M-am întâlnit cu Adina într-o dimineață, într-o cafenea din centrul Bucureștiului, ca să vorbim despre cu totul altceva decât viața și filmele ei. Mai precis, trebuia să îmi povestească niște lucruri despre unul dintre regizorii americani cu care lucrează în prezent la Hollywood și cu care urma să fac un interviu, dar mi-au plăcut atât de mult personalitatea ei, discursul articulat și felul ei de a fi pur și simplu, încât mi-am dorit s-o și descos puțin despre ea însăși.

Foto: Sorina Andreica

Deși drumul Hollywood-ului nu este străin multor vedete de la noi, spre deosebire de ele Adina a plecat la Los Angeles cu mult realism, cu o doză de seninătate și cu dorința de a nu lăsa nebătătorită această cale. „În cel mai rău caz, peste ani și ani îmi voi aminti că am stat câteva luni în Los Angeles”, zâmbește ea. În cel mai bun caz? În cel mai bun caz nu va fi nevoită să răspundă la întrebări de genul „Și ce ai făcut la Hollywood?”. „Aș vrea ca atunci când mă întorc deja lumea să știe ce și cum am făcut la Hollywood, asta ar fi ideal”, zâmbește ea.

Avantajele ei față de alte actrițe cu speranțe mari? Un accent foarte bun în limba engleză, talentul și o expresivitate evidentă din momentul în care începe să-ți povestească ceva, orice. E foarte sinceră, glumeață și extrem de savuroasă în istorisiri. Preț de câteva ore, am vorbit de aproape orice, de la cura ei de slăbire imbatabilă până la povești din liceu și la felul în care și-a căutat (și și-a găsit) vechi colegi de școală pe Facebook, cu veleități de adevărat detectiv. E sinceră și are darul de a te face să simți că o cunoști dintotdeauna (ceea ce, într-un fel, e adevărat), chiar dacă nu ați dat mâna decât acum cinci minute.

Foto: Matei Buta

Deși a trecut prin toată nebunia paparazzilor și a tabloidelor care îi pândeau fiecare cuvințel și fiecare apariție în perioada serialelor românești în care a jucat, Adina e nespus de firească și recunoaște inclusiv că una dintre marile ei bucurii a fost când a apărut la rubrica de „Bine-îmbrăcate” într-o revistă. „Eu îmi făcusem acea ținută, cu mânuța mea, pentru un eveniment și criticul de modă respectiv a scris că îmi felicită stilistul pentru ingeniozitate”. Râde când îmi povestește. „Așa bucuroasă și mândră m-am simțit, na, era ținută făcută de mine”. Asemenea lucruri mici o încântă și îi bucură sufletul Adinei și, instantaneu, te fac să o simți apropiată. Eu, recunosc, am îndrăgit-o după primele 5 minute.

După primele 20 aflasem inclusiv povestea adresei ei de email, pe care o are din anii ’90 și pe care n-a schimbat-o – deși e o poreclă adolescentină – din același motiv pentru care nu și-a schimbat nici numărul de telefon: îi place sentimentul că toți oamenii care au cunoscut-o vreodată o pot regăsi folosind aceleași coordonate pe care le aveau cândva. „Când îți schimbi foarte des telefonul sau adresa de email, pierzi inevitabil posibilele conexiuni cu oameni din trecutul tău”, crede ea.

Adina își dorește Hollywood de dragul de a face film. Asta e meseria ei și asta vrea să facă. I-ar fi fost poate mai ușor să rămână în televiziune și să aibă o emisiune, să-și facă un blog și o afacere, să aleagă o altă cale. „Îi respect pe cei care au ales această variantă, dar eu nu mă văd ca entertainer, eu vreau să-mi fac meseria de actriță”, explică ea. „Nu poți să le faci pe toate, iar eu am ales”. Vorbește despre toate deschis și sincer, fără să țină partea cuiva sau să dea în cineva. E relaxată cu ceea ce este și nu simte nevoia nici să justifice, nici să acuze. Își spune părerea argumentat, fără patimi.

„Uite, mulți oameni vorbesc despre naturalețea anumitor actori, despre cum o persoană, chiar dacă nu are studii, poate fi bun actor fiindcă e natural”, continuă ea. „Da, e foarte adevărat, sunt oameni fără studii care au fost extraordinar de buni într-un anumit rol, pentru că întâmplător s-au jucat pe ei înșiși, n-a fost nevoie să fie altceva decât ceea ce erau de fapt”. Greutatea apare când trebuie să joci cu totul altceva, un personaj care să te întoarcă la 180 de grade față de ceea ce ești și să-ți dărâme toate eșafodajele și toată rezistența interioară. Acolo se vede talentul și asta vrea să încerce Adina, la Hollywood. Să se pună la încercare. Să iasă puțin din „magazinul mixt” și să aleagă din cele 100 de modele de „triciclete”, „biciclete” și mașini zburătoare ceea ce i se potrivește ei cel mai bine.

Foto: Matei Buta

Adina Galupa: De când eram foarte mică am avut o imaginație bogată. Nu îmi doream să devin actriță, așa cum ulterior am aflat că multe fete visau, în primul rând pentru că habar n-aveam ce presupune această titulatură și în al doilea rând pentru că, deși străbunica mea era pictoriță, eforturile de a-ți dezvolta raționamentul logic și gândirea analitică erau foarte apreciate în familie. N-am fost încurajată să-mi cultiv înstinctul artistic. Mie însă, îmi plăcea să mă închipui în diverse situații, să experimentez cu propriile emoții și să interpretez scene pe care le construiam singură.

Mama nu înțelegea de ce vorbeam de una singură pe stradă și s-a speriat crezând că fata ei ar putea avea dificultăți de comunicare. Ce îmi aduc eu aminte este că pe la 8-9 ani, m-am gândit că sigur există în lume vreo meserie în care eu să-mi pot folosi imaginația pentru a construi lumi noi. Nu mai știu exact când am legat întrebarea mea de cuvântul „actorie” dar mă bucur enorm că până la urmă am ajuns să fac ce mi-a plăcut dintotdeauna.

 „La Vita e Bella”, pentru că este o capopdoperă, un amestec de sentimente într-o poveste excelent construită și jucată impecabil.
“The Matrix”, pentru că a schimbat regulile filmului comercial.
“Bratz”, pentru că, deși nu are nici o valoare artistică, este filmul la care mă uitam în copilărie cu sora mea și râdeam mereu. Este o amintire foarte dragă.

Aveam unsprezece ani, eram în clasa a cincea și era primul an în care aveam ore după-amiaza. La vremea aceea, să întârzii la ore era inacceptabil pentru mine, așa că eram mereu pregătită să plec spre școală din timp. Într-o zi, în timp ce mâncam de prânz înainte de plecare, am început să mă uit la un film la TV. Spre uimirea mea, deși se făcuse timpul să plec spre școală, am decis să rămân să mă uit la restul filmului pentru că nu mi-am putut dezlipi ochii de ecran. Era pentru prima oară în viață când alegeam să fac altceva în detrimentul școlii și acest lucru m-a impresionat în mod deosebit. Filmul era „The Theory of Flight” cu Helena Bonham Carter și a fost singură data când mi-am dorit să fi jucat un rol în locul altcuiva. În rest, îmi place foarte mult experiența creării unui personaj original.

La 20 de ani eram foarte convinsă că moda și trendurile nu sunt pentru mine. Mi se părea o pierdere de timp, energie și bani să te preocupe îmbrăcămintea. Între timp am mai crescut, am renunțat la a mai fi un copil rebel și mi-am dat seama că îmi place al naibii de mult să mă joc cu hainele pe care le port, am învățat de la profesioniștii cu care am lucrat și am început să-mi dezvolt un gust pentru haine.  Stilul meu a evoluat de la anarhist la relaxat, ca mine de altfel. În alți zece ani, cine știe unde ajunge?

Din partea profesorilor, disciplina. La profilul la care am fost veneau profesori din Germania să predea majoritatea materiilor, așa că am trăit din plin sistemul de educație german. Dacă se întâmpla să greșești, ți se dădea o a doua șansă să-ți îndrepți greșeala, șansă pe care trebuia s-o respecți pentru că alta nu mai exista. M-a învățat să profit de șansele care mi se oferă în viață și m-a împins să îmi asum responsabilitatea pentru deciziile pe care le iau.

Concurența. În România, din păcate industria de film este subdezvoltată, sunt foarte puține proiecte care ajung să vadă lumina zilei și mulți profesioniști în artă cinematografică în căutare de proiecte cu care să poată evolua din punct de vedere artistic. Acest dezechilibru nu este întotdeauna propice evoluției calității produsului. Peste Ocean, dacă ești cel mai bun în domeniu, ai o industrie suficient de dezvoltată care se luptă să te coopteze pentru a-și îmbunătăți produsul. Este o motivație excelentă pentru a crea și a face parte din proiecte care te definesc ca artist.

Din prima săptămână nu mai țin minte multe lucruri, pentru că a fost un val-vârtej de emoții și experiențe care m-au copleșit. Am fost, pe rând, turistul care căsca ochii la toate atracțiile pe care le-a văzut de atâtea ori la televizor, fata care încearcă să se adapteze la diferențele culturale subtile, dar serioase sau nou-venita plină de speranță pe care o izbește realitatea situației. Abia după vreo două luni m-am dezmeticit îndeajuns încât să ridic capul și să observ faptul că sunt mai entuziasmată/inconștientă/speriată și plină de adrenalină că oricând și că nu aș schimba acest lucru pentru nimic în lume.

Cred că toți oamenii au părți bune și părți rele și că estimarea coeficienților acestor trăsături este un lucru în totalitate subiectiv. Dacă vorbim de bunătate ca o preocupare altruistă pentru fericirea altuia, atunci da, cred că mai există oameni buni în lume.

Câteodată îmi e dor de gusturile copilăriei și de o anumită ușurință în a aprecia cele mai banale lucruri și a te simți fericit din nimic. În rest sunt foarte mândră de amintirile pe care mi le-am creat, le prețuiesc mult, dar nu îmi doresc să mă întorc în trecut și sigur nu sunt nostalgică după acele vremuri. Mă așteaptă multe alte aventuri în viitor, pe care abia aștept să le trăiesc.

 

I-aș spune că filmele lui, oricât de grozave au fost, n-au avut posibilitatea să-și atingă potențialul maxim pentru că nu m-au avut pe mine. Dar spre marele lui noroc, iacă-mă aici în lift că un dar al lui Dumnezeu. Dacă nu vrea să lucreze cu mine, nu-i bai, dar nici n-o să știe ce minune artistică ocolește.

Asta, sau aș tăcea din gură, roșie până în vârful urechilor, dorindu-mi să-mi fac genunchii să nu mai tremure. Încă nu m-am hotărât care dintre cele două variante e mai plauzibilă.

Lecția care mi-a folosit cel mai mult zice că dacă nu ai determinare și o piele groasă, nu ai absolut nici o șansă.