe care nu le putem explica

…vin de undeva unde mintea noastră a mai fost, dar nu mai ține minte. Și uneori chiar ar trebui să ne dăm singuri la o parte din calea noastră, ca să lăsăm destinul să-și facă treaba.

by

Alături de fetele din #acinceaputere, am hotărât ca în luna octombrie să scriem despre lucruri ciudate sau inexplicabile care ni s-au întâmplat.

 

În octombrie e și Halloween-ul – pe care eu nu-l serbez și nu-mi place, dar na, e luna lui – și este și o lună a introspecției. 

 

Eu cred foarte mult în faptul că lumea nu este doar ceea ce vedem cu ochii, ci este și o infinitate de înțelesuri dincolo de noi, doar că prima reacție la alegerea temei a fost să spun că eu n-am avut niciodată întâmplări ciudate de povestit.

 

Nu pot spune că am avut deja-vu-uri, iar „ciudățeniile” care mi s-au întâmplat sunt mărunte. Nu am avut nici vise premonitorii, nici discuții cu lumea de dincolo, în schimb cred din toată inima în coincidențe.

 

Când aveam 21 de ani, am văzut filmul american „Serendipity”, cu John Cusack și Kate Beckinsale, una dintre cele mai frumoase pelicule romantice pe care mi le amintesc. 

 

În film, doi tineri se întâlnesc întâmplător într-o seară de iarnă în New York, în timp ce amândoi vor să cumpere aceeași pereche de mănuși – și ultima – dintr-un magazin, în ajunul Crăciunului.

 

Nu-și cunosc unul celuilalt decât prenumele, dar se îndrăgostesc fulgerător.

 

Petrec acea seară de Ajun plimbându-se prin oraș, iar la final iau o decizie: dacă le este dat să fie împreună, se vor reîntâlni cumva, iar destinul care i-a făcut să se cunoască îi va aduce din nou unul lângă celălalt.

 

Ea își scrie numărul de telefon pe o carte pe care o vinde la anticariat a doua zi, iar el pe o bancnotă de 20 de dolari. Dacă el va găsi cartea sau ea bancnota, vor ști să dea unul de altul și doar atunci vor fi împreună.

 

E un film care mi-a rămas în minte, fiindcă povestea – oricât de cinematografică – e și foarte reală.

Am auzit multe istorii reale de acest fel, pe unele chiar le-am trăit – sunt regina coincidențelor – și un lucru este sigur: nu există lucruri întâmplătoare, ci lucruri aflate dincolo de puterea noastră de înțelegere.

 

Tocmai de asta, de multe ori îmi place să-i întreb pe oameni cum s-au cunoscut.

 

Nu e doar curiozitate, ci mai mult un fel de colecție de povești.

 

Mă intrigă regulile hazardului și iubirea e un mod bun de a le studia.

 

O prietenă bună a mamei mele era îndrăgostită, în tinerețe, de un bărbat care nu se putea decide dacă vrea sau nu o relație serioasă.

 

Într-o zi, în timp ce ea mergea prin București cu mașina, la o intersecție l-a văzut traversând pe el. Nu era din București și nu obișnuia să vină în oraș prea des.

 

Dar era acolo, atunci.

 

I-a făcut semn, fiind oprită la stop, iar el – fără să-și explice de ce – nu i-a făcut cu mâna, ci a urcat în mașină. Nu s-au mai despărțit niciodată.

 

Știu doi oameni care s-au cunoscut fiindcă unul dintre ei a format un număr de telefon cu o cifră greșită.

 

Voia de fapt să sune pe altcineva și a nimerit, din grabă, numărul unui necunoscut. Sunt încă împreună.

 

Eu și soțul meu ne-am cunoscut mai târziu decât ar fi vrut fiecare dintre noi, dar am trecut unul pe lângă altul de zeci sau sute de ori.

 

Când eu lucram pe strada Eforie, el locuia vizavi.

 

Când eu am început să lucrez lângă Cișmigiu, fiindcă s-a mutat sediul revistei la care lucram, el și-a schimbat chiria și a ajuns vizavi de blocul unde avea sediul revista.

 

Își petrecea serile citind în librăria de la parterul blocului, care avea și o cafenea. Eu intram zilnic în acea librărie.

 

Iar când ne-am cunoscut în sfârșit, am constatat cu stupoare că la acel moment locuia în altă parte, dar exact vizavi de al treilea sediu pe care îl părăsisem eu cu 2 ani înainte.

 

În prima săptămână în care am locuit împreună, aproape că puteam să văd pe geam în vechiul meu birou. 

 

Și o ultimă poveste pe care o împărtășesc fiindcă ea mi-a dat ideea de a scrie despre coincidențe, nu despre ciudățenii.

 

Acum ceva timp, am primit cadou două bilete la un spectacol. 

 

Nu puteam ajunge, așa că m-am gândit la o anumită persoană căreia acele bilete i-ar putea aduce bucurie.

 

O singură persoană mi-a venit în minte, instantaneu.

 

Era o persoană pe care nu o cunoșteam bine, dar care îmi era dragă. Ne văzuserăm de fix două ori în viață, dar ea a fost primul gând.

 

Așa că am ascultat gândul.

 

I-am scris întrebând-o dacă nu ar vrea să meargă la acel spectacol, cu o prietenă, fiind două bilete disponibile.

 

I-am și scris, ca să nu pară ciudat: „Pur și simplu m-am gândit la tine, nu știu de ce dar cred că ți-ar plăcea acest spectacol”.

 

Asta deși, privind retrospectiv, nimic din felul ei de a fi – delicat, senin – nu-mi inspirase că i-ar putea plăcea un spectacol destul de brutal și de atipic.

 

Ne-am întâlnit ulterior ca să îi dau biletele – care erau fizice, în mod rarisim, deși nici nu mai știu de când nu am mai văzut un bilet pe hârtie – și am stat la o cafea, moment în care mi-a povestit ceva ce nu o să uit niciodată.

 

Tocmai încheiase o relație cu cineva la care încă ținea, dar cu care nu era sigură dacă vor merge lucrurile, așa că luase decizia de a pune punct și a lăsa destinul să aleagă.

 

”Dacă e să fim împreună, cumva o să se întâmple”, și-a zis, fiind o persoană care are încredere în destin și în lucrurile care „sunt să fie”.

 

Trecuse o săptămână de la decizia ei când eu i-am scris să-i ofer acele bilete.

Unul dintre oamenii care urmau să apară pe scenă, în acel spectacol, era el. 

Cel de care se despărțise. 

Habar nu aveam.

 

Și da, sunt din nou împreună acum, semn că uneori realitatea e de o mie de ori mai îndrăzneață decât filmele de la Hollywood.

 

Vă rog eu, credeți un pic și în inexplicabil și neprevăzut, aveți curaj și dați-vă singuri din calea voastră, din când în când, ca să vi se întâmple lucruri pe care acum nici nu le bănuiți ca fiind posibile.

 

Singurele lucruri sigure în viață sunt moartea și taxele, vorba americanului, așa că… de ce am alerga după lucrurile sigure?

 

Live a little!

***

 

Mai precis, Cristina Stanciulescu, Ana Bîtu, Noemi MeilmanMara Coman și cu mine ne-am unit vocile sub conceptul #AcinceaPutere.

 

Este un hashtag, un proiect și o “umbrelă” sub care noi cinci vom scrie periodic pe teme din actualitate, pe subiecte care înseamnă ceva pentru noi și care ne fac să NU vrem să tăcem și să ignorăm. Este un proiect de idei, de concept, de convingere.

 

Fiecare dintre noi scrie la propria platformă și suntem complet independente editorial una de cealaltă, însă vocile noastre se vor auzi – sau citi, mai exact – atunci când ceva din agenda socială zilnică ne aprinde imaginația. 

 

Uneori e mai comod să taci în fața subiectelor delicate, e mai simplu și cu mai puține bătăi de cap. Îți asumi însă și faptul că nimic nu se va clinti din loc.

Pentru mai multe idei și inspirații, mă puteți urmări și pe pagina mea de Instagram.

2 Comments

  • Rox B. spune:

    Mă regăsesc foarte mult în povestea despre cum l-ai cunoscut pe soțul tău. Eu și soțul meu ne-am tot plimbat unul pe sub nasul celuilalt vreme de mai bine de 15 ani. Am copilărit la 2 străzi distanță și, deși e o diferență de vârstă între noi și clar nu ne-am fi jucat împreună, ne-am petrecut o vară pe aceeași stradă, atunci când a fost închisă câteva luni pentru reparații și seara ne puteam distra în voie pe acolo. Nu ne-am cunoscut atunci.
    Apoi, vreme de 3 ani, am parcurs amândoi aceleași coridoare prin universitate, dar nici măcar o dată nu ne-am intersectat. Nu ne-am cunoscut nici atunci.
    După alți câțiva ani, l-am însoțit pe prietenul meu de atunci la petrecerea de Crăciun a firmei la care lucra și, pe scenă cu trupa, era cel ce avea să-mi devină soț. Mi-am dat seama de asta muuult după aceea, când deja locuiam împreună. Am căutat pozele in calculator și, surpriză, apărea și el prin câte unele. Dar nici în seara aia nu ne-am cunoscut.
    Alți doi ani mai târziu, ne-am cunoscut prin altcineva, într-o tentativă de a forma o trupă. Respectiva gașcă s-a spart în doar câteva săptămâni și nu am mai ținut legătura. Însă, după 6 luni, când viața fiecăruia dintre noi stătea cu totul altfel, ne-am reîntâlnit absolut întâmplător și ne-am îndrăgostit într-o seară, când am nimerit unul lângă altul la un concert.
    Deci da, și pe noi ne-a pregătit cumva viața unul pentru altul, până când a fost momentul să ne pună față în față 🥰

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.