Când am tatonat diferite titluri pentru acest articol, primele două au „căzut la montaj” pentru că oamenii ar fi dat clic din motivele greșite.

 

Mai precis, din formulare ar fi putut trece drept articole despre cum să fii… limitless. Despre depășirea limitelor și despre cum trebuie să facem mai mult, mai repede și mai bine.

 

Când ai „limită” într-un titlu, oamenii la asta se așeaptă, fiindcă în ultimii ani cuvântul LIMITĂ este asociat, în mentalul colectiv, exclusiv cu ceva rău, care trebuie depășit, nimicit, sfărâmat. 

 

Limite? Adică chestia aia rea care ne ține pe loc, care ne constrânge și ne împiedică să fim mega-conectați, super-informați, giga-performanți și hexa-productivi în tot și toate? Nuuu, noi nu vrem limite. Nici pentru noi, nici pentru copiii noștri, nici pentru angajați, pentru nimeni. Vrem să demonstrăm că noi nu avem limite, suntem oamenii perfecți, care le fac pe toate.

 

Ei bine, acest articol NU este despre asta. Dimpotrivă chiar, e despre felul în care trebuie să știm să trasăm limitele și despre cum a avea limite sănătoase, zdravene, țepene pe poziția lor ne poate asigura sănătatea psihică și fizică. 

 

Și asta pentru că, după părerea mea de om care lucrează cu oamenii 99% din timp, o mare parte dintre problemele noastre vin din LIPSA limitelor, care duce automat la o lipsă total de respect și considerație față de timpul, spațiul, energia sau disponibilitatea altora. 

 

E ca o „leapșă” infinită, prin care ne pasăm unii altora bagaje tot mai grele, până când toată lumea ajunge să fie obosită și împovărată. Nimeni nu câștigă.

 

În zilele noastre, toată lumea este conectată cu toată lumea, ceea ce înseamnă că orice persoană poate să dea de tine în cel puțin șase feluri diferite.

Vrei să contactezi pe cineva? Poți să-l suni, să-i dai un email, un mesaj privat pe Facebook, Instagram sau LinkedIn sau un WhatsApp. Sau toate cele de mai sus, simultan.

 

Asta poate fi fabulos, pentru că ai acces nemijlocit la unii oameni cu care altminteri nu te-ai fi intersectat poate niciodată. Spre exemplu, eu m-am împrietenit așa cu o actriță din America, pe care o iubeam în copilărie și căreia i-am scris într-o doară să-i spun cât de mult o admir.

 

Dacă nu exista Facebook, nu ne-am fi întâlnit niciodată în această viață, cu atât mai puțin să devenim prietene.

 

Pe de altă parte însă, poate fi cumplit și paralizant, pentru că ajungem să avem cel puțin șase Inbox-uri pline ochi de mesaje, zilnic.

 

Am încercat la un moment dat, ca experiment, să răspund în aceeași zi la toate mesajele primite pe toate canalele. Fără exagerare, nu am mai făcut altceva în ziua respectivă. Doar am răspuns la mesaje, iar la sfârșit eram epuizată. 

 

Medicul meu endocrinolog, un om extraordinar de cald și de empatic, care vrea să ajute pe toată lumea, îmi mărturisea la ultima noastră întâlnire că oamenii, pacienți sau viitori pacienți, îi scriu pe Whatsapp la orice oră. ORICE oră.

 

Primește la ora zece seara mesaje pe Whatsapp (nu email, nici măcar Facebook, direct Whatsapp) cu solicitări de programări sau diagnostice, întrebări aleatorii sau dileme de tipul „Mi-am adus aminte acum și m-am gândit să vă întreb”. Nici măcar 0,1% nu sunt urgențe.

 

Toate vin de la oameni aparent în regulă, ca mine și ca tine, cel care citești acest articol, adică oameni care altminteri nu s-ar gândi la ei înșiși ca fiind niște nesimțiți nerespectuoși. 

 

Cu toate astea, societatea ne-a programat să gândim că, în epoca ultraconectivității absolute, toată lumea trebuie să fie accesibilă tot timpul. TOT TIMPUL.

 

Și eu am comis-o, oho. De fapt ideea articolului a venit de la o greșeală personală, făcută cu câteva weekend-uri în urmă, când – având o problemă gravă cu un serviciu – m-am enervat și i-am scris un mesaj privat pe Facebook directorului de comunicare de la brandul respectiv, acesta fiind singurul meu liant direct cu respectiva companie.

 

Nu ne cunoșteam decât vag, dar mi s-a părut atât de revoltătoare situația încât i-am scris ei direct.

 

A fost prima dată când am făcut așa ceva – și ultima – dar m-a ajutat să conștientizez cât de departe am mers cu toții cu această iluzie a conectivității.

 

Toată lumea trebuie să fie la cheremul nostru, toată lumea trebuie să fie disponibilă pentru noi și problemele noastre 24/7. Și da, situația mea chiar era revoltătoare, dar circuitul ar fi trebuit să fie altul, nu primul impuls.

 

La rândul meu, mi s-a întâmplat să primesc mesaje private în care mi se cereau date de contact, informații, diagnostice, evaluări, legate nu de mine, ci de personajele despre care scrisesem la momentul respectiv.

 

La finalul articolelor eu pun mereu contactele publice ale persoanei sau ale brandului și, oricum, la un simplu search pe Google poți găsi pe oricine. Eu ți-am dat povestea lui, tu preiei și duci mai departe ceea ce ți-am oferit.

 

Cu toate asta, încă primesc adesea mesaje cu textul „Puteți să-mi spuneți care e programul medicului X la cabinet? Ați scris de el acum 5 ani”, ”Eu vreau să-mi fac un produs pe comandă care să fie așa și așa, credeți că Y despre care ați scris în 2016 ar putea să facă așa ceva?”, „Ce alte modele și imprimeuri mai au, știți cumva?” sau alte întrebări la care răspunsul s-ar fi găsit la două clicuri pe Facebook sau la un telefon distanță. 

 

Am o bucurie extraordinară să parcurg și o sută de mesaje de la cititori, pe toate temele posibile, și chiar mă străduiesc să le răspund tuturor, dar acestea nu sunt mesaje de la cititori, la fel cum mesajele primite la 11 noaptea de medicul meu nu fac parte din „fișa postului”. Nu, acest gen de mesaje sunt ceea ce eu numesc „Google uman”.

 

Nu vreau să dau clic și să caut eu, așa că te întreb pe tine. Nu vreau să intru pe site și să văd numărul de contact de la brandul cu care am o problemă, așa că scriu direct omului pe care-l știu de acolo.

 

Nu vreau să sun la cabinet să fac o programare, așa că îi scriu medicului pe Whatsapp la 11 noaptea. 

 

Nu vreau să aștept să-mi răspundă cineva la email, fiindcă aș presupune că are și o altă existență în afară de statul în fața telefonului sau a laptopului, așteptând mesaje, așa că îi scriu și pe LinkedIn, și pe Facebook, și pe Instagram.

 

Aici nu mă refer la mine, eu sunt o norocoasă din toate punctele de vedere: în 99% din timp primesc mesaje pe care îmi vine să le copiez și să le înrămez, ca să le pot reciti de drag. Cu excepțiile de mai sus, dar astea sunt tolerabile și normale.

 

Acest articol nu e doar despre mine, ci este scris reactiv la ceea ce aud în ultima vreme peste tot.

 

Tot mai mulți oameni cu care mă văd, oameni din toate domeniile, îmi spun că, efectiv, ei nu mai pot duce.

 

Că au început să ignore mesaje și să dea Erase All, să viseze noaptea Inbox-uri pline și să se trezească cu groază la sutele, zecile de mesaje necitite și ne-răspunse pe toate canalele. Din ele, cel puțin jumătate sunt balast.

 

Prin balast mă refer strict la:

 

» Lucruri pe care oamenii respectivi puteau să le afle singuri, din două clicuri;

 

» Lucruri care nu țin de sfera de competență a persoanei (pe românește NU e treaba ei să le rezolve);

 

» Solicitări trimise pe un canal și apoi „dublate” și „triplate” prin retrimitere pe toate celelalte canale;

 

» Solicitări tip „Auzi, fă-mi și mie un serviciu”, tipar pe care-l aud des de la medici, avocați, ingineri și alte profesii, care primesc mesaje private care echivalează cu mici consultații sau sesiuni de troubleshooting online. „Nu vă supărați, am observat că nu-mi priește când mănânc pâine, am un disconfort, credeți că aș putea fi intolerant? Și care e cel mai bun medicament pentru asta?”. 

 

Firește că nu putem rostogoli înapoi la deal „bulgărele” conectivității totale. Ne aflăm toți în horă și vom juca de-acum înainte după ritmul ei. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne trasăm limite, nouă și celorlalți.

 

Să ne gândim, înainte să trimitem un mesaj în care CEREM ceva cuiva – timp, energie, servicii – dacă acela este circuitul corect sau dacă acea întrebare nu se găsește mai întâi pe Google, la un telefon distanță către un terț sau chiar în informația trimisă de omul căruia vrem să-i scriem.

 

I-am mărturisit cândva lui Răzvan Pascu, consultantul de turism, că îl admir pentru răbdare. Serios, Răzvan este un studiu de caz în sine.

 

Atunci când postează câte o ofertă pe Facebook, pentru grupurile pe care le organizează periodic în diferite destinații, 99% dintre întrebările primite sunt „Cât costă?”, „În ce perioadă e?”, „Include și locul X?”.

 

Toate aceste informații făcând exact, dar EXACT obiectul ofertei pe care el tocmai a postat-o și care se află la fix un clic distanță.

 

Doar că o majoritate covârșitoare de oameni aleg să comenteze și să întrebe direct persoana în loc să citească. De absolut fiecare dată.

 

Substratul este același, în toate aceste cazuri: nu vrem să ne ostenim noi să căutăm, să citim, să sunăm, să documentăm, așa că întrebăm pe altul.

 

Îi pasăm lui răspunderea, că doar uite, are și Facebook, și Instagram, și email, deci dacă le are clar se află la cheremul nostru.

 

Nu mai avem răbdare, așa că „delegăm” altora eforturile. Nu putem să filtrăm ce e relevant și ce nu pentru o altă persoană, așa că îi trimitem tot, „să-și aleagă” el. Nu putem să ne oprim zece secunde să ne gândim „Oare chiar e ora/locul/persoana potrivită pentru a trimite ACEST mesaj?”, așa că trimitem din impuls. Există o bulimie a comunicării și a trimisului de mesaje, la care toți suntem părtași.

 

Conectivitatea fără margini e un lucru minunat, pentru că ne poate aduce mai aproape de oameni extraordinari, ne poate ajuta să le spunem altora că îi apreciem sau că ne place ceea ce fac, ne poate înlesni schimburi de informație valoroasă, poate crea prietenii, colaborări, iubiri, orice vrem noi.

 

Dar uneori alegem s-o folosim doar pentru a ne copleși unii pe ceilalți, pentru a crea și mai mult zgomot și a ne împovăra reciproc și mai tare.

 

Nu-mi pot imagina o lume fără acest tip de conexiune între oameni.

 

Dar îmi pot imagina – și chiar sper – la o lume în care să reușim să filtrăm mai bine totul.

 

Să comunicăm mai puțin și mai valoros. Să gândim mai mult și să scriem mai puțin.

 

Să avem mai puține impulsuri și mai multe „reality-check”-uri.

 

Să fim mai zgârciți cu timpul nostru și mai respectuoși cu al altora.

 

Să înțelegem că, din acest respect reciproc, toată lumea câștigă și că rezultatul nu e mai puțină comunicare, ci o comunicare de un nivel mai ridicat.

 

Puteți să mă urmăriți pentru mai multe opinii, inspirații și povești și pe contul meu de Instagram.