Recunosc: până să aud de Zornitza Family Estate, asociam Bulgaria cu stațiunile de la Marea Neagră și cu realitatea tristă că bulgarii reușesc să facă mai mult turism decât noi, mai bine și cu mai multă convingere. Îmi doream să ajung cândva la Sofia, despre care auzisem numai lucruri frumoase și… cam la asta se rezuma imaginea mea despre Bulgaria turistică. 

Am scris însă, de-a lungul vremii, despre foarte multe destinații din lanțul „Relais & Châteaux”, care adună restaurante gourmet și hoteluri boutique din toată lumea, iar când am auzit că bulgarii au un resort pe granița cu Grecia care tocmai a intrat în această familie prestigioasă și selectivă, am fost curioasă. Foarte curioasă.

Ca idee, România și Bulgaria au, fiecare, câte două destinații care s-au calificat în clubul exclusivist „Relais & Châteaux”. România are restaurantul bucureștean „Le Bistrot Francais” și hotelul boutique „Epoque”, iar Bulgaria are un restaurant din Sofia – André (despre care voi povesti mai multe, curând) și „Zornitza Family Estate” de lângă Melnik, care este oficial și cel mai mic oraș din lume (sub 100 de locuitori). 

Primele lucruri citite despre Zornitza au fost… neașteptate. Era comparată cu Toscana, ceea ce mi s-a părut ciudat și am crezut că e doar un artificiu de marketing. Apoi restaurantul de pe domeniu fusese ales cel mai bun din Bulgaria în 2017, ceea ce de asemenea mi s-a părut „prea bun să fie adevărat”. După care am văzut niște imagini paradisiace pe Booking.com și mi-am dat seama că e un loc care merită explorat.

Zornitza Family Estate se află într-o parte de Bulgarie mai îndepărtată de noi, nu cea pe care o frecventează de obicei românii vara. Fiind situată la zece kilometri de granița cu Grecia și la circa 150 de kilometri de Salonic, are o climă mediteraneană, care face toamna să fie lungă și iernile blânde. Și oamenii sunt mai apropiați de greci decât de est-europeni, lucru pe care gazda noastră, proprietarul Zornitza Family Estate, l-a rezumat cu umor: „Dacă trebuie să faci ceva ce implică oamenii, ai nevoie de multă răbdare, fiindcă nimeni nu se grăbește, pauzele sunt lungi și dese, se lucrează mai mult diminețile, iar lumea se comportă ca și cum ar avea tot timpul din lume”. 

 

Seamănă mai degrabă cu Grecia sau chiar Spania din acest punct de vedere, iar combinat cu aspectul teribil de asemănător cu Toscana – câmpuri de viță de vie, o arhitectură simplă, cu piatră și materiale naturale – te face să te simți oriunde, doar în Bulgaria nu.

Am avut un sentiment straniu și plăcut, mai ales că peisajul pe care-l vezi în mașină, până să ajungi acolo, este foarte asemănător cu România rurală. Odată ajuns însă, te simți într-o dimensiune nouă și aparte.

La Zornitza merită să mergi fie din Salonic, fie făcând un stop în Sofia și apoi continuând încă două ore cu mașina. Melnik, cel mai mic oraș din lume, se află la 10 minute de mers cu mașina, cu tot cu ”Piramidele din Melnik”, niște formațiuni muntoase de calcar care seamănă cu adevărat cu niște piramide și sunt realmente spectaculoase. Tot aici se află și câteva mănăstiri foarte celebre, inclusiv Mănăstirea Rhozen și Mănăstirea Rila, aceasta din urmă fiind considerată leagănul ortodoxiei bulgare.

Totul a început cu viziunea unui sociolog bulgar, Kancho Stoychev, fiul unui celebru scriitor bulgar și proprietarul mai multor reviste, inclusiv echivalentul bulgăresc al revistei „Femeia”. Tot familia Stoychev – Kancho și fiul său, Marko fiind persoanele-cheie – mai deține și resortul de golf BlackSeaRama, de la Marea Neagră, dar și mai multe business-uri cu distribuție de vinuri și produse gourmet.

Aflat la pensie, Stoychev visa să se retragă cu soția sa într-o căsuță undeva în mijlocul pustietății, pentru a cultiva plante, a-și întreține pasiunea pentru căutat ciuperci sălbatice prin pădure și a scrie în liniște la proiectele lui. Și-a construit o căsuță lângă orășelul Melnik, literalmente în mijlocul pustietății, și foarte curând și-a dat seama două lucruri. În primul rând că nu poate sta locului și că mai are încă multă energie de cheltuit și, în al doilea rând și cel mai important, că locul în care s-a retras este fantastic și ar trebui cunoscut de mai mulți oameni, din Bulgaria și nu numai.

Prin urmare, a început să cumpere parcelele de pământ din jurul proprietății sale, identificând cu răbdare și meticulozitate până la 2.000 de proprietari individuali, unii dintre ei pierduți în negura vremurilor. Am făcut turul proprietății care are în prezent 300 de hectare și cei doi Stoychev – tată și fiu – ne-au povestit istoria fiecărei bucăți de pământ: ”Aici moștenitorii erau plecați în străinătate și nici nu mai știau că au acest pământ”, „Aici am vrut să cumpăr bucata asta fiindcă sunt doi copaci de 600 de ani vechime și îmi era teamă că sătenii or să-i taie pentru lemne de foc” și tot așa.

Așa s-a născut Zornitza Family Estate, administrată de Kancho și de Marko Stoychev, și botezată după numele unei regiuni administrative din regiunea bulgărească Blagoevgrad, în care se află resortul. Pe proaspăta soție a lui Marko o cheamă tot Zornitza – un nume foarte rar în rândul bulgarilor – și mi s-a părut fantastică sincronicitatea din povestea lui. ”Toată lumea are impresia că am botezat resortul după soția mea, dar eu de fapt am cunoscut-o pe ea total întâmplător, la două luni după ce am deschis Zornitza Family Estate”, râde Marko. „Acum toată lumea o știe pe soția mea ca Zornitza de la Zornitza Family Estate, însă este pur și simplu o coincidență”.

În primul rând, locul chiar seamănă cu Toscana, afirmație pe care am avut-o pe buze cu toții din primul moment în care am ajuns. ”Nu e doar marketing, chiar are ceva din Toscana”, ne-am trezit rostind, pe rând, în timp ce ne plimbam printre lanurile de viță de vie. Atmosfera e ceva între Toscana și Grecia, dar are un strop din ospitalitatea est-europeană de necontestat: oamenii din zonă sunt „ca ai noștri”, adică veseli, vorbăreți, neprotocolari și dornici oricând să te primească cu pâine și sare, la propriu.

Tot ceea ce se consumă la Zornitza provine din producția proprie: brânză, lapte, ouă, carne, chiar și trufele și vinul. Totul e făcut „ca pe vremuri”, iar poveștile lui Kancho și Marko despre felul în care decurge agricultura bulgărească seamănă, din păcate, izbitor cu ale noastre. Aceeași lipsă de organizare, aceeași dificultate în a găsi oameni dispuși să lucreze, aceiași fermieri care preferă să vândă câte jumătate de kil de legume în fața casei decât să se angajeze să producă o cantitate mai mare pentru cineva dispus să le-o cumpere garantat, sezon după sezon.

Chiar și așa, mâncarea de la Zornitza, făcută de un chef tânăr și talentat, este delicioasă. Roșia are gust de roșie, dovlecelul de dovlecel și alte lucruri mărunte și pierdute prin amintiri. Poate suna ciudat să te entuziasmezi la o roșie, dar numai cine are întipărit în papile gustul roșiei de țară din copilărie poate înțelege de ce „cartonul” din ziua de azi este orice doar nu legumă nu.

 

Pe lângă faptul că poți să mănânci incredibil de bine, gustos, sănătos, pentru toate gusturile, locul are un spa cu produse Darphin și două piscine cu apă termală.

Întreaga zonă se află în fosta „căldare” a unui vulcan stins, bogată în izvoare termale, iar la Zornitza există inclusiv un bazin cu apă sărată, la fel ca la Marea Moartă, în care poți sta 15 minute pentru un detox profund al pielii. L-am încercat, ca și baia Jacuzzi și cele două variante de saună.

Degustările de vinuri sunt la ordinea zilei, iar în imediata apropiere se află alte podgorii unde se pot organiza excursii sau deplasări de câteva ore. Melnik este tot la o aruncătură de băț – și merită o vizită – iar ca să vă faceți o idee cum arată „cel mai mic oraș din lume”, el este ca desprins dintr-o carte de basme, adică așa:

Din noiembrie se vor inaugura primele zboruri cu balonul cu aer cald, cu pornire de pe domeniul Zornitza, iar până anul viitor Marko și tatăl său au în plan o mulțime de alte lucruri spectaculoase. Am vizitat șantierul viitorului bistro de la etaj, piscina interioară și, mai ales, ceea ce mi-a aprins rău imaginația: viitorul bar aflat… într-o căsuță în copac, pe două etaje. Nu sunt eu mare amatoare de baruri, dar pentru acea căsuță din copac m-aș întoarce oricând. Și pentru roșiile cu gust de țară. Și pentru…tot.