Despre tot ce-i fin și fain

Cea mai frumoasă poveste despre destin și triumful oamenilor

By 7 martie, 2016Emotions
read time 10 min
Familia Luchian, fotografie din perioada deportării în Bărăgan
 
7 martie, 2016

Cea mai frumoasă poveste despre destin și triumful oamenilor

„Aceasta este o poveste adevărată”. Așa se afișează uneori la începutul filmelor. Nu este o poveste cu „happy-end” clasic, fiindcă finalurile cinematografic de perfecte își au locul doar acolo, în filme. Este, însă, o poveste după care nu vei mai fi același, din simplul motiv că îți va arăta viața așa cum pun pariu că nu ai privit-o niciodată până acum.

by

Începutul secolului XX. Cernăuți, Bucovina de Nord.

 

Profira, fiica unei familii de origini poloneze cu rădăcini boierești se îndrăgostește de Toader Luchian, un bărbat cu 14 ani mai mare decât ea. După ce se căsătoresc, sub cortina a ceea ce ar fi trebuit să fie un ,,și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…”, regiunea trece sub stăpânire sovietică iar cei doi părăsesc Cernăuțiul împreună cu familiile lor, renunțând la toată agoniseala unei vieți.

 

Cu ajutorul unei călăuze, fug noaptea prin pădure, în picioarele goale pentru a nu face zgomot, și purtând în brațe o singură bocceluță care se pierde și ea până la urmă, agățându-se într-o creangă de copac. Era doar primul semn că viața lor avea să fie despre pierdut, despre risipit, despre lucruri care se duc și nu se mai întorc niciodată.

 

Ajunși în România, cei doi se stabilesc în Banat, unde își reclădesc prin muncă și sudoare căminul pe care îl pierduseră. Din păcate, nici aici nu-și găsește locul acel ,,Și au trăit fericiți…”. Colectivizarea din 1950 îi transformă în ,,dușmani ai poporului” și exponenți ai ,,burgheziei fugite de sub stăpânirea sovietică” din Cernăuți.

 

Treziți în miez de noapte și urcați în vagoane de animale alături de alte mii de oameni, Profira și Toader, împreună cu cele trei fiice ale lor, cea mai mică în vârstă de câteva luni, își pierd agoniseala de-o viață încă o dată. Se trezesc în mijlocul Bărăganului, în noua lor ,,casă”: un țăruș înfipt în pământ, cu un nume pe el: ,,Familia Luchian”. Dintr-o imaginație diabolică, de care numai mintea umană e în stare, bunicii primesc un alt țăruș, la kilometri distanță, pentru ca familiile deportate să nu aibă nici măcar consolarea de a sta împreună în acel capăt de lume.

 

Petrec zece ani în inima Bărăganului, într-o casă clădită din greu din chirpici, la lumina lămpilor cu gaz. Profira naște încă patru băieți, care mor la niciun an de viață, în iernile cumplit de reci ale câmpiei Bărăganului. Comunitatea deportaților, majoritatea intelectuali de seamă ai vremii, își adună forțele și construiește în acel loc uitat de lume o școală, o biserică, o primărie. Ceva care să poată transforma acel pustiu într-un ,,acasă”. 

 

Tatăl Profirei, fost primar și intelectual studiat la Viena, trăiește până în ultima zi a vieții într-o locuință de chirpici, în praful de-o palmă al Bărăganului. Până la final continuă să se refugieze cu mintea în lada sa de cărți îmbrăcate în piele de Cordoba, să se îmbrace la costum și să-și lustruiască pantofii cu aceeași disciplină din urmă cu 20 de ani. Soarta nu poate schimba cu nimic încrederea lui în faptul că omul poate fi distrus de guverne, dictatori și războaie, dar spiritul său nu poate fi cu adevărat îngenuncheat de nimeni.

 

La ridicarea domiciliului forțat, în 1960, Profira și Toader luptă să-și aducă familia înapoi în sânul lumii, pentru ca fetele lor să poată face școală în adevăratul sens al cuvântului. Înainte de a-și redobândi proprietatea asupra unei locuințe din Botoșani, cumpărate înainte de naționalizare, Profira și Toader trăiesc timp de șase luni într-o căruță, în curtea casei care le aparținea de drept.

 

Vreme de jumătate de an, fetele celor doi merg la școală, învață și iau premii, trăind într-o căruță, în timp ce noaptea noii proprietari instalați în casă își asmut câinii asupra micului lor adăpost. În cele din urmă, când nimeni nu mai credea, casa le este restituită. Proprietarii care își asmuțeau câinii asupra lor le devin, oficial, chiriași, într-o ironică și vremelnică generozitate a destinului.

 

Fetele pleacă la facultate, devenind inginere și arhitecte, dar nici măcar aici nu venise vremea lui ,,Și au trăit fericiți…”. În povestea lor, destinul stabilise deja că lor le este destinată pierderea, deșertăciunea, zadarul.

 

Se instaurează regimul politic al lui Ceaușescu și încep demolările în toată țara. Pentru a treia oară într-o viață de om, Profira și Toader rămân fără nimic. Casa lor muncită cu greu, cu lacrimi și sânge, devine istoria acum-uitată a unui loc pe care se întind blocuri cât vezi cu ochii. Le este dat în chirie un apartament minuscul într-un bloc, pe aceeași stradă pe care fusese cândva casa lor. Da, istoria este cinică, și asta pentru că cinismul oamenilor care o scriu este nemărginit.

 

sc00050f3204

Olga Luchian

După trei case construite și pierdute, cei doi ajung, la bătrânețe, chiriași la statul care îi deportase și care le luase totul. În același timp, fiica lor mijlocie, Olga, moare în mod stupid la doar 25 de ani, o lovitură mai dureroasă decât toate celelalte pierderi și nedreptăți care o precedaseră. De amărăciunea pierderilor sosite ca un șirag al morții, Toader face un accident vascular cerebral după care nu-și mai revine cu adevărat niciodată.

 

Singurele momente în care ochii îi sclipesc de bucurie sunt când își amintește de pământul lui, de casa pe care o construise cu atâta drag și de lumina care inunda curtea în după-amiezele de august, când se strângea toată familia la masă. Și, din când în când, îi sclipesc ochii de bucurie când se joacă cu nepoata lui cea mică, de patru ani, care râde tot timpul, fără să aibă măcar habar de moștenirea de durere a familiei în care s-a născut.

 

După moartea lui Toader, Profira continuă să-și ajute fetele, să-și crească nepoții și, în ciuda tratamentului cinic pe care viața i l-a administrat fără zgârcenie, să păstreze în suflet suficientă iubire de revărsat asupra lor. Suficientă răbdare și generozitate ca să mă crească în continuare și pe mine, acea mogâldeață care râdea tot timpul, agățându-se de fusta ei și strigând, cu un zâmbet poznaș, că vrea la ,,Mamaie”. Și mamaie râdea. Târziu mi-am dat seama câtă suferință și ce hău de durere ascundea, de fapt,  zâmbetul acela blând.

 

sc00050f3201

Victoria Luchian, mama mea

Profira și Toader au fost bunicii mei, iar mama mea este una dintre cele trei fete ale lor. Mai precis fata cea mai mică, cea care a ajuns în Bărăgan la câteva luni și nu a văzut, până la zece ani, nimic altceva în afară de pustiul ciulinilor Bărăganului. Există și o carte celebră, scrisă de Panait Istrati, care se intitulează chiar așa: „Ciulinii Bărăganului”. Pentru mama însă, ciulinii sunt amintirea jocurilor ei din copilărie. Îi poate descrie fidel, de la praful gros de două degete prin care îi purta vântul până la modul în care ard, deschizându-se cu pocnituri, ca o floare. Câți oameni pe lumea asta au atâtea amintiri despre ciulini?

Mă gândesc tot mai des la bunicii mei în ultima vreme, poate și fiindcă lumea în care trăim este mai anxioasă, mai rea și mai cinică decât oricând. Și de aceea îmi vin ei în minte, cu tot cu povestea lor care nu-i despre tristețe și lipsă, ci despre acceptarea destinului, despre puterea de a răspândi lumină chiar și în bezna cea mai mare. Doar că noi, oamenii din prezent, am cam uitat cum să aprindem lumina înăuntrul nostru și căutăm mereu ceva din afară. Un „ceva” care nu se găsește însă de cumpărat, de închiriat sau de împrumutat.

 

Am obosit să aud vorbindu-se neîncetat despre crize financiare și predicții sumbre menite să sădească panica, despre recesiuni și „profeți” care visează catastrofe și cataclisme numai bune de prima pagină a tabloidelor, despre frustrări existențiale, despre oameni care își dau foc, se sinucid și își omoară copiii pentru că au credit la bancă, pentru ca șeful îi persecută sau soția le-a fugit în lume cu altul. M-am saturat sa citesc de ucigași, violatori, deprimați, frustrați, nefericiți.

 

Nu mai suport acea frază ultra-abuzată de crainicii de știri: „Atenție, urmează imagini care vă pot afecta emoțional”. Aveți măcar idee ce înseamnă să fii afectat emoțional? Să treci printr-o viață de pierdere, durere și lacrimi? Nu printr-o zi mai proastă, nu printr-un examen la care ai luat doi, nu prin pierderea unui iubit sau un refuz de promovare din partea șefului. Nu, nu, printr-o viață în care îți este dat numai să pierzi, fără încetare. Și să poți să trăiești și să mori demn?

Nu, despre asta foarte puțini dintre noi avem habar măcar.

27 Comments

  • Evocare EXCEPTIONALA! Din ”nefericire”,majoritatea covarsitoare nu cunoaste realitatile acelor vremuri-fiind mult mai tineri si complet dezinteresati. Din ”fericire”,cei care am trait/apucat acele samovolnicii …suntem din ce in ce mai putini!

  • Mariana Neagu spune:

    Există din istorisirile de viață ,a unor oameni zdruncinați de soartă ,dovada că nu sunt din povești îngerii și diavolii !

  • Monica spune:

    Povestea mamei mele a fost asemanatoare – motivul si locul deportarii au fost diferite si situatia a fost chiar mai grea decat cea descrisa de Diana. Cu toate acestea mama a crezut toata viata ca oamenii sunt fundamental buni si restul sunt simple accidente. Este o lectie de viata foarte pretioasa – sa sti cum sa traiesti frumos si sa dai semnificatie fiecarei zile.

  • Alexandra R. spune:

    Super poveste…
    A familie mele este asemanatoare…
    Am citit cu mare atentie..si profunzime…

  • Nicolae Lucaciu spune:

    Cea spus aceasta persoana in mesajul de mai sus este adevarat , eram copil mic martor ocular cind oameni din Banat au fost deportati in Baragan ,nimei nusi poate imagina cita suferinta a fost in tipurile acelea . Inca de atunci Romanii au sperat ca sa vina cineva sa-i ajute sa scape de ,,CIUMA ROSIE” . Se pare ca suntem un popor blestemat si ca pe drumul vietii mai avem multe de indurat.

  • Dan Dorneanu spune:

    Trist și emoționant. Sunt totuși de admirat, de câte ori au avut puterea să ia viața de la capăt

  • Durere spune:

    Nu stiu ce am face noi cei de acum daca am trai in acele vremuri. Noi ne deprimam si de la o vorba banala… Cum rezistau oamenii aia? Cum este sa mori la 21 de ani la Stalingrad si bebelusul de acasa sa te astepte. Cum este sa iti moara 14 copii din 16, toti pana in varsta de un an? De tetanos, tifos, malnutritie…? Cata putere si speranta sa mai ai sa continui? Ca printr-o minune, sunt iesit din eroul de 21 de ani si din unul din copiii supravietuitori. Ceilalti au fost mai rai de au murit? Cu ce suntem noi mai buni?

  • Ileana spune:

    Sincer, ma bucura sa vad ca lumea vibrează încă la aflarea acestor relatări din acele vremi, și, chiar se regăsesc, prin bunicii lor. La fel ca și mine, bunicii materni s-au refugiat din Basarabia, Caragacii Vechi – acum la Ucraina, după ce și-au văzut o parte a familiilor urcate în trenurile de Siberia. Câte nenorociri au putut indura oamenii de atunci, și totuși, sa meargă mai departe….!! Încă regret ca nu am adunat într-o carte toate povestirile bunicii, cum și spunea, săraca, ca să nu se uite… Dar, se pare ca nu se uita, cu oameni ca tine!! Felicitări

  • Ileana spune:

    Sincer, ma bucura sa vad ca lumea vibrează încă la aflarea acestor relatări din acele vremi, și, chiar se regăsesc, prin bunicii lor. La fel ca și mine, bunicii materni s-au refugiat din Basarabia, Caragacii Vechi – acum la Ucraina, după ce și-au văzut o parte a familiilor urcate în trenurile de Siberia. Câte nenorociri au putut indura oamenii de atunci, și totuși, sa meargă mai departe….!! Încă regret ca nu am adunat într-o carte toate povestirile bunicii, cum și spunea, săraca, ca să nu se uite… Dar, se pare ca nu se uita, cu oameni ca tine!! Felicitări

  • Dorina Baila spune:

    Minunata si in acelasi timp trista…

  • gabriel sorohan spune:

    e trist si adevarat, in acelasi timp.
    Dar cu toate acestea, inca mai auzi si azi spunandu-se ca a fost mai bine pe vremea lui Ceausescu, implicit a comunistlor. Nu m-ar mira sa aud intr-o zi ca era mai bine pe timpul razboiului.

  • Prandurel marin spune:

    Un popor care nu a stiut sa-si apere valorile in fata jigodiilor ,care bine inteles se baga in fata precum paduchii,a slugilor credincioase a carior minte sta numai la furat,a tradatorilor de neam si tara
    Am cunoscut asemena romani deportati si am fost impresionat de lupta lor cu greutatile vietii,lupta pentru a da copiilor lor posibilitatea sa invete carte .Cinste lor

  • Madalina spune:

    Diana, e minunat ce scrii. E trist si adevarat.
    Strabunicii mei au fugit din Tinutul Hertei lasand acolo tot. Suflete, casa, moara, pamant…
    Au luat copiii si dragostea lor.
    Apoi, stabiliti la Dorohoi, judetul Botosani, au primit o noua lovitura. Strabunicul a fost trimis la Canal la 71 de ani, iar trei ani mai tarziu a murit.
    Ne au ramas povesti, cateva fotografii si cateva cufere din refugiul pe care l au trait ulterior. Casa din Dorohoi a fost rechizitionata de nemti, apoi de rusi. Si ei nu au trait fericiti, dar au trait impreuna pana la adanci batraneti, impreuna cu cei patru copii.
    Tu ai crescut la Botosani?

    • Imi pare atat de rau pentru povestea bunicilor tai 🙁 Sunt atatea povesti triste, cutremuratoare chiar, in jurul nostru. Eu mi-am petrecut verile la Botosani. La Botosani si in Ardeal, langa Bistrita, jumi-juma 🙂

  • Un taran spune:

    Eu am crescut in Baragan. Mi-a ars tarana talpile ( vai ce mi-e drag sa merg tarsait prin praful strans in ulita pan la glezne) si mi-a inghetat schinarea crivatul ( caci crivatul urala-n pustiile din lunca Ialomitei mai rau ca lupii-nfometati). Tu ai povestit cu durere frumusetea Baraganului dar eu il iubesc. Io inteleg durerea ce-ti urla-n sange dar eu o traiesc acum …pentru ca lumea pe care eu o stiu si-o iubesc acum moare, moare de tot. Generatia tanara din anii colectivizarii, cei nascuti in ’30, acum se stinge de tot si cu ei se sting si ultimele ramasite de tarani mandrii, neatarnati, iubitori de pamant si de frumos, stiutori de datini si inchinati lui Dumnezeu. Satul romanesc moare …. De pierdut , tot pierdem de secole, dar tot n-o sa pierim. N-ai tu frica atat cat apa va curge pe Dunare atat vom trai si noi pe pamanturile cestea. C-om trai bine, c-om trai mai greu n-are a face. C-om fi cocosati , c-om fi mandri numa’ sa fim. Ziua buna cuconita, asta avusei sa zic. Cum Dumnezeu inainte.

  • Ana spune:

    Diana. M ai facut sa plang si sa am piele de gaina pe tot parcursul articolului. Si eu si mama aflam acum ca de fapt întâmplările vietii si „imagini emotionante” se afla in memoria bunicii mele, care mai am norocul sa mai traiasca si sa imi povesteasca prin ceea ce a trecut. Merita un premiu acest articol si multumesc ca ma faci sa simt orice cuvintel din articolele tale

  • Mihai spune:

    Mda trist dar adevārat
    Am prins vremurile ales de cacao si stiu de ce au fost în stare soldatii lui ceašcā ( niste lingāi ) dar sā fiu sincer BINE CĀ AM REUSIT SĀ SCĀPĀM DE O PARTE DE JEGURILE ALEA COMUNISTE
    SPER CA NEPOTII NOSTRI SĀ REUSEASCĀ SĀ SCAPE TARA DE LEPRE.LE CARE SUNT LA CONDUCERE
    DAR MĀ GÂNDESC CĀ NEPOTISMELE VOR. PERSISTA PESTE VEACURI

  • Roxana spune:

    Tulburator articol! L-am citit si recitit…in total de 3 ori… este foarte greu sa il recitesti si sa nu fii revasit… O lectie de verticalitate si de nerenuntare in viata. Stau s ama gandesc in prezent, cate vieti stiu care sa se compare, mai ales detalii din a mea … nemultumiri maunte si incomparabile.

    Un mare LIKE pt impartasirea amintirilor. Nu trebuie sa fi fost usor…

    • Veronica spune:

      Draga Diana ,abia am putut citi cele scrise de tine,lacrimile mi-au inundat ochii Pot sa spun ca si eu am trait o poveste similara ,doar ca nu-mi amintesc nimic ,aveam doar putin peste doi ani .Mama mea a trcut granita tot declta ,tot de la Cernauti ,cu mine in carca si cu sora mea in burta ,pe o ploaie torentiala .Tata era pe front ,si de undeva auzise ,mama ca ar putea fi in Romania ,asa ca a lasat ………..usile deschise ,la casuta pe care o facusera cu doar cativa ani inainte .Imi povestea ca nu a incuiat usa ,ca cel ce se v-a muta in ea ,sa nu o sparga ,era facuta de tatal ei meste tamplar .
      Povestea s-a terminat cu bine ,zic eu acum ,mama a nascut-o pe sora mea la Tarnaveni ,s-au intalnit ……….mama si tata dupa cateva luni .Nu au avut soarta parintilor tai ,e adevarat ,dar nici viata lor nu a fost niciodata la fel ca inainte ,un dram de tristete si suferinta am vazut pe chipurile lor mereu.
      Ai scris o poveste adevarata si ai scris-o frumos !
      Te imbratisez cu mult drag Veronica

  • Corina spune:

    Draga Diana,
    Am citit asa cum ai recomandat, cu inima. Am plans si mi-am amintit de bunicii mei, care nu au avut o soarta la fel de amara dar viata nu a fost usoara nici pentru ei. Scrii foarte frumos, apropos:) Te urmaresc de ceva vreme, faci o treaba tare buna pe blogul asta.
    Cu drag,
    Corina

  • sasha spune:

    Buna Diana,

    Cum se simte toate din spatele povestirii…
    Strabunicii mei au avut o poveste similara, venind de langa Cernauti, pana in Banat, Baragan si in diverse colturi. Am incercat sa citesc materiale pe subiectul asta, sa vad documentare ci testimonials. E interesant cum unele detalii au ramas puternic in amintirea celor care au trecut prin asta si cum s-au transmis mai departe (de ex tarusul acela marcand locul de casa).
    Bunica spune ca oamenii sunt mai comozi azi, ca nu mai cunosc asa greul. Mie imi par mai agitati, tensionati si plin de emotii gata gata sa se revarse ca o galeata plina cu apa ce mai da din cand in cand pe din afara.
    Nu stiu exact ce a invatat fiecare din asta. Pana acum eu am retinut ca viata e random aproape complet, ca nu trebuie luata prea mult in serios, ca cele mai multe dintre probleme chiaaaar nu sunt grave sau serioase – chiar nu, si ca blandetea/compasiunea e esentiala in tot si toate.
    Multumesc pentru povestire.

    Seara frumoasa,
    sasha

  • Mihaela spune:

    Esti minunata!

  • Crissa spune:

    E greu sa citesti postul tau fara un oftat, fara a nu aduna in suflet un bolovan greu… Orice gand, de-aici inainte, e de prisos… O saptamana buna!

  • Nicoleta spune:

    Impresionanta si trista istrie avem!
    Bunicii mei erau deja localnici in Baragan cand au fost deportati romanii din Banat, stiu de la ei cat s-au chinuit sa-si faca o casa si sa adapteze la gerul cumplit al Campiilor Baraganului. Ce viata de caine aveau intelectualii deportati! Cinste lor, eu am zis ca ei au viata de SFANTI!
    Mass-media nu e martora vremurilor de atunci, ci de acum. Si nu le pasa, pentru ca nu ar crede nimeni tragediile acestea!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.