Despre tot ce-i fin și fain

Doamna de la perfuzia din dreapta

By 29 ianuarie, 2018Learning, Myself
read time 5 min
 
29 ianuarie, 2018

Doamna de la perfuzia din dreapta

În cele ce urmează nu e vorba de nicio lecție și de nicio morală. E doar o poveste de viață, din care fiecare ia ce are nevoie acum și aici.

by

Acum două săptămâni, mi-am pierdut vocea. Apoi mi-a revenit, iar mi-a dispărut și ne-am tot jucat așa de-a v-ați-ascunselea până când mi-am dat seama că probabil imunitatea mea e la pământ, de vreme ce starea mea de sănătate zilnică variază ca numerele la Loto.

 

După ce m-am făcut bine, mi-am dat seama că trebuie să iau măsuri și am ajuns într-un context medical care implica perfuzii. Prima perfuzie din viața mea.

 

La momentul respectiv chiar mă gândeam să fac haz de necaz, punând un status de genul „Prima perfuzie nu se uită niciodată”.

 

N-am mai pus această frază, dar acea primă perfuzie chiar n-am mai uitat-o, și nu în sensul amuzant al cuvântului.

 

Am venit să-mi fac tratamentul veselă ca o floare și aglomerată între întâlniri și interviuri. Ba chiar aș îndrăzni să spun stresată de gândul că aveam prea multe de făcut și nu știam când să le fac pe toate. De ce ziua are numai 24 de ore, fir-ar să fie? Mă alintam cu gândul că am atâtea de făcut și atât de puțin timp, vai, ce o să fac eu oare.

 

Tocmai fixasem seminarul de vinerea viitoare și printre participanți se anunțaseră și niște oameni foarte dragi mie. Mi-au crescut emoțiile: dacă nu performez bine? Dacă nu o să fie interesant? Dacă mă fac de râs în fața lor? Dacă, dacă?

 

Întârziasem cinci minute, așa că mi-am aruncat haina în cui și cu aceste gânduri m-am așezat val-vârtej pe scaun, cu mâna dreaptă întinsă să primească perfuzia. Urma să am 30 de minute de stat nemișcată, într-o cameră cu mai mulți pacienți, fiecare venit pentru o cu totul altă problemă.

 

Când asistenta ne-a strigat numele pe rând, ca să recapituleze tratamentul fiecăruia, am realizat că că eu eram pentru prima oară acolo, iar ceilalți erau de-ai casei („Doamna Ionescu, bine ați revenit”, „Domnul Popescu, cum vă mai simțiți?”, „Doamna Popa, facem tot tratamentul X azi?”), ceea ce m-a făcut să mă simt ciudat. Totuși, încă n-aveam stare pe scaun, mă foiam, cu mâna stânga țineam telefonul și scriam cu două degete în „Notes”, ca să nu uit ceva esențial pentru umanitate în cele 30 de minute de stat la „picurător”. Ridicol, îmi dau seama acum.

 

Apoi am ridicat privirea și am văzut-o pe ea. Doamna din dreapta mea. Avea cam 40 de ani și părul tuns periuță, dar nu în sensul acela deliberat, de fashion-statement gol de conținut. Nu, mi-a fost clar din prima secundă că nu a fost o alegere, ci o consecință.

 

Din discuția ei cu asistenta, am înțeles că vine aici pentru un tratament care s-o ajute să suporte mai bine reprizele de chimioterapie pe care le tot face de câteva luni. Puțin mai departe, pe un scaun, stătea o doamnă mai în vârstă, probabil mama ei. Din când în când, venea și o mângâia pe cap.

 

La un moment dat, doamnei din dreapta mea i s-a făcut rău. Cineva din încăpere era dat cu parfum și doamna a început să tușească convulsiv. S-a scuzat, printre reprizele de tuse: „E vina mea… nu prea mai suport mirosurile dulci, de când cu chimioterapia”.

 

Mi-a fost groază câteva secunde că e parfumul meu, apoi mi-am dat seama că în dimineața respectivă plecasem în trombă și uitasem să mă dau cu el. Spre rușinea mea, am răsuflat ușurată, mai ales că s-a găsit rapid și „vinovatul”, un domn care stătea puțin mai încolo. Incredibil însă cât de puternic e mecanismul rușinii la oameni: să nu fim noi. ”Dă Doamne să nu fiu eu cel care e de vină”. Groaznic.

 

Doamna și-a revenit din tușit abia după 20 de minute, după ce asistentele au deschis toate geamurile din încăpere și după ce a vomitat într-un coș adus special de una dintre ele. Iar eu, eu m-am simțit în același timp mai energizată și mai stoarsă ca niciodată. Energizată de perfuzia pe care o primeam în venă, dar cu un ghem în stomac. De rușine, în primul rând. Multă rușine.

 

Rușinea pentru gândurile mele stupide și drama mea existențială : vai, aș putea să uit un cuvânt la prezentare și să mă fac de râs… extraordinar, cum voi supraviețui oare? Rușine pentru că am mulțumit în gând că sunt acolo în mod voluntar, nu fiindcă trebuie.

 

Rușine că acele 30 de minute sunt o acoladă în ziua mea, nu centrul zilei mele, și că mă bucur pentru asta. Și rușine că eu după aceea plec acasă și că de-a doua zi o să încep iar să mă stresez pentru toate tâmpeniile posibile. Cu cât mai mici tâmpeniile, cu atât mai mare neliniștea.

 

Am citit cândva, într-un articol scris de o jurnalistă bolnavă de cancer, ceva care m-a urmărit pentru totdeauna. Din păcate n-am mai găsit acel articol, de fapt un jurnal, dar ideea mi-a rămas în cap. Era ceva de genul: „Știm prea bine că noi, bolnavii, vă suntem utili ca să vă amintim vouă, sănătoșilor, că viața trebuie trăită și că sunteți norocoși”. 

 

E rușinos, dar realitatea e că suntem niște animale ciudate, noi oamenii. Avem nevoie de proximitatea durerii ca să ne dăm seama că nu ne doare nimic și că suntem norocoși. Când ne e bine, ne gândim doar la rău. Când dăm de rău, începem să ne amintim obsesiv de perioada când ne era bine. Suntem stupizi, stresați și robotici.

 

Trecem cu vederea ce avem și ne proptim în singurul lucru pe care nu l-am primit încă sau care nu e fix așa cum ne dorim. Luăm binele ca pe un drept și ne irosim zilele în misiunea de a anihila acele câteva lucruri care nu ne convin. Suntem ridicoli, fricoși și ne lamentăm din orice prostie.

 

Ne stresăm pentru ce o să zică lumea, ne consumăm pentru părerea celorlalți despre noi, imaginea și competențele noastre. Stăm nedormiți la gândul că am putea să nu fim plăcuți, că am putea să nu fim iubiți, că scenariile ideale din capul nostru ar putea să nu se concretizeze în timpul vieții noastre pe acest pământ.

 

Că nu o să avem casa și mașina visurilor, că n-o să ne iubească cine vrem noi, că șeful n-o să ne ia niciodată pe după umeri și să ne spună că suntem darul făcut de Dumnezeu firmei lui. Că nimic n-o să fie așa cum visam când eram mici și chiar și mai proști decât suntem acum.

 

După ce asistenta mi-a scos cateterul, am pus mâna pe telefon și am amânat trei întâlniri viitoare, pe care mă stresam să le combin, ca la Tetris, într-un program supraîncărcat. Nu le-am anulat, chiar vreau să mă văd cu acei oameni. Dar la fel de bine mă pot vedea fără să gonesc de la o întâlnire la alta. Mă pot vedea pe tihnă, cu bucurie, nu cu stres.

 

Noi, oamenii, reușim să transformăm totul într-un stres. Chiar și fericirea, chiar și vocația, chiar și iubirea. Cei mai mulți dintre noi nu operăm pe creier sau pe cord deschis. Facem lucruri din care nu mor oameni, dar alegem să ne omorâm singuri pentru ele, în loc să ne dăm un pic de răgaz.

 

Acest articol nu are o morală, nu e o „lecție”, nu e un „Citește aici cum să fii mai fericit chiar de mâine”. E o poveste pe care am trăit-o și la care continui să mă întorc de atunci încoace, de câte ori o iau pe câmpii. Și o mai iau și eu, adesea, fiindcă suntem cumva mai bine-echipați pentru deplâns viața decât pentru prețuitul ei.

 

Pentru prețuit avem nevoie uneori să ne facă cineva să ne rușinăm cu adevărat de cât de mici, proști și copii suntem. Și să ne aducem aminte că nu murim nici dacă ne facem de râs, nici dacă prezentarea nu iese cum trebuie, nici dacă greșim ceva, nici dacă se supără cineva pe noi.

 

De murit se moare din cu totul alte lucruri, care n-au legătură cu vanitățile noastre seci, cu narcisismele ieftine și cu lucrurile pe care credem că ni le datorează alții. Muritul nu se învață oricum, așa că ar trebui să ne ocupăm mai mult cu trăitul.

10 Comments

  • Cris spune:

    Diana, l-am citit și la momentul când l-ai scris, l-am citit și acum. Acum, după ce am fost la niște doctori, mi-au dat niște vești proaste, am plâns mult, mi-a trecut (cred). Sunt ok. Că așa-mi zice lumea în jur. Am înțeles-o perfect pe doamna Florența când a scris că ar trebui să învețe lumea asta TĂCEREA. E cea mai sănătoasă pentru un om care trece printr-o situație….
    și mai mult, acum am învățat că nimic nu e mai important decât să-ți acorzi ție, omul pe care-l trăiești, timp să te trăiești și să te asculți. Cine are ochi să citească, înțelege ce vreau să spun.
    Ah, și așa-mi doresc să mai organizezi o întâlnire la cea de anul trecut de la Qreators, doar că sper că-n tihnă și relaxată 🙂
    Mi-a rămas în suflet și minte. Sper să te revăd…
    Și să mai scrii frumos în continuare.

    • Diana Cosmin spune:

      Iti multumesc mult, Cris, ai mare dreptate. Voi incerca sa mai organizez mici evenimente la Qreator, singurul care nu e de acord cu planurile mele e timpul. Sunt multe de facut si putin timp. Dar le facem pe toate 😉

  • Florenta spune:

    Draga mea,
    Iti citesc blogul si il distribui de cate ori am putere, pentru ca apreciez continutul/calitatea mesajului si varietatea subiectelor. Viata e facuta pentru toti si suntem datori sa respectam munca acelei persoane care ne ofera, in sinteza, ceva din diversitatea lucrurilor care ne inconjoara si ne da posibilitatea de a ne educa gandurile.

    Si articolul tau, dar mai ales, mesajul Laurei mi-au pus un fier incins pe suflet. Se observa ca Laura este o persoana cu sensibilitate si cu experienta de viata, dupa ce a lucrat intr-un mediu atat de stresant. Si trebuie sa-i multumim ca ne-a impartasit gandurile ei.

    Acum iti scriu cu dificultate, vad greu in fata ochilor din cauza lacrimilor, dar aceste momente le traiesc, periodic, in sufletul meu, in cea mai deplina singuratate. Din pacate, doar o doamna psihiatru cu suflet mare si un terapeut de mare sensibilitate sunt singurii martori ai disperarii mele, in fata carora ma pot exterioriza si imi pot usura imensa durere. In rest, oamenii apropiati, rude, prieteni etc. iti ofera, in totala ignoranta, cele mai nepotrivite indemnuri sau consolari penibile si o fac cu insistenta. Chiar este necesar sa invatam cand tacerea este de aur, iar o imbratisare calda este un balsam pentru suflet. Atat. Ne-am invatat sa traim cu lozinci, cu formule prefabricate, traduceri imbecile ale unor expresii englezesti, sa invocam fara discernamant vointa divinitatii sau sa oferim consolari prostesti. Poate iti vei gasi timp sa scrii ceva si despre acest subiect aparent banal, in conditiile in care simpla invocare a unor stereotipuri verbale poate face mai mult rau. E nevoie de bun simt, respect sincer pentru un om aflat in suferinta si abtinerea de la exprimari facile. Este nevoie sa ne educam pentru a rosti cuvintele potrivite, la momentul potrivit. Asa cum nu spui buna dimineata cand este seara, tot asa trebuie sa ne controlam si in fata unei tragedii si sa nu facem gafe impardonabile, rostind „lasa, ca trece si asta”.

    Sunt o mama care mai traieste numai pentru ca mai are un copil, din fericire adult, si care vreme de trei luni a vrut sa creada ca medicii nu isi cunosc meseria, desi intelegeam perfect termenii medicali. Apoi, viata m-a smerit (exprimarea apartine unei personalitati artistice autentice) in cel mai cumplit mod. In urmtoarele sase luni, mi-am mangaiat si eu copila de 32 de ani care din cochetarie extrema se chinuia sa poarte o peruca, iar cand efectele secundare ale chimioterapiei si radioterapiei au coplesit-o, o ajutam sa-si aranjeze un turban de matase. Copila mea care s-a stins acum 6 luni, a alergat dupa himera fericirii, in timp ce amana mersul la doctor si efectuarea unor investigatii complicate. Permanent, mai avea un examen de dat, un doctorat de sustinut, o casa de mobilat, o calatorie de serviciu de facut. A atins toate etapele unei vieti profesionale, mai putin fericirea personala, implinirea ca femeie.

    Este prima data, dupa 6 luni, cand am iesit din tacere. Durerea este numai si numai a mea, niciun parinte nu trebuie sa aiba parte de asa ceva. De altfel, nici nu exista un cuvint care sa exprime aceasta situatie. Cand unui copil ii moare un parinte, se numeste ca este orfan, dar un parinte care isi pierde un copil, cum se numeste?

    Draga mea, incerc sa-mi sintetizez mesajul. Ai audienta la public, iar blogul tau are impact. Invata-i pe toti care te citesc cum sa discearna superficialul de valoare, iar tu ai mai avut postari de mare valoare. Tragedia disparitiei unei persoane tinere trebuie luata ca un avertisment, ca un mesaj ca este nevoie sa intelegem ce trebuie sa facem cu viata, ca stabilirea prioritatilor nu este un simplu joc al orgoliilor, ca echilibrul este cel mai dificil lucru in viata. Sa lasam autosuficienta, bascalia, superficialitatea si traitul de pe o zi pe alta. Spune-le cum sa-si respecte viata. Iti multumesc ca m-ai citit. Cu bine, Florenta

  • Anida spune:

    Mulțumesc pentru acest text minunat! Uitam prea ușor și mult prea repede ca viața este prețioasa ! Și ca astăzi trebuie sa profitam de fiecare moment și nu mai ne sau săptămâna viitoare când o sa fiu in vacanța …
    Sper ca te simți mai bine.

  • pica spune:

    BIne că ai constatat la timp că viața ta este mai importantă decât să te strsezi în diferite situații în care unele persoane nu pot aprecia efortul .Cred că acele momente te vor detrmina să fii mai selectivă .

  • alina spune:

    Ca o persoana care de cateva luni incoace crede cu tarie ca fiecare zi este ultima (intr-un proces de depresie accentuat), pot spune ca apropierea asta de ce inseamna moartea m-a bulversat atat negativ, cat si pozitiv, oricat de paradoxal pare. Invat in fiecare zi sa traiesc cu vulnerabilitatea si sensibiliatatea mea, sa nu mai iau nimic for granted, sa ma reapropii de oamenii dragi pe care ii abandonasem din lipsa de timp sau chef. E minunat sa inteleg in situatia asta ca sunt oameni langa mine care au aceleasi vulnerabilitati, si ca suntem la fel in fata mortii, si asta ma face sa iubesc lumea mai mult. Si pe mine. Ma iubesc pentru ca trec prin asta si ma sperie si ma tine mai in viata ca oricand. Viata e un paradox minunat!

  • Laura spune:

    Draga mea Diana,
    Articolul tau de azi m-a atins in mod particular si pentru prima data in viata simt nevoia de a ma destainui, asa cum se face intre prietene, intre oameni cu valente comune.
    Experienta ta cu prima perfuzie e pentru mine rutina, piinea mea de fiecare zi. Spun rutina, pentru ca am intrat in aceasta lume a suferintei de la 14 ani, cin dam facut primul stagiu intr-un spital, in clasa a IX-a de liceul sanitar. Am intrat cu sfintenie intr-un spital din Tg. Mures, o sectie unde se tratau bolnavii de leucemie. Nimeni si nimic nu ma pregatise pentru ceea ce am vazut acolo si poate acea experienta m-a marcat pentru totdeauna si m-a facut sa evoluez, sa trec prin adolescenta, cu mai multa maturitate si seninatate decit multi dintre colegii mei de generatie.
    Spun “piinea mea de fiecare zi”, pentru ca intr-un fel, ma hranesc cu suferinta altora. In sensul ca durerea lor si disperarea cu care se agata de ultimul fir de viata, imi da putere, imi pune viata in prespectiva. Pentru ca, asa cum spuneai si tu, prin comparatie, viata mea e lina si fara probleme.
    Am trait viata mea de asistent medical intr-un fel de simbioza cu pacientii mei. Am lucrat in multe tari, in culturi diferite. Am asistat persoane de ambele sexe, de toate virstele si din multe etnii. Eu am pus la dispozitia lor cunostiintele mele profesionale, compasiunea si umanitatea mea. In schimb ei m-au invatat sa fiu puternica, mi-a aratat ce inseamna demnitatea pina si in fata mortii, puterea dragostei care supravietuieste suferintei.
    Si acestor oameni, cu care am parcurs o bucata de strada, le datorez viata mea. Pentru ca fara suferinta prin care au trecut si pe care au impartasit-o cu mine, eu as fi abandonat ringul de mult, as fi aruncat prosopul si as fi lasat depresia sa cistige. Dar am continuat sa lupt, pentru ca daca o persoana care asteapta un transplant de inima, sau o alta care are cancer, nu abandoneaza ringul, in ciuda durerii, in ciuda disperarii, eu nu pot sa ma retrag din aceasta lupta, pentru ca respect prea mult tenacitatea si dirjenia lor.
    Evident, o experienta asemeni celei pe care ai trait-o tu, intr-o persoana cu o anumita sensibilitate si inteligenta emotiva creeaza o furtuna interioara si pune totul in perspectiva.
    Cred ca e de tinut minte e ca nu suntem eterni si timpul nostru e pretios pentru ca o data pierdut nimeni nu ni-l poate da inapoi.
    Asa ca e mai bine sa nu aminam acea cina de mult planuita cu o prietena draga, sa nu uitam sa spunem un multumesc sau un “te iubesc”, sa nu ne temem sa ne facem de ris, sa acceptam faptul ca nu e posibil sa fim iubiti si apreciati de toate lumea. Si atita timp cit suntem sanatosi si in putere, totul e relativ, multe se pot lua de la capat si miine e o alta zi.

    • Doamne, Laura, m-a cutremurat mesajul tau. Atat de emotionant, de frumos, de adevarat. O felie de viata adevarata… asta pentru noi. Fiindca pentru tine nu e doar o bucata de viata, e viata insasi. Pacientii tai sunt norocosi sa te aiba, esti un om care simte, empatizeaza, se gandeste la ei, rezoneaza cu ei. Asta e foarte mare lucru. Enorm.
      Iti multumesc ca ai impartasit cu mine cele de mai sus, le-am citit si le-am recitit. Sunt de tinut minte in momentele in care uitam sau ne fura peisajul vietilor noastre… Multumesc!

  • Irina spune:

    Cum te simți acum? Ți-ai recuperat imunitatea?

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.