Despre tot ce-i fin și fain

Zona de confort: teritoriul personal despre care nu trebuie să dai socoteală nimănui

By 25 februarie, 2020Learning
read time 15 min
 
25 februarie, 2020

Zona de confort: teritoriul personal despre care nu trebuie să dai socoteală nimănui

”Zona de confort”: acel tărâm unde pândesc mediocritatea, nefericirea și toate relele posibile. După ani în care m-am străduit să stau cât mai departe de ea, am ajuns la o concluzie neașteptată: ca să putem fi performanți, trebuie să avem și o zonă „safe” în care putem fi exact așa cum vrem să fim. Inclusiv taciturni, introvertiți și antisociali.

by

La ultima conferință la care am participat, unul dintre vorbitori a avut ideea să-și termine prezentarea – una extrem de utilă și excelent făcută, de altfel – cu genul acela de artificiu interactiv extrem de la modă, care implică să pui oamenii în situații jenante, spontan, ca să-i faci să-și „dărâme barierele interioare”.

 

Asta fără vreo legătură directă cu prezentarea, pentru că nu eram la vreun eveniment motivațional sau de socializare, iar oamenii din sală veniseră doar să asculte niște oameni interesanți, din domenii diferite.

 

„Vă rog acum să vă întoarceți către persoana din dreapta dumneavoastră, să o luați de mână, s-o priviți în ochi și să-i spuneți că este un om minunat”.

 

Eram în primul rând.

 

În 99% dintre cazurile anterioare, chiar dacă mi s-a părut total absurd, total not-my-style și fără vreun beneficiu cuantificabil, intram în joc. Na, cum să fiu taman eu „Grinch”-ul?

 

De data asta, însă, un singur gând mi-a traversat mintea în momentul în care am auzit acest îndemn cu titlu de ordin.

 

”NO WAY. Nici să nu te gândești. Nu”

 

Doamna din dreapta mea părea la fel de „încântată” de moment, așa că ne-am zâmbit reciproc a înțelegere și ne-am văzut de treabă.

 

Veți spune că nu am vrut să-mi înving o barieră, să fiu deschisă, să îmbrățișez universul, lumea, să comunic liber. Mda, okay… Și?

 

Nu am făcut exercițiul fiindcă realmente nu aveam chef de așa ceva, fiindcă mă aflam acolo pentru cu totul alt scop și pentru că îmi place să interacționez atunci când simt s-o fac, nu cu forța. Și pentru că anii de trecut prin exerciții similare mi-a dovedit că aceste joculețe nu schimbă realmente nimic.

 

Dacă tu nu ai chef să socializezi, o declarație de amor făcută unui om necunoscut n-o să-ți desfunde supapele emoționale, să fim serioși.

 

Parcă aud: „Spui asta pentru că nu vrei să crești, fiindcă ai limite autoimpuse, findcă ești închistată în zona de confort”.

 

Ei bine da. Sunt în zona de confort.

Și îmi place la nebunie.

La 35 de ani am făcut superba constatare că zona de confort, acel Bau-Bau de care am fugit toată viața cât m-au ținut picioarele, este de fapt un loc minunat. Calm, liniștit, cu împăcare de sine și asumare.

 

Este un loc în care te cuibărești de drag, nu de frică. Pentru că ai nevoie de confort, de pace, de răgaz tu cu tine și cu alegerile tale. Exact așa cum sunt ele.

 

Când eram mică, desenul meu animat preferat – după Sandy Belle – era „Lidia și Floarea cu 7 culori”. Micuța Lidia căuta prin toată lumea floarea magică, cu petale în șapte culori, iar după nenumărate peripeții descoperă că floarea creștea chiar în grădina casei bunicilor ei.

 

Nu știam, la vârsta de 6 ani, cât aveam când o urmăream pe Lidia, că Floarea cu 7 culori se numește, la adulți, „zona de confort”.

 

Vorbesc serios. Pentru fiecare dintre noi, zona de confort este total diferită și, contrar tuturor teoriilor motivaționale, este impusă de corp și de minte într-un scop benefic. Este „acasă”-ul nostru interior, unde putem fi exact cum vrem noi. Doar că ne întoarcem către ea și o (re)descoperim abia după ce facem toate căutările din lume. Ca Lydia cu floarea.

 

Nu mă refer aici la cazuri extreme de fobii, anxietăți și lucruri care amenință viața normală în societate. Acelea sunt cazuri care au nevoie de ajutor specializat.

 

Nu, eu mă refer la oameni obișnuiți, cu probleme să zicem „medii”, care mai au de lucrat una-alta la ei înșiși (așa cum avem cu toții), dar care au învățat să-și sancționeze gusturile și să lupte împotriva propriilor alegeri și plăceri, în numele „evoluției” sau al „dezvoltării personale”.

 

”Trebuie să ieși din zona de confort. Să ieși mai mult în oraș, să socializezi mai mult, să cunoști oameni, să te duci să faci alpinism, să te apuci de gătit, să faci un curs de scriere creativă, să pleci singură cu rucsacul în Tanzania, să dormi în deșert, să mergi cu șalupa de mare viteză… să… să”.

 

Mulți ani, am făcut lucruri împotriva instinctului, a preferințelor și a felului meu de a fi, având în minte o singură mantră: „Să ies din zona de confort”.

 

Și chiar le-am dus la capăt, doar că la finalul „faptei” nu m-am simțit cu nimic îmbogățită, evoluată sau cu vreo revelație subită. Doar obosită, enervată și cu gândul de „Greu mai e cu zona asta de confort”.

 

Bun.. dar de ce ar fi zona asta de confort atât de groaznică?

De ce trebuie să spun DA la tot, dacă eu simt să spun NU? Instinctele mele sunt chiar atât de neglijabile în fața unor teorii născocite de alții?

Așa că, la un moment dat am luat, ad-hoc, câteva decizii simple.

 

N-a fost vreun moment cu bătut de tobe și fanfară, ci o înțelegere tacită, eu cu mine.

 

Am o vârstă la care mă cunosc îndeajuns de bine încât să știu ce-mi place și ce nu, iar zona de confort înseamnă, adesea, că pot să fac un anumit lucru, dar aleg să nu-l fac fiindcă nu-mi aduce niciun câștig, plăcere sau bucurie. Nu mă reprezintă.

 

După întâlnirea de săptămâna trecută, cu Joey Hubbard, despre care am scris aici – ”Echilibrul viață-carieră: 10 lucruri învățate live de la coach-ul miliardarilor americani” – mi-am confirmat faptul că intuiția mea era corectă.

 

Ca să performăm în profesie și să fim „corporate athletes”, cum zice Joey, avem nevoie să ne îngrijim de propria stare de bine, de noi înșine și de lucrurile mărunte și esențiale pentru ceea ce azi numim „wellbeing”. Iar pentru mine, wellbeing-ul ăsta este legat indestructibil de zona de confort. De spațiul meu, cu alegerile mele, potrivite strict pentru mine, nicidecum universal valabile.

 

Pentru mine, comfort zone înseamnă să pun nevoile mele pe primul loc pe lista mea de priorități, indiferent care sunt pretențiile sau așteptările lumii înconjurătoare la un moment dat.

 

Reluând exemplul de la început: dacă eu am venit la un eveniment ca să mă încarc cu povești interesante și să-mi adun gândurile, îmi respect starea de spirit și aleg să NU particip la joculețele de socializare pentru care pur și simplu nu am dispoziția sau energia necesară.

 

Nu-i așa că sună egoist? Ei bine da, sună egoist. Și e o formă de egoism: să am grijă de mine, nu doar de ceea ce e „socialmente acceptabil” sau impus în numele unei mode.

 

În ultimii 35 de ani, am auzit nenumărate variațiuni ale următoarelor afirmații, toate fiind atacuri directe la Bau-Bau-ul zonei de confort, cauza tuturor relelor și nefericirilor:

 

 

”Trebuie să faci lucruri care îți sunt dificile sau neplăcute, să treci peste jenă și disconfort”

 

Hmmm… nu, nu „trebuie”. Poate ceva mă jenează pentru că este impropriu personalității mele, se ciocnește cu firea mea și e un lucru pe care nu vreau să-l schimb. Nu-l consider un lucru rău.

 

De exemplu, NU fac chestia asta ultra-creativo-experimentală cu privitul în ochi, dacă ea încalcă dorința mea de spațiu și discreție.  Dacă a-ți prețui dorința de spațiu și de stat tu cu gândurile tale la un moment dat înseamnă „comfort zone”, atunci… așa să fie, sunt în zona de confort.

 

Mă duc la un eveniment pentru că știu că voi obține o informație sau ceva nou, dar nu mă duc pentru joculețe, interacțiuni forțate sau alte artificii.

 

Poate în ziua respectivă sunt mai introspectivă, obosită, gânditoare sau lipsită de chef și nu mă mai pedepsesc pentru asta. Nu cred că un om necunoscut de pe o scenă știe mai bine decât busola mea interioară cum ar trebui să mă simt și ce ar trebui să fac.

 

Valabil și pentru momentele în care pur și simplu NU simțim să facem un lucru, fără ca asta să aibă legătură cu vreun tipar comportamental, ci strict cu dispoziția, nivelul de energie sau ceea ce corpul și mintea noastră au nevoie la acel moment.

 

Spre exemplu, am avut o perioadă în care ideea de a merge la evenimente cu mulți oameni mă obosea dinainte să apuc să mă îmbrac.

 

De câteva ori am gândit „Nu Diana, trage de tine, târăște-te până acolo, ieși din zona de confort”. După care am realizat „Hei… vin după o săptămână obositoare, simt că părul meu nu arată grozav azi și cred că nu mi-ar face plăcere să merg la acest eveniment pentru că nu simt că sunt în cea mai bună zi a mea. Asta e, aleg să stau acasă, cu o carte bună, și să mă refac”. 

 

Cu alte ocazii, m-am dus cu maximum de entuziasm la același tip de eveniment, pentru că eram într-o zi cu energie multă, simțeam că am chef si ies și să „strălucesc” și m-am bucurat de o seară minunată. Dar în ambele cazuri mi-am onorat starea de spirit și nevoile mele primare.

 

De câte ori am tras de mine și m-am „târât” undeva, chiar așa m-am simțit… ca și cum m-am târât până acolo. Fără entuziasm, fără strălucire, fără nimic.

 

”Trebuie să te deschizi către oameni, să fii OPEN, să ieși din pătrățelul tău”

 

Altă vorbă pe care o aud în jurul meu de sute de ori pe săptămână, rostită de către oameni foarte serioși, care chiar consideră că-i luminează pe cei din jurul lor cu aceste sfaturi.

 

Eu una am zile în care nu am chef să dialoghez prea mult cu străini. Vreau pur și simplu să stau cu ochii într-o carte sau în laptopul meu.

 

În teorie, 90% dintre oameni m-ar considera antisocială, însă ceea ce experții în „out-of-the-box” nu știu este că eu cunosc, prin prisma profesiei, minimum 50 de oameni noi în fiecare lună. Și îi și intervievez, prin urmare zona mea de confort în materie de oameni e complet diferită de a unei persoane care stă singură în casă șapte zile din șapte.

 

Deși, sincer, e și dreptul acelei persoane să NU aibă chef de vorbă sau de interacțiune într-o anumită zi.

 

Nu cred că un om care are 1000 de interacțiuni aleatorii pe lună, doar de dragul de a nu tăcea, are întotdeauna relații de o calitate mai bună decât cineva care și-a păstrat aceiași cinci prieteni din liceu, cu care vorbește săptămânal. Poate acestea sunt nevoile lui, nu-i trebuie mai mult și este perfect în regulă așa.

 

Ce vreau să spun este că toți avem un fel de a fi. Unii oameni adoră să fie înconjurați de oameni, alții sunt mai singuratici. Eu, de exemplu, sunt o fire care are nevoie de spațiul ei clar delimitat și am învățat, în timp, că există momente pentru vorbit și momente pentru stat în legea ta.

 

Zona de confort este locul în care ai voie să te retragi și să fii cum vrei să fii. Asta nu te face greșit și nu implică vreo muncă de auto-reparare.

 

„Trebuie să-ți învingi teama”

NU, nu vreau să-mi înving temerile, dacă asta înseamnă să fac ceva total neplăcut mie, doar ca să-mi arăt cât de progresistă și „new age” sunt. Nope.

 

Repet, nu e vorba aici de fobii (deși până la urmă și aceea este o alegere: dacă vrei să le învingi sau nu), ci de neplăceri și de temeri punctuale.

 

Spre exemplu, mie nu îmi plac bărcile de mare viteză. Țin minte ultima dată când am zis „da” unei astfel de plimbări, pentru că eram parte a unui grup și toată lumea insista să „get over it”.

 

Am urcat pe barcă, după care ne-a prins o furtună și am avut cea mai dezagreabilă plimbare cu barca din viața mea.

 

În timp ce ajungeam la mal, aveam un singur gând. „De ce nu am stat eu pe plajă, pe șezlongul meu, lenevind la umbra unui palmier? Îmi doream atât de mult doar să stau… de ce am ales să fac un lucru neplăcut mie doar ca să ies din… din ce? Dintr-un spațiu plăcut și relaxant?”. 

 

Contrar a ceea ce auzim în jur, toți știm ce ne place și ce nu. Iar dacă nu suntem siguri, putem sta să ne ascultăm un pic, în loc să plecăm urechea strict la sfaturile celor din jur, și sigur ne vom da seama.

 

„Ești single? Trebuie să ieși din casă, să umbli, să cunoști oameni noi”

 

Am fost single muuulți ani și singurul motiv pentru care am fost scutită de sfatul de mai sus a fost că… prin natura meseriei cunoșteam zeci de oameni săptămânal. Dar prietenele mele cu joburi clasice, de birou, auzeau și încă aud aproape zilnic asemenea „povețe”.

 

În ziua de azi, fiecare om își găsește perechea în funcție de firea lui și de felul lui de a fi. Am prieteni care sunt împreună de ani de zile, mega-fericiți, deși s-au cunoscut pe internet, fiindcă amândoi erau timizi și nu prea ieșeau în oraș, prin cluburi sau la chermeze. Am cel puțin cinci exemple chiar acum în minte, toate cunoscute la prima mână.

 

Nu cred că o persoană care detestă cluburile își va găsi iubirea vieții în club sau într-un loc în care, structural, nu simte nevoia să se ducă de obicei. Chiar nu cred asta. Nici făcându-și abonamente la tot felul de chestii care n-o interesează defel, nici acceptând blind date-uri de care îi este groază, fiindcă nu se simte deloc confortabil cu ideea.

 

Orice te face să te strângi în tine și să zici „Doamne, așa n-aș vrea să fac chestia asta, n-am nicio tragere de inimă”… nu prea e ce trebuie.

 

În plus, iubirea nu-i un „numbers game”, ca la Loto: mai mulți bărbați/femei cunoscuți/cunoscute, mai multe șanse de câștig. Nu.

 

Poți să ieși la 200 de întâlniri și să nu fie toate un haos și altcineva să iasă la două și să-și găsească marea iubire. Contează însă să ieși în termenii tăi, să o faci cu inima deschisă și nu doar pentru că într-un anumit loc ai mai multe șanse să găsești pe cineva. E o prostie.

 

”Trebuie să fii deschis experiențelor noi”

 

Hmm.. poate că mie îmi plac anumite experiențe, pe care le știu prea bine. Sau mă cunosc destul ca să știu ce e „No-no” pentru mine.

 

Am scris în articolul meu cu „Sunt un turist neconvențional” că nu fac lucruri doar să le bifez. Nu orice experiență nouă mă interesează, drept să spun.

 

Și viața e prea scurtă să fac lucruri doar pentru că sunt noi.

 

Aud săptămânal de tot felul de locuri nou-deschise, în România și în afară, dar prea puține îmi trezesc dorința reală de a le vizita, dincolo de „Sunt noi, toată lumea merge, hai să merg și eu”.

 

De ce? Nu pentru că sunt o blazată, ci pentru că mă cunosc eu pe mine. Unele lucruri nu mă mișcă deloc, nu îmi trezesc apetitul.

 

Am o listă interminabilă de curiozități, dar nu consider că TOTUL merită experimentat doar pentru că e acolo…pentru că există.

 

Se deschide cel mai nou local, unde TOATĂ LUMEA e prezentă, iar mie nu îmi place genul de muzică de acolo, nu am chef de zgomot și nu consider că anturajul nu e chiar pe stilul meu? Nu mă duc. O experiență pierdută? Nu, doar o alegere personală. Asumată. Valabil pentru orice.

 

Toate cele de mai sus vin însă cu un amendament: trebuie să te cunoști tu pe tine. Teoria „comfort zone”-ului este seducătoare când ești foarte tânăr și cu o mie de întrebări.

 

Atunci ai sentimentul că orice lucru neexperimentat este șansa vieții tale, ratată și aruncată la gunoi.

 

Cu timpul, înveți că a spune „da” la orice, doar ca să ieși din zona de confort, echivalează la un moment dat cu o agresiune la adresa propriei persoane. Doar că e o graniță fină, pe care tu singur trebuie s-o trasezi. Și, ca s-o poți trasa, trebuie să înțelegi care este conturul care delimitează propria persoană și alegerile tale de ceea ce ți s-a spus, de ceea ce ai auzit în jur sau de ceea ce știi că este la modă, dezirabil sau cool.

 

Un lucru îți pot spune, din experiența mea: nu lăsa pe nimeni, niciodată, să îți spună care sunt limitele spațiului tău și până unde ai voie să-ți exerciți suveranitatea. Spațiul tău e doar al tău, e doar alegerea ta, iar dacă tu vrei să-l trasezi de aici până-n China și ești împăcat cu asta… e perfect.

 

Cine îți spune contrariul vorbește din cărți sau din propria viziune asupra lumii și, chiar dacă poate avea cele mai bune intenții… el nu este TU.

 

Zona de confort e locul tău și numai al tău, care vorbește despre tine și despre alegerile care te fac pe tine să te simți bine. Când a devenit „confort” un termen peiorativ, malefic? Niciodată cu adevărat.

Dacă ai rezonat cu cele de mai sus, am scris aici părerea mea și despre filosofia cu „să abolim limitele, să ne depășim constant limitele, să nu mai avem limite”: „Nu mai avem limite, deși ar trebui”.

Foto: Unsplash

5 Comments

  • Adina spune:

    Bună! Întâi de toate, fiind și prima dată când scriu un comentariu aici, aș vrea să te felicit pentru blogul minunat, pe care îl parcurg regulat de ceva vreme, de când l-am descoperit. Mă regăsesc adesea în opiniile și ideile pe care le exprimi, îmi place estetica blogului și atmosfera pe care o o degajă. Am fost plăcut surprinsă să văd abordată această chestiune a zonei de confort, despre care am și eu o opinie ce contrastează cu ceea ce se crede de obicei…(de fapt, nu cred că e atât de mult vorba despre convingerile oamenilor, ci despre faptul că pur și simplu aderă la mini-idei sau mini-filosofii de viață fără a le trece prin filtrul propriu…). Consider că adevărata zonă de comfort este cea după care ar trebui să ne ghidăm în progresul și demersurile pe care le facem în viață: pe scurt, toate acțiunile și implicarea pe care o arătăm, în general, ar trebui să ne ajute să evoluăm, să fim mai buni, să știm mai bine, pentru a deveni așa cum suntem noi de fapt, în varianta noastra cea mai armonioasă și care își valorifică potențialul. De multe ori, exact cum spuneai și în articol, se consideră că a face un pas „în afara zonei” este benefic, dar care este de fapt delimitarea zonei? Dacă noi, astăzi, încercăm ceva total nou, neobișnuit, dar ne dorim în principiu să o facem, înlăturăm ideea de forțare, de trebuie, suntem în zona noastră, în care pur și simplu creștem și acumulum, așa cum culegem fructe și le punem într-un cos…:) Și, în plus, tocmai zona de confort este unul din lucrurile care ne ajută să ne păstrăm echilibrul și stabilitatea, tocmai pentru a putea fi deschiși și curioși, dar într-un mod cât mai natural față de noi înșine. Și apropo, și mie îmi plăcea Sandy Belle în copilărie. Mult succes în continuare!

  • Adriana spune:

    Multumesc (din nou) pentru articol, Diana.

    Recunosc ca, citindu-l, mi-am adus aminte de un interviu mai vechi de-al doamnei Marina Sturdza. Acolo, ea incheia asa:

    „Şi mai e ceva: deşi nu sunt o persoană solitară, pe mine nu mă deranjează să fiu singură, chiar am nevoie de asta. Poate fiindcă am fost un copil unic, am ştiut totdeauna cum să-mi ocup timpul de una singură. Deci nu simt singurătatea în felul în care aud câteodată că o descriu alţii. Eu mă bucur de ea: cel mai mare cadou care mi se poate face este să mi se spună că n-am nicio obligaţie. Eu ştiu cum să stau singură cu mine.”

  • Cristina Dragnea spune:

    Ai mai dărâmat un „mit”, Diana! Îmi amintești de Jessica Parker din „Sex and The City ” ❤️🙏👌👏

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.