Acum două săptămâni, mi-am pierdut vocea. Apoi mi-a revenit, iar mi-a dispărut și ne-am tot jucat așa de-a v-ați-ascunselea până când mi-am dat seama că probabil imunitatea mea e la pământ, de vreme ce starea mea de sănătate zilnică variază ca numerele la Loto.

 

După ce m-am făcut bine, mi-am dat seama că trebuie să iau măsuri și am ajuns într-un context medical care implica perfuzii. Prima perfuzie din viața mea.

 

La momentul respectiv chiar mă gândeam să fac haz de necaz, punând un status de genul „Prima perfuzie nu se uită niciodată”.

 

N-am mai pus această frază, dar acea primă perfuzie chiar n-am mai uitat-o, și nu în sensul amuzant al cuvântului.

 

Am venit să-mi fac tratamentul veselă ca o floare și aglomerată între întâlniri și interviuri. Ba chiar aș îndrăzni să spun stresată de gândul că aveam prea multe de făcut și nu știam când să le fac pe toate. De ce ziua are numai 24 de ore, fir-ar să fie? Mă alintam cu gândul că am atâtea de făcut și atât de puțin timp, vai, ce o să fac eu oare.

 

Tocmai fixasem seminarul de vinerea viitoare și printre participanți se anunțaseră și niște oameni foarte dragi mie. Mi-au crescut emoțiile: dacă nu performez bine? Dacă nu o să fie interesant? Dacă mă fac de râs în fața lor? Dacă, dacă?

 

Întârziasem cinci minute, așa că mi-am aruncat haina în cui și cu aceste gânduri m-am așezat val-vârtej pe scaun, cu mâna dreaptă întinsă să primească perfuzia. Urma să am 30 de minute de stat nemișcată, într-o cameră cu mai mulți pacienți, fiecare venit pentru o cu totul altă problemă.

 

Când asistenta ne-a strigat numele pe rând, ca să recapituleze tratamentul fiecăruia, am realizat că că eu eram pentru prima oară acolo, iar ceilalți erau de-ai casei („Doamna Ionescu, bine ați revenit”, „Domnul Popescu, cum vă mai simțiți?”, „Doamna Popa, facem tot tratamentul X azi?”), ceea ce m-a făcut să mă simt ciudat. Totuși, încă n-aveam stare pe scaun, mă foiam, cu mâna stânga țineam telefonul și scriam cu două degete în „Notes”, ca să nu uit ceva esențial pentru umanitate în cele 30 de minute de stat la „picurător”. Ridicol, îmi dau seama acum.

 

Apoi am ridicat privirea și am văzut-o pe ea. Doamna din dreapta mea. Avea cam 40 de ani și părul tuns periuță, dar nu în sensul acela deliberat, de fashion-statement gol de conținut. Nu, mi-a fost clar din prima secundă că nu a fost o alegere, ci o consecință.

 

Din discuția ei cu asistenta, am înțeles că vine aici pentru un tratament care s-o ajute să suporte mai bine reprizele de chimioterapie pe care le tot face de câteva luni. Puțin mai departe, pe un scaun, stătea o doamnă mai în vârstă, probabil mama ei. Din când în când, venea și o mângâia pe cap.

 

La un moment dat, doamnei din dreapta mea i s-a făcut rău. Cineva din încăpere era dat cu parfum și doamna a început să tușească convulsiv. S-a scuzat, printre reprizele de tuse: „E vina mea… nu prea mai suport mirosurile dulci, de când cu chimioterapia”.

 

Mi-a fost groază câteva secunde că e parfumul meu, apoi mi-am dat seama că în dimineața respectivă plecasem în trombă și uitasem să mă dau cu el. Spre rușinea mea, am răsuflat ușurată, mai ales că s-a găsit rapid și „vinovatul”, un domn care stătea puțin mai încolo. Incredibil însă cât de puternic e mecanismul rușinii la oameni: să nu fim noi. ”Dă Doamne să nu fiu eu cel care e de vină”. Groaznic.

 

Doamna și-a revenit din tușit abia după 20 de minute, după ce asistentele au deschis toate geamurile din încăpere și după ce a vomitat într-un coș adus special de una dintre ele. Iar eu, eu m-am simțit în același timp mai energizată și mai stoarsă ca niciodată. Energizată de perfuzia pe care o primeam în venă, dar cu un ghem în stomac. De rușine, în primul rând. Multă rușine.

 

Rușinea pentru gândurile mele stupide și drama mea existențială : vai, aș putea să uit un cuvânt la prezentare și să mă fac de râs… extraordinar, cum voi supraviețui oare? Rușine pentru că am mulțumit în gând că sunt acolo în mod voluntar, nu fiindcă trebuie.

 

Rușine că acele 30 de minute sunt o acoladă în ziua mea, nu centrul zilei mele, și că mă bucur pentru asta. Și rușine că eu după aceea plec acasă și că de-a doua zi o să încep iar să mă stresez pentru toate tâmpeniile posibile. Cu cât mai mici tâmpeniile, cu atât mai mare neliniștea.

 

Am citit cândva, într-un articol scris de o jurnalistă bolnavă de cancer, ceva care m-a urmărit pentru totdeauna. Din păcate n-am mai găsit acel articol, de fapt un jurnal, dar ideea mi-a rămas în cap. Era ceva de genul: „Știm prea bine că noi, bolnavii, vă suntem utili ca să vă amintim vouă, sănătoșilor, că viața trebuie trăită și că sunteți norocoși”. 

 

E rușinos, dar realitatea e că suntem niște animale ciudate, noi oamenii. Avem nevoie de proximitatea durerii ca să ne dăm seama că nu ne doare nimic și că suntem norocoși. Când ne e bine, ne gândim doar la rău. Când dăm de rău, începem să ne amintim obsesiv de perioada când ne era bine. Suntem stupizi, stresați și robotici.

 

Trecem cu vederea ce avem și ne proptim în singurul lucru pe care nu l-am primit încă sau care nu e fix așa cum ne dorim. Luăm binele ca pe un drept și ne irosim zilele în misiunea de a anihila acele câteva lucruri care nu ne convin. Suntem ridicoli, fricoși și ne lamentăm din orice prostie.

 

Ne stresăm pentru ce o să zică lumea, ne consumăm pentru părerea celorlalți despre noi, imaginea și competențele noastre. Stăm nedormiți la gândul că am putea să nu fim plăcuți, că am putea să nu fim iubiți, că scenariile ideale din capul nostru ar putea să nu se concretizeze în timpul vieții noastre pe acest pământ.

 

Că nu o să avem casa și mașina visurilor, că n-o să ne iubească cine vrem noi, că șeful n-o să ne ia niciodată pe după umeri și să ne spună că suntem darul făcut de Dumnezeu firmei lui. Că nimic n-o să fie așa cum visam când eram mici și chiar și mai proști decât suntem acum.

 

După ce asistenta mi-a scos cateterul, am pus mâna pe telefon și am amânat trei întâlniri viitoare, pe care mă stresam să le combin, ca la Tetris, într-un program supraîncărcat. Nu le-am anulat, chiar vreau să mă văd cu acei oameni. Dar la fel de bine mă pot vedea fără să gonesc de la o întâlnire la alta. Mă pot vedea pe tihnă, cu bucurie, nu cu stres.

 

Noi, oamenii, reușim să transformăm totul într-un stres. Chiar și fericirea, chiar și vocația, chiar și iubirea. Cei mai mulți dintre noi nu operăm pe creier sau pe cord deschis. Facem lucruri din care nu mor oameni, dar alegem să ne omorâm singuri pentru ele, în loc să ne dăm un pic de răgaz.

 

Acest articol nu are o morală, nu e o „lecție”, nu e un „Citește aici cum să fii mai fericit chiar de mâine”. E o poveste pe care am trăit-o și la care continui să mă întorc de atunci încoace, de câte ori o iau pe câmpii. Și o mai iau și eu, adesea, fiindcă suntem cumva mai bine-echipați pentru deplâns viața decât pentru prețuitul ei.

 

Pentru prețuit avem nevoie uneori să ne facă cineva să ne rușinăm cu adevărat de cât de mici, proști și copii suntem. Și să ne aducem aminte că nu murim nici dacă ne facem de râs, nici dacă prezentarea nu iese cum trebuie, nici dacă greșim ceva, nici dacă se supără cineva pe noi.

 

De murit se moare din cu totul alte lucruri, care n-au legătură cu vanitățile noastre seci, cu narcisismele ieftine și cu lucrurile pe care credem că ni le datorează alții. Muritul nu se învață oricum, așa că ar trebui să ne ocupăm mai mult cu trăitul.