Vă propun un experiment care nu vă ia mai mult de treizeci de secunde, dar care o să vă pună pe gânduri pentru tot restul zilei.

 

Luați în mână telefonul mobil și numărați, rapid, numărul de notificări de Whatsapp, mesaje de Facebook Messenger, mesaje private de Instagram, notificări de comentarii și like-uri, push-uri de mesaje pe adresa de email, sms-uri și apeluri pierdute și efectuate aveți în ultima oră.

 

Nu o zi, o oră.

 

Nu e nevoie de precizie matematică, numărați din ochi.

 

Câte să fie? 20, 50, 100? Mai mult de 100? Întrebări, reamintiri de întâlniri, confirmări de rezervări, brief-uri, solicitări, cereri, notificări automate…

 

Gândiți-vă apoi, că a existat o perioadă, nu mai departe de douăzeci de ani în urmă, când oamenii își dădeau întâlnire peste câteva zile sau săptămâni, la o anumită oră, într-un anumit loc, la o anumită dată, și amândoi apăreau acolo fără să mai fi vorbit de la momentul în care stabiliseră întâlnirea.

 

De obicei rendez-vous-ul era intermediat printr-un scurt apel pe telefonul fix, neaparat seara, la ora la care ambele părți erau acasă, apoi – odată stabilite datele – erau trecute într-o agendă fizică sau memorate.

 

Fără confirmări pe Whatsapp, reconfirmări pe email, telefoane despre cum „nu găsesc locul, dă-mi share location” sau sms-uri cu „Întârzii 10 minute, caut loc de parcare”.

 

Nu-i de mirare, așadar, că fotografia mea preferată de când eram mică, și una dintre puținele pe care le am, este cu mine ca o mogâldeață de patru ani, ținând cu toată seriozitatea la ureche un receptor de telefon mai mare decât capul meu.

Așa cum pe copiii din ziua de azi îi fascinează ecranele telefoanelor smart, mie îmi aprindea imaginația bătrânul nostru telefon din plastic, cu fir și cu rotiță pentru numere.

 

Acea roată prin care puteai forma un cod magic și să vorbești la capătul firului cu cineva de departe. Să povestești, să dai vești, să stabilești întâlniri.

 

Unele lucruri nu se schimbă niciodată, dar așa cum copii de azi râvnesc la telefoanele părinților, eu am analizat-o cu atenție pe mama în timp ce vorbea la telefon cu sora ei, am ținut minte  mișcarea și numărul și, într-o zi cu soare, mătușa mea s-a trezit cu un telefon de la nepoata ei de patru ani.

 

O întrebam ce face și dacă vine la noi în vizită.

 

Îmi aduc aminte și acum cât de victorioasă m-am simțit și cel mai probabil fotografia cu pricina a fost făcută tocmai pentru a celebra momentul, un veritabil eveniment în mica noastră familie.

 

În verile petrecute în Ardeal, telefonul era un lux chiar și mai mare, având în vedere că doar câțiva oameni din sat dețineau așa ceva, iar toate noutățile, știrile și urgențele treceau prin ei, ca o „centrală” umană ad-hoc.

 

Oamenii din alte orașe întrebau de sănătatea rudelor, dădeau vești sau transmiteau mesaje importante, iar posesorii respectivului post telefonic „împrăștiau” apoi informația către destinatarii acesteia. Zero intimitate, dar maximă eficiență pentru acele vremuri.

 

Și nu e vorba doar despre comunicare de plăcere. În ziua de azi, când se întâmplă ceva grav, putem comunica în 20 de secunde că suntem bine, pentru a ne liniști oamenii dragi.

 

După ce a trăit cutremurul din 77 la etajul al nouălea al unui bloc din București, mama s-a îmbrăcat și s-a dus la o vecină, pentru a le da părinților ei vestea că e bine și că nu i s-a întâmplat nimic.

 

Cât despre radio, așa cum copii din ziua de azi ascultă podcasturi sau caută melodii pe Spotify, eu – țineți-vă bine, vă rog – sunam să cer anumite melodii la posturile de radio ale vremii.

 

Nu mai aveam patru ani, ci vreo zece, dar țin minte și acum când am sunat la Radio Romantic, la ora solicitărilor de la ascultători, să cer „Where the Wild Roses Grow”, a lui Kylie Minogue și Nick Cave.

 

Toți avem în noi mii de astfel de mici amintiri, anecdote și nostalgii legate de vremea în care comunicarea era un lux.

 

La ele m-a dus instantaneu cu gândul vestea noului pop-up museum din Sun Plaza, organizat alături de Muzeul de Telecomunicații, după ce, în luna martie, Muzeul Municipiului București a făcut o oprire tot în incinta centrului comercial (și am povestit AICI).

Între 10 și 23 mai, cei care vin in Sun Plaza pot face o incursiune în trecut, la începuturile telecomunicațiilor, amintindu-și despre vremuri pe care le-au trăit cândva sau explorând, alături de copiii lor, vremuri chiar și mai îndepărtate, ale primelor dispozitive de comunicații din vremea bunicilor sau a străbunicilor.

 

Echipamente de telecomunicații folosite de români în decursul a 100 de ani se regăsesc acum în selecția noului muzeu pop-up, iar istoria noastră este destul de bogată în acest sens.

Prima linie telefonică a fost instalată în Transilvania, în 1881, iar doi ani mai târziu tipografia și magazinul Socec din București se bucurau de prima conexiune pe o linie privată de telefonie.

Expoziția trece prin toate etapele esențiale ale istoriei telecomunicațiilor, de la primele radiouri românești (și variantele lor germane și sovietice din epocă), trecând prin evoluția comunicațiilor între telegraf și telefon celular, intrând chiar în sferele specializate ale emițătoarelor și ale stațiilor radio militare.

 

 

 

Mai multe detalii găsiți pe pagina dedicată muzeelor pop-up din Sun Plaza, dar le puteți vedea pe viu până pe 23 mai, făcând doar o mică oprire în timpul ieșirii la mall.

 

Cred cu tărie că modul cel mai bun de a promova informația de calitate este așezând-o în calea oamenilor și lăsându-i pe ei să preia ceea ce îi interesează și să se „molipsească” de idei și perspective noi.

Exact asta fac muzeele periodice pop-up ale celor de la Sun Plaza și este de fiecare dată o plăcere să vă povestesc despre ele.