Despre tot ce-i fin și fain

Prea multă moarte, prea puțină viață

By 23 noiembrie, 2017Emotions
read time 1 min
 
23 noiembrie, 2017

Prea multă moarte, prea puțină viață

Avem nevoie de plecarea altor oameni ca să ne amintim că încă suntem aici, că trăim, respirăm, că ne-am trezit în dimineața asta ca să fim fericiți, nu să strângem din dinți încă o zi. Fascinația publicului pentru tragedii se datorează faptului că ele ne scot din letargie și ne amintesc că suntem vii, mai ales când noi am cam uitat.

by

Suntem un popor care iubește tragedia și circul în egală măsură, poate de asta cele două se combină adesea într-un melanj dezagreabil, care țintuiește oamenii în fața televizoarelor, ca vrăjiți. Suntem țara în care înmormântările se dau live în prime time, cu orele, și unde traficul se face cu „Exclusiv! Primele imagini în sicriu”, „Clic aici pentru imagini cu familia împietrită de durere” sau „Detalii groaznice de la fața locului”. 

 

Aceste trei titluri sunt spicuiri din realitate, nu invenția mea. Aș fi vrut să zic că le-am născocit așa, de dragul metaforei. Dar nu, sunt complet reale. Sunt trei dintre multele pe care le citim zilnic, toate pe același calapod. Și, oricât ne-ar scârbi cerșetoria bolnăvicioasă de clicuri a celor care le-au formulat, cifrele de trafic alimentează goana după mii, zeci de mii și sute de mii de unici: în mod straniu și cumplit, oamenii par că VOR să vadă durerea și chipurile împietrite de plâns, să citească detalii grotești, să vadă imaginea mortului la groapă. Poate pentru că numai în fața tragediei ne mai aducem aminte că trăim.

 

În ultimele luni, am citit și am auzit de multe plecări. Oameni tineri, duși dintre noi înainte să înceapă să trăiască, dar și oameni pe care-i știam dintotdeauna și care ne păreau eterni. Oameni precum Stela Popescu sau Olga Tudorache.

 

Când moare un om tânăr, ne cutremură faptul că în locul lui puteam fi noi. Când moare un om pe care-l credeam veșnic, se cutremură însăși fundația vieților noastre. Moare o parte din iluzia eternității lui „acum și aici”.

 

Atunci ne aducem aminte că nu mai avem timp. Că anii trec. Că tot ce am amânat pentru „cândva”, „într-o zi” sau „după ce…” e pariu, nu promisiune. Că, dacă azi e o zi proastă, după ea mai pot veni o mie de zile și de șanse sau… niciuna.

 

Dacă tot trecerile altora sunt bilanțuri inevitabile și pentru noi, minimum pe care-l putem face este să le tratăm cu respect. Atâta măcar le datorăm. Plecările altora sunt darul lucidității noastre, într-o lume nebună. Cine n-a simțit măcar o dată că prețuiește viața mai mult după ce a privit moartea altuia în ochi? Hai să dăm înapoi puțină discreție, un pic de decență, un strop de intimitate.

 

Înainte să dăm clic pe imagini în exclusivitate de la înmormântări cu care alții își freacă mâinile de satisfacție că fac rating, mai bine stăm o oră în liniște, doar noi cu noi înșine, și ne întrebăm, lucid și deliberat, ce putem să facem pentru ca în zilele pe care le mai avem, câte vor fi ele, să trăim mai mult și să murim mai puțin.

Foto: Captură cu Timpul, din filmul „Alice Through the Looking Glass”