Despre tot ce-i fin și fain

Rămâi cu bine, fată bună și naivă!

By 24 iunie, 2017Emotions
read time 3 min
 
24 iunie, 2017

Rămâi cu bine, fată bună și naivă!

Textul de mai jos a fost scris pe 16 septembrie 2007, pe blogul meu de atunci, care nu mai există. L-am găsit din întâmplare zilele astea și mi-a plăcut atât de mult, cu toată tristețea lui, încât am decis să-i dau o nouă viață. Eram mică, naivă și aveam o inimă frântă, dar privind înapoi îmi vine să mă mângâi pe cap și să-mi spun să mai rabd un pic, că totul va fi bine.

by

Poveste din 16 septembrie 2007, de pe ”Diana and the world”. Nu avea diacritice și am lăsat-o așa. De fapt n-am schimbat niciun cuvințel. Fiți blânzi.

 

 

“Life is like a box of chocolates…you never know what you’re gonna get…” spunea Forrest Gump. Si da… viata e ca o cutie cu bomboane de ciocolata. Niciodata nu poti sa stii cum iti este norocul… daca nimeresti glazura dulce de vanilie sau dimpotriva, ciocolata amaruie. Pana la urma insa… cutia de bomboane n-ar mai fi aceeasi daca una din cele doua ar lipsi. Pentru a aprecia vanilia, ai uneori nevoie de gustul amarui al ciocolatei negre.

 

Niciodata nu m-am gandit cat de minunata e viata in casa parintilor. Cat de simplu e totul, cat de lipsita de griji e fiecare zi, cat de reconfortant e sa ajungi acasa seara si cineva sa te astepte cu bratele deschise, sa te intrebe cum a fost ziua, sa te sarute pe frunte si sa te mangaie cu drag. Intotdeauna mi s-a parut ca toate astea sunt cumva ,,default”, ca sunt acolo, intotdeauna, fara sa implice vreun efort deosebit din partea mea. Ca si cum le meritam.

 

Acum sunt intr-o camera de hotel, scriind la laptopul meu, singura. M-am plimbat printr-un oras strain, in care nu cunosc pe nimeni care ar putea sa imi spuna o vorba buna, sa ma ia in brate cu drag sau sa ma sarute pe crestet. Nici macar pe cineva care sa ma intrebe ce mai fac. Tocmai mi-am facut bagajul pentru a ma intoarce in Leiden. Noua mea casa.

 

Maine la ora 2 voi lua avionul care ma va duce inapoi in camaruta mea cu vedere la gradina din fata campusului, unde in cea mai mare parte a timpului sunt doar eu… si laptopul meu. Camaruta in care invat, in care dorm, in care de multe ori visez la lucruri minunate… cum ar fi camera mea de acasa. Imbratisarea parintilor. Sarutul cuiva caruia sa-i pese. Viitorul care ma asteapta.

 

In ultima luna am invatat mai multe despre mine decat am facut-o in 22 de ani. Am invatat ca pot sa am grija de mine, ca pot sa convietuiesc doar eu cu mine, ca pot sa spal rufe pana aproape de perfectiune, sa duc gunoiul la unu noaptea pe o straduta intunecata, sa fac ordine in camera de doua ori pe zi, sa sterg praful cu strasnicie, sa-mi fac cumparaturile saptamanale la Spar sau Hoochvleet si sa carabanesc doua sacose imense pe jumatate de kilometru de piatra cubica. Pe tocuri.

 

Am invatat ca pot sa merg oriunde imi pun mintea, chiar daca nimeni nu vine cu mine. Ca pot sa merg cu trenul fara sa ma simt singura. Ca pot sa ma plimb 5 kilometri pe zi, pe stradutele din Leiden, cu castile in urechi, fara sa ma simt vreun pic stinghera. Ca pot sa imi tarasc valiza pe aceeasi piatra cubica, prin ploaie, pret de vreo 3 kilometri, la ora 3 noaptea, ca sa prind trenul care ma va duce la aeroport pentru a-mi asuma cel mai mare risc pe care mi l-am asumat pana acum.

 

Si, poate cel mai important… am invatat ca uneori cel mai important lucru este sa-ti asumi acel risc. Fara sa te gandesti macar la ceea ce va urma, la ceea ce se va intampla. Pur si simplu sa ai curajul sa faci ceea ce ai de facut. Iar daca iese rau, sa stii ca drumul in sine a meritat cu prisosinta.

 

Eu, fata timida si linistita, am aflat ca pot sa pun intrebari incomode. Ca pot sa sustin lucrurile in care cred. Ca pot sa fiu singura intr-o mare de straini si sa ma simt puternica. Ca pot sa-mi scriu un proiect singura intr-un aeroport, in asteptarea unui zbor de conexiune. Ca pot sa-mi asum si sa fiu mandra de eticheta de ,,the only non-American”, ba chiar sa ma simt speciala. Ca nimeni nu ma poate face sa ma simt prost fara consimtamantul meu. Ca sunt capabila de mai multe decat am crezut si, mai ales, ca sunt mai puternica decat banuiam. Am descoperit, vrand-nevrand, ca Eleanor Roosvelt avea dreptate: femeile chiar sunt ca pliculetul de ceai. Nu-ti dai seama de taria lor pana nu le dai drumul in apa fierbinte…

 

Sunt singura in camera mea de hotel. Mi-am facut valiza si mi-am pus ordine in ganduri. Si, pentru prima oara, m-am simtit mai puternica decat am fost vreodata. Am simtit ca, intr-adevar, sunt pe drumul cel bun. Chiar daca uneori ma mai impiedic si ma lovesc, chiar daca sunt neindemanatica si mai sparg cate un pahar sau imi frang inima… important este ca am reusit. Sunt aici.

 

Camera aceasta de hotel, mica, ingramadita si usor trista, va ramane mereu in amintirea mea ca locul in care mi-am facut curatenie generala in ganduri, in vise si in asteptari. Uneori trebuie sa dai drumul trecutului si sa nu te mai uiti inapoi, daca vrei sa-ti fie bine in viitor. E mai bine ca unii oameni sa ramana doar in gand si sa-ti amintesti candva de ei cu un zambet, dar sa nu-i lasi sa-ti faca rau. Sa nu lasi pe nimeni sa-ti faca rau.

 

Poate asta e cea mai mare lectie pe care am invatat-o. Ca trebuie sa lupti TU pentru TINE, fiindca nimeni altcineva n-o va face in locul tau. Iar daca cineva te acuza de egoism… pune-l sa se uite in oglinda si apoi aminteste-i ca fata buna, naiva si nehotarata pe care o stia nu mai locuieste de multa vreme aici…

3 Comments

  • Adina Leucea spune:

    Fetele timide cu inimi frante…povestea asta ar fi cliseu, daca nu ar fi reala si mai ales atat de aproape de mine (si probabil atatea altele). Oare chiar trebuie sa ne fie frante inimile ca sa ne dam seama unde suntem si de ce suntem capabile? Se spune ca prin suferinta vine purificarea. dar e enervant ca nu poate sa vina si altfel.

  • Alina spune:

    Ai scris atat de frumos…
    Te-am descoperit de putin timp, dar articolele tale imi hranesc sufletul, parca stii prin ce trece el acum. Descopera ca este puternic, ca se poate ridica, insa nu la 22 de ani, ci mai tarziu, la 27..
    Nu obisnuiesc sa las comentarii, dar mi-am dorit sa iti spun ca esti o inspiratie. Sa nu te opresti din scris:)
    Cu drag, Alina

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.