Despre tot ce-i fin și fain

Mama m-a învățat că oamenii trebuie să fie, nu doar să pară

By 28 septembrie, 2016Emotions
read time 5 min
 
28 septembrie, 2016

Mama m-a învățat că oamenii trebuie să fie, nu doar să pară

Astăzi e ziua mamei mele. E Balanță, o chestiune asupra căreia ne-am ciondănit mereu, ea susținând că Balanțele ,,tind spre echilibru”, eu susținând că-și sucesc părerea și dispoziția când ți-e lumea mai dragă. Voiam de mult să scriu acest articol, dar prin natura meseriei scriu cel mai bine cu un deadline. Iar acel deadline este azi, de ziua ei. Iată de ce mama e eroina mea personală.

by

Când eram mică, aș fi dat orice să semăn cu mama. Să fiu blondă și să am ochii albaștri, ceea ce mi se părea esența frumuseții. M-am făcut mare și m-am împăcat cu gândul că nu voi fi niciodată blondă și că nici nu mi-ar sta bine (am încercat în toate programele de Virtual Makeover ale anilor ’90 și m-am lămurit). Crescând, însă, am început să semăn tot mai mult cu ea. Nu fizic, dar în alte puncte esențiale.

 

Mama e cel mai puternic om pe care îl știu eu. A fost mereu axul central al familiei noastre și nu spun asta ca să diminuez în vreun fel rolul tatălui meu, nici vorbă, amândoi au fost și sunt niște oameni extraordinari. Doar că mama a fost mereu mâna de fier, iar tata boemul. Și poate tocmai de asta relația lor și, implicit, familia noastră, a funcționat atât de bine. Prin complementaritate. Despre tata și pasiunea lui pentru istorie am scris mai demult, AICI, iar despre povestea destul de originală a părinților mei AICI.

 

Când ieși cu un băiat în oraș, la 17 ani, de regulă el se teme de tatăl care-l așteaptă ,,cu pușca la picior” la ușă. În cazul meu, le spuneam că ar fi mai bine să se teamă de mama. Și nu glumeam. Nu fiindcă ar fi fost ceva de temut, ci pentru că mama este un om extraordinar de direct, franc, fără menajamente. Dacă te place, o să știi. Dacă nu te place… oh, crede-mă, o să știi imediat.

 

Unul dintre cele mai amuzante momente pe care mi le amintesc s-a consumat la evenimentul de lansare a cărții mele, la care a venit la vremea respectivă și un fost ,,love interest” al meu. Mama, care nu-l văzuse decât în poze, l-a recunoscut și, când a prins un moment prielnic, l-a interpelat în felul următor: ,,Tu ești X? Aha, bănuiam. Să știi că, de când te-am văzut prima oară într-o poză, i-am spus Dianei că îmi pari o persoană neserioasă, ascunsă și care nu prea știe ce vrea. Ah, am uitat să mă prezint. Eu sunt mama ei”. Apoi, cu un zâmbet, s-a întors pe călcâie, senină, și l-a lăsat acolo. Am auzit povestea în varianta amândurora și m-am amuzat copios. Mai ales de a lui, fiindcă mi-o și imaginam pe mama spunându-i, în stilul caracteristic, fix ce gândește despre el.

Mama a trecut prin multe. A crescut până la 10 ani în praful Bărăganului, unde bunicii mei aveau domiciliu forțat (povestea lor, unul dintre cele mai importante articole scrise de mine vreodată, este AICI), a plecat apoi la facultate la Iași, a venit singură în București și s-a luptat cu un mediu în care toată lumea avea ,,pile, cunoștințe, relații”, iar ea era doar o fată de 22 de ani din Botoșani. Și, peste toate astea, a reușit să-și facă o carieră pornind efectiv de la zero. E inginer textilist la bază, n-a făcut niciodată vreun curs de business, dar este cel mai bun om de afaceri pe care îl cunosc. Și n-o spun pentru că e mama, ci pentru că am cunoscut nenumărați oameni de afaceri, mulți celebri, care nu aveau niciun sfert din flerul ei nativ.

 

Prin 2005-2006, când toată lumea era în extaz cu imobiliarele, iar eu citeam articole elogioase și mă vedeam cu oameni care îmi explicau cum o să bubuie business-ul până înspre 2020, mama mi-a zis din prima că lucrurile n-or să țină și mi-a explicat și de ce. Aveam 21 de ani și era părerea mamei în fața părerilor unor super-experți despre care învățam în cursuri și cu care făceam interviuri. Cu mintea de atunci și cu entuziasmul lui ,,Eu știu mai bine”, am zis că mama habar n-are. Doi ani mai târziu, tot ce-mi spunea ea se dovedea 100% adevărat. A fost printre puținii oameni care în boom n-au cumpărat, ci au vândut, și care – odată venită criza care a măturat lumea financiară – au putut pune capul liniștiți pe pernă.

Mama a fost mereu cea care a ținut familia unită și cred că a dat peste cap ,,radarul” multor oameni. ,,Mama dvs. e foarte specială”. Cred că am auzit asta de zeci de ori, pe tonuri variind de la admirație până la disperare, când l-a pus pe un arhitect să reia de 6 ori același desen până iese cum trebuie (și a avut dreptate, în final!). Dar da, mama e specială, tocmai fiindcă a știut mereu cine e și ce vrea: de la ea și de la restul lumii.

Mama a fost o workaholică avant-la-lettre, în sensul că pleca dimineața la 9 și venea uneori și la 12 noaptea. A avut parte de mari răspunderi și de mari greutăți, dar le-a depășit, de cele mai multe ori neglijându-se pe ea de dragul altora. Oricine a lucrat cu ea își amintește cum intra într-o secție de producție și vedea din ușă ce aparat nu merge cum trebuie. Cum se uita pe o situație financiară și vedea în 30 de secunde cifra care nu se potrivea acolo. Cum ținea minte numele și povestea vieții fiecărui angajat, de la femeia de serviciu și până la directori.

 

Și acum, când e la pensie și îi spun că m-am întâlnit din întâmplare cu cineva care a cunoscut-o și a lucrat cu ea acum 20-30 de ani, nu există să nu recunoască instantaneu numele. ,,Ah da, X-ulescu. Lucra la secția de albitorie, avea un băiat mare și o fată la liceul de muzică. Oare ce-or mai face copiii ăia acum?”.

Mamei i-a păsat mereu de oameni. Acesta a fost și este secretul vieții ei. Nu memoria bună o făcea să-i țină minte într-un asemenea detaliu, ci faptul că o interesau direct. Este, fără nicio exagerare, omul care a făcut cel mai mult bine dezinteresat din câți știu eu, și l-a făcut pentru că așa a simțit ea. Spre regretul meu, a avut parte de mult rău din partea oamenilor, uneori chiar din partea celor pe care-i ajutase. Doar că nici măcar asta nu i-a amărât sufletul. A luat lucrurile ca atare și a trecut mai departe.

Cu mine, ca unic copil, mama a fost dură și recunoaște și ea asta. Nu m-a atins niciodată nici c-o floare, dar a avut mereu cele mai mari așteptări și m-a ,,pedepsit” într-un mod care pentru mine era și mai grav decât o palmă. Cu vorba. Prin cuvinte. A încercat să mă facă dură, fiindcă viața în care urma să mă arunce era dură. A vrut să mă călească ea, înainte să mă călească oamenii și dezamăgirile. A vorbit mereu cu mine la fel cum vorbești cu un om mare, de când eram doar un ghemotoc. A avut pretenții și așteptări de la mine, fiindcă știa că și viața urma să-mi pretindă lucruri și era mai bine să fiu pregătită.

 

În 32 de ani, cele mai mari certuri și deflagrații de comunicare pe care le-am avut eu și mama au pornit de la lucruri complexe, adesea de viață și de moarte. Rochii într-o culoare nepotrivită (ei îi plac culorile tari, eu sunt cu alb și negru), o coafură care nu stă taman cum trebuie, un pantof pe care eu îl credeam frumos și ea îl vedea urât sau compoziția meniului la masă (eu vrând să fiu mereu slabă, iar ea văzându-mă mereu prea slabă). Cam astea au fost ,,bătăliile noastre” majore, care continuă până în prezent.

 

Vedeți voi, mama are un umor atipic și un soi de ironie pe care nu l-am mai întâlnit la nimeni. Cum spune tata, care a fost beneficiarul acestei ironii timp de 33 de ani, ,,mama ta poate să te insulte și să te laude în aceeași propoziție succintă”. Are dreptate.

 

Și, pentru că mama știe exact pe ce butoane să apese cu mine, și eu beneficiez foarte des de stilu-i caracteristic: ,,Vai ce rochie frumoasă ai astăzi! Superbă”, îmi spune uneori, văzându-mi câte o poză pe Instagram. Și, înainte să apuce să-mi crească inima de mândrie, își continuă vorba: ,,În sfârșit te văd și eu îmbrăcată cu ceva frumos, după pantalonii ăia lălâi și bluza aia fără nicio formă cu care ai venit la noi săptămâna trecută”. Și zău, o spune cu toată dragostea și cu atâta duioșie sinceră încât nu poți decât să râzi. Și să înghiți în sec.

475047_261483210609657_1997180157_o

În mod ciudat, de când am împlinit 30 de ani mi se pare că semăn la fire cu mama mai mult ca oricând. Am invidiat-o mereu pentru capacitatea ei de a spune exact ce gândește, fără să-i pese ce zice lumea, eu una considerându-mă mai degrabă diplomatic-temătoare în acest sens. Și totuși, de ceva vreme încoace nu reușesc să fiu altfel decât directă. Parcă undeva, în mintea mea, s-a făcut un clic și nu mai pot să dau butonul înapoi pe OFF. Și, la drept vorbind, nici nu vreau.

 

De când eram mică, mama îmi repeta același citat, care mă enerva îngrozitor, dar pe care l-am înțeles abia de curând. ,,În viață, trebuie să fii exact ceea ce pari. Și invers. Iar cei care nu sunt așa, n-ar trebui nici să pară…”.

 

Cu mintea de acum, realizez că exact așa și-a trăit mama viața, mereu. Fiind, nu părând. Fără scuze, pretexte, minciuni de complezență. Și e mare lucru să nu-ți pese de ce zice lumea, să nu vrei să pari nicicum, să nu te schimbi, indiferent dacă vorbești cu un președinte de stat sau cu un muncitor de la țesătorie. Să nu-ți dorești să le faci pe plac oamenilor cu orice preț dacă asta înseamnă să-ți înghiți cuvintele. Abia acum, la 32 de ani, cred că am prins șpilul și am înțeles. Vreau să fiu, nu să par. Orice altceva este o pierdere de vreme.

Dacă stau să mă gândesc bine, mă bucur că n-am luat de la mama părul blond și ochii albaștri. În ziua de azi, astea sunt detalii care se mai pot ,,păcăli” și cu vopsea și lentile de contact și sunt destule exemplare ,,fake” în jurul nostru. Nici nu mi se mai pare ceva atât de grozav. Am luat însă, ceva mult mai prețios, ce nu poate păcăli sau preface nimeni, iar asta chiar mi se pare cel mai grozav lucru din lume.

10 Comments

  • Roxana spune:

    Ce cadou fain pt mama ta acest articol… pe tine te citesc de cativa ani, dar despre mama ta pot sa zic la modul amuzant ca imi va ramane in minte faptul ca a facut aceiasi facultate ca si mama: la Iasi, Facultatea de Chimie – presupun ca Alexandru Ioan Cuza, amandoua fiind inginer textil…

  • Suzana spune:

    La multi ani mamei tale, sa va bucurati si sa fiti, in continuare! Minunat sfat, mamele au o putere si intelepciune aparte, zic eu. 🙂

  • Silvia spune:

    Draga Diana,

    Pot spune ca deja am indeplinit primul task pe ziua de azi, am citit articolul tau. 😀 Ma emotioneaza postarile cu subiectul „mama” de fiecare data. A mea nu e Balanta e Rac si am primit binecuvantarea sa ma nasc de ziua ei. La fel si la noi, tata cel boem, mama cea de fier. O admir in fiecare zi pentru ce face, pentru ambitia ei si pozitivitatea molipsitoare. La fel ca si tine, in ultima vreme simt ca tot mai mult seman cu ea si ma bucura lucrul asta tare mult.
    Am savurat articolul asta si m-am regasit. La multi ani frumosi impreuna, tie si mamei tale! Sa va bucurati una de cealalta!

  • Ramona spune:

    Draga Diana,
    Si mama mea este balanta, si „mama a fost mereu mâna de fier, iar tata boemul”. Si mama mea este extraordinara si toata lumea o cunoaste harnica, buna, atenta. Doar ca la 32 de ani ai mei de acum nu mai am ocazia sa port discutii „contradictorii” cu ea, deoarece a plecat. A plecat demna si curajoasa, resemnata, dar fara sa isi piarda speranta, cu credinta ca orice se va intampla va fi bine. Cancerul nu a invins-o, ci a scos la iveala o personalitate puternica, demna.
    In urma ei, am ramas o persoana mai puternica, iar cand am nevoie de un sfat, ma intreb „oare mama ce ar spune?”

    Va doresc cat mai multe ” discutii, certuri si deflagratii de comunicare” in continuare!
    Cu drag,
    Ramona

    • Draga Ramona, m-ai emotionat cu mesajul tau. Eu chiar cred ca mama ta, de acolo de sus, vede si simte lucrurile prin care treci si iti scoate in cale sfaturile pe care altadata ti le-ar fi dat prin viu grai. Stiu ca oamenii spun de obicei asemenea lucruri ca o consolare, dar eu cred asta din tot sufletul si ti-o spun ca atare. Iti multumesc pentru gandul bun si pentru cuvintele frumoase, din toata inima…

  • Anca spune:

    La multi ani impreuna, Diana!
    Profit de aceasta ocazie sa-ti spun ca-mi place tonul pozitiv din articolele tale si faptul ca orice experienta povestita, indiferent de finaliate, se termina cu o lectie sau un gand optimist.
    Sa aveti o zi frumoasa in continuare!

    PS: Ieri a fost ziua mea 🙂

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.