Cu câteva zile înainte de „Digital Divas”, postasem pe Facebook, în glumă, un dialog cu mama mea, care suna cam așa:

 

-Cu ce ai de gând să te îmbraci la eveniment? 

-Cu sacou și pantaloni. 

-Sacou? Sper că nu unul cu trei numere mai mare, cum îți place ție.

 

Acel dialog a adunat câteva sute de like-uri și zeci de comentarii, iar la eveniment, unde am purtat respectivul sacou oversized, au început să curgă mesajele pe privat: „Oare ce ar spune #DoamnaMama de această ținută?”.

 

Unul dintre aceste mesaje l-am primit chiar înainte de a urca pe scenă să-mi iau premiul și, pentru că momentul în sine a fost o surpriză, chiar asta am spus în discursul de mulțumire:

 

„Acum câteva minute, am primit un mesaj, în glumă, care mă întreba ce ar zice #DoamnaMama de ținuta mea. Doamna Mama fiind mama mea, pe care eu am făcut-o personaj în scrierile mele. Cu această ocazie mi-am dat seama că nu i-am mulțumit niciodată oficial, pe o scenă, pentru faptul că m-a susținut și m-a lăsat mereu să-mi urmez calea, chiar dacă uneori n-a înțeles-o și nu a fost de acord. Mulțumesc mama, pentru tot”.

 

În ciuda stilului direct și savuros pe care îl are #DoamnaMama în relatările mele, mi-a mărturisit ulterior că a plâns la acest discurs al meu.

 

Ba chiar de două ori: odată când a aflat de existența lui și apoi când l-a auzit efectiv.

 

Astăzi e ziua #DoamneiMama, adică a mamei mele și, chiar dacă am mai scris cândva un articol despre ea – pe care îl găsiți AICI – mi se pare că în ultimii doi ani ea chiar a devenit un personaj cu drepturi depline pe profilurile mele de social media.

 

Dacă primele dialoguri le-am scris în glumă, fiindcă voiam să râdă și alte persoane de niște situații haioase, încetul cu încetul lumea a început să mă întrebe: „Ce mai spune mama ta?”, ”Ce mai face Charlie?”, ”Ce a comentat de cutare sau cutare lucru?”.

 

Mama mea e un om direct, savuros în limbaj și cu un suflet enorm.

 

Am botezat-o #DoamnaMama în dialogurile pe care le redau pe rețelele sociale tocmai pentru că opiniile și afirmațiile ei sunt uneori niște mini-verdicte, rostite în lumina motto-ului pe care l-a avut, de altfel, toată viața: „Sunt dură, dar corectă”.

 

Ca să înțelegeți mai bine, mama este o extrovertită care a trăit toată viața cu doi introvertiți: eu și tata.

 

Felul ei mai incisiv și direct a fost, de multe ori, obișnuința unei hârjoane duioase.

 

De câte ori îi reproșam că e prea dură, replica mă făcea să izbucnesc în râs și să-mi treacă orice supărare: „Păi trebuie să mai facă cineva și un spirit de glumă, să vă mai tachineze și să dinamizeze atmosfera. Dacă ar fi după tine și taică-tu, am sta cu toții ca muții”.

 

Ceea ce este parțial adevărat, dacă e să fim sinceri.

 

Pe mine și pe tata poți să ne închizi în bibliotecă dimineața, vii și ne iei seara, eventual ne lași niște mâncare la ușă la ore fixe și totul e perfect. Putem conviețui în tăcere zile-n șir.

 

Mama în schimb, este efervescentă, glumeață și iubește să stea la povești. Cu noi, ca s-o citez, „dacă nu v-aș provoca eu la dialog, aș uita să și vorbesc”.

 

În ultimii ani, mama a devenit internaută în toată regula: este prezentă pe Facebook, Instagram, pe YouTube (varianta Premium) și Whatsapp. Ba chiar și pe grupurile de Facebook destinate artiștilor preferați. Grupuri internaționale, pe care discută cu alți fani prin Google Translate și prin aptitudinile lui fiică-sa, adică eu.

 

Mă trezesc adesea cu mesaje de tipul „Cum fac să pun ceva pe story?”, ”Nu-mi place poza de profil, trebuie să-mi faci una nouă” sau „Tradu-mi și mie în engleză: <<Nu mi se pare potrivit pentru acest rol, preferam distribuția din serialul de anul trecut, iar actrița principală nu e deloc strălucită>>”.

 

Îl trimite pe tata să îi cumpere flori după buchete văzute pe Instagram, a mers la coafeză cu o poză imprimată de pe Pinterest, este la curent cu toate noutățile, iar când vreau să îi arăt ceva pe tabletă îmi spune, sec, „Lasă că-ți arăt eu, că tu nu ai tabletă și nu știi”.

 

Și asta este, parțial, adevărat.

 

Cât despre Charlie, el (re)trăiește copilăria mea, dar… altfel.

 

Dacă în copilăria mea discursul era „Viața e dură și nu pot să te cresc ca pe o mototoală”, în raport cu Charlie sistemul e fix invers: nimic nu e prea mult pentru #Băiețel, care trebuie protejat în orice secundă de orice adiere de vânt care l-ar putea traumatiza în vreun fel.

 

De multe ori, discuțiile noastre decurg în felul următor: „Știi, Diana, pe Instagram am văzut atâția căței cu jucării frumoase, cu pătuțuri, iar Charlică doarme pe gresia rece, bietul de el”.

 

Sau „Am văzut căței cu hăinuțe așa de șic, cu pelerine, paltonașe. Vine iarna și al nostru e practic dezbrăcat. Nu i-ai mai luat nimic nou de atâta vreme…”.

 

”La ce salon îl tundeți? Am văzut unul în Paris, pe Instagram, așa de frumos tundea fata aia un King Charles exact ca Charlică al nostru…”.

 

Ori, favorita mea de săptămâna asta: „Ai văzut ce frumos înoată cățelușii de pe Instagram? Merg cu iahtul, plutesc pe salteluțe… Poate îl duceți și voi pe Charlie în Herăstrău, măcar acolo să vadă și el o apă mai mare, sărmanul”.

 

După ce ne copleșește cu asemenea „subtilități”, mama își dă seama că a apăsat totuși pe ceva butoane nepotrivite și o bufnește râsul, ca un copil care a făcut o poznă și apoi râde singur de ea.

 

Iar când o auzi pe mama râzând, nu ai cum să te mai superi, să te mai simți în vreun fel șicanat sau tachinat.

 

Pur și simplu te bufnește râsul și pe tine, fiindcă îți amintești că ăsta e stilul ei și că totul vine dintr-un suflet mare, mare de tot. Un suflet de copil.

 

Astăzi este ziua #DoamneiMama, iar discursul meu de la #DigitalDivas descrie întocmai ceea ce simt eu pentru ea.

 

Faptul că povestesc dialogurile noastre haioase reprezintă forma mea – uneori introvertită – de a-mi arăta afecțiunea și de a-i mulțumi mamei că e… mama, pur și simplu.

 

Pentru mine, a fost și rămâne cea mai bună mamă din lume.

 

Despre faptul că Charlică nu are haine de iarnă trebuie să mai discutăm, într-adevăr…